Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica Secante romanesti]

Sunt ani de zile de când n-am mai văzut o ninsoare serioasă la Paris.

Din când în când, câţiva fulgi de zăpadă cad mai mult noaptea. Pe geamurile şi capotele maşinilor din periferiile oraşului, unde temperatura înregistrată are vreo două sau trei liniuţe mai puţin decât în centru, se depun câţiva centimetri de zăpadă, dar de a doua zi, străzile sunt uscate, nu mai vezi vreun fulg nicăieri, totul e ca de obicei! Ba, de cele mai multe ori, a şi plouat sau îi trage o burniţă sau o ceaţă de nu vezi la câţiva metri!

Ah, acum vreo 20 sau 30 ani, iarna era frig de adevăratelea!

Lacurile de la periferia Parisului îngheţau toacă de puteai chiar să patinezi în Bois de Boulogne sau la Vincennes, zăpada, nu mai mult de cinci sau zece centimetri, se depunea pe peluze, în scuarurile sau chiar şi pe contra-aleele care mărginesc autostrăzile sau principalele artere de circulaţie. Şi deodată, ca din senin, apăreau copii cu săniuţe (de unde le scoteau, oare?), ba chiar şi adulţi cu schiuri, îmbrăcaţi în treininguri ca la munte, şi circulau pe aleele din Bois de Boulogne sau pe peluzele marilor parcuri, adevăraţii plămâni ai capitalei franceze.

E drept că zăpada, şi temperatura sub 0°C, nu dăinuia doar câteva zile, însă aspectul oraşului se modifica în totalitate. Cu atât mai mult cu cât, de obicei, un soare strălucitor transforma oglinda de nea într-o pătură „albă ca zăpada” cu sclipiri albăstrui argintate, care contrasta cu tradiţionalul gri-cenuşiu al cerului şi asfaltului iernii pariziene.

Bineînţeles, această transformare radicală a peisajului urban nu dura decât foarte puţin timp, în cel mai bun caz o săptămână, datorită climatului oceanic al Franţei de nord, unde valurile de aer umed se succed la numai câteva zile de interval.

Nicio asemănare cu iernile pe care le-am cunoscut la Bucureşti, în copilărie, când covorul de zăpadă, chiar şi în centrul oraşului, dăinuia câte trei sau chiar patru luni, din noiembrie până în martie.

Atunci puteam să mergem să patinăm în Cişmigiu, făceam oameni de zăpadă, chiar şi de doi metri, mergeam să ne dăm cu săniuţa nu numai în grădiniţele de pe stradă, dar chiar şi la Floreasca sau pe Dealul Mitropoliei. Şi, cu o tehnică uimitoare dublată de o inconştienţă copilărească, slalomam printre maşinile obligate să-şi instaleze lanţuri peste cauciucuri, ca sa poată avansa.

Îmi amintesc, e drept foarte vag, de săniile cu cai, care făceau oficiul de taxi şi care aşteptau muşterii în Piaţa Victoriei, în timp ce surugiii beau vin fiert şi înveleau spinările animalelor cu cergi groase, de sub care ieşeau nori de aburi.

În schimb, revăd clar tramvaiele care-şi montau nişte triunghiuri de lemn în faţa cabinelor, pentru a împăştia de o parte şi de cealaltă zăpada depusă între două treceri şi care le dădeau un iz de mini-spărgătoare de gheaţă din Antarctica.

Singura ocazie în care mă sculam cu plăcere cu noaptea-n cap, căci de obicei trebuia să se tragă de mine ca să plec la şcoală, erau dimineţile de după o noapte de ninsoare, când voiam să fiu primul care trece peste covorul de nea imaculată şi pufoasă în drum spre şcoală, traversând parcul Ioanid. Voiam, idee primară năstruşnică de copil, ca urmele şi pârtia lăsate de mine să fie primele pe zăpadă, chiar dacă pentru asta trebuia să înot prin nămeţi. Aşa aveam sentimentul că „descopăr un nou continent” unde nimeni nu pusese vreodată piciorul!

Astfel, ajungeam la şcoală cu pantalonii acoperiţi de o „platoşă” de zăpadă întărită, lipită de pantaloni până la genunchi şi care, topindu-se în căldura sălii de clasă, forma o băltoacă de vreo jum’ate de metru diametru în jurul ghetelor! Profesorul, scandalizat, voia să mă dea afară din clasă, însă eu îi explicam, cu cea mai mare seriozitate, că am făcut un sacrificiu supraomenesc, sculându-mă cu o oră mai devreme şi înfruntând vitregia naturii… ca să pot ajunge la vreme la cursul lui de matematică! Şi ca argument suprem, îi arătam galoşii şiroind de apă! Ceea ce, bineînţeles, îmi aducea felicitările profesorului pentru sârguinţa mea, după care, cu un aer modest, mă întorceam în bancă, pe când colegii mei la curent cu această înscenare pufneau de râs prin spatele pupitrelor. E drept că „minunatul” parchet de scânduri al şcolii „Clemenţa”, badijonat cu creolină, nu risca mare lucru dela băltoaca mea!

Altă dată, în iarna de pomină 1956, a nins timp de vreo săptămână fără oprire şi lupii înfometaţi au ajuns la barierele Bucureştilor. Când ninsoarea s-a oprit şi am putut, în fine, ieşi din casă (şcolile în toată această perioadă fuseseră închise) am descoperit cu încântare că pe alocuri, pe strada mea, vântul îngrămădise zăpada care forma nămeţi ajungând uneori până la primul etaj al blocurilor. S-au format imediat echipe de „lopătari” voluntari care au început să degajeze intrările blocurilor, în aşteptarea autoşenilelor venite să taseze zăpada, tăind o pârtie de acces. Însă eu găseam că era mult mai amuzant să intru în casele prietenilor mei trecând direct prin nămeţii care ajungeau la balcoanele primului etaj! Şi nu mică ne-a fost surpriza cand, dupa vreo două luni, în momentul topirii zăpezii, am descoperit că, pe ici, pe colo, în zelul lor, conducătorii autoşenilelor zdrobiseră câte o maşină ascunsă sub covorul de nea!

Numai că toate astea sunt amintiri… de acum o jumătate de secol!

Între timp, după teoriile care ne anunţă o „încălzire climatică” înaintând cu paşi mari, n-am mai văzut zăpadă la Paris… de ani de zile!

Şi deodată… minune! A nins… timp de trei ore! Surpriză nemaipomenită pentru luna decembrie! Ba chiar, temperatura a rămas două sau trei zile cu două sau trei grade sub 0°C! Acest miracol neaşteptat a ocupat timp de trei sau patru seri vreo 10 sau 15 minute din „Jurnalul televiziunii”, pe toate canalele.

Bucuros de a vedea în fine după atâţia ani pe iarba peluzei dintre blocurile reşedinţei unde locuiesc 2 (doi!) oameni de zăpadă, am alergat să văd ce se întâmplă în scuarul din colţul străzii. Alt miracol! Citez din ziarul „Le Monde” datat 7/01/2009:

„Copiii din oraşe turbează văzând porţile parcurilor şi grădinilor închise de la primii fulgi de nea.
‘Spune-mi mamă, de ce nu ne putem juca?’ ‘Pentru că puteţi aluneca şi să cădeţi!’, răspunde primăria Parisului, care a închis toate parcurile şi grădinile luni 5 ianuarie. ‘Zăpada formează un dalaj omogen care te împiedică să distingi rigolele, aleele, într-un cuvânt, toate denivelările’, explică în modul cel mai serios, ‘direcţia spaţiilor verzi’.”

N-au scăpat de la această interdicţie decât spaţiile verzi mult prea mari pentru a fi împrejmuite (Champ de Mars în jurul Turnului Eiffel, pădurea din Bois de Boulogne etc.)

Nu ni se explică însă dacă cumva nişte recalcitranţi, îndrăznind să organizeze o bătaie cu bulgări de zăpadă, nu vor fi reţinuţi de forţele de poliţie şi amendaţi!

Dar ni s-a indicat că aceste măsuri de precauţie sunt rezultatul unei „evoluţii societale”, care ar putea degenera într-un „risc de afacere litigioasă” împotriva autorităţilor oraşului!

Nimeni n-a depus până astăzi vreo plângere în acest sens!

În schimb cei care doresc să se amuze ar putea da foc la câteva maşini. Pentru că în noaptea de Anul Nou 2009 au fost incendiate 1147 vehicole faţă de 878 în anul precedent. Drept care, „evoluţia societală” dezvoltându-se în acest sens, probabil că în anii ce vin primăria Parisului ne va recomanda călduros acest tip de „amuzament”!

Adrian Irvin Rozei, Paris, ianuarie 2009

*Neaua peste tot s-a pus
A venit iarna drăguţă
Hai copii pe deal în sus
Să prăjim o maşinuţă!”
(variantă contemporană a unui cântec tradiţional de iarnă)

1* Patinajul se practica pe stadioane si nu la televizor.
2* Pe atunci jucam futbol chiar si pe zapada…
3* Ningea zile intregi fara oprire…
4* Omul de zapada gigantic ne astepta in Piata Palatului…
Imaginile atasate provin din cartea “La plimbare prin Bucuresti” de George Serban – Editura Meridiane 1968