Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica Secante romanesti]

CU MULTI ani de zile în urmă, pe când eram elev de liceu, treceam zilnic pe bulevardul Dacia din Bucureşti, la încrucişarea cu strada Polonă. Aşa am remarcat, la numai câţiva zeci de metri, pe faţada roşie a unui bloc din anii ’30, o placă de marmură albă pe care scria cu litere de aur :

OLGA BANCIC
10 MAI 1912 – 10 MAI 1944
LUPTATOARE ANTIFASCISTA DIN ROMANIA
EXECUTATA DE HITLERISTI LA STUTTGART
PRIN DECAPITARE
VIATA LUPTA SI MOARTEA EI EROICA INSUFLETESTE AZI
MUNCA POPORULUI ROMAN
PE DRUMUL PROGRESULUI

Fatada pe strada Olga Bancic din Bucuresti, inainte de 1995

Deşi am fost impresionat de menţiunea “executată prin decapitare”, mărturisesc că nu am dat mare atenţie contextului, cu atât mai mult cu cât ultima frază, reprezentativă pentru discursul comunist atotputernic pe atunci, mă făcea să cred mai degrabă într-un montaj propagandistic în stilul “Vasile Roaită” sau “Henri Barbusse”.

Numai după 40 ani, aflat pe alte meleaguri, în 2004, cu ocazia aniversării celor 60 ani petrecuţi dela execuţia membrilor “grupului Manouchian” am aflat adevărata istorie a Olgăi Bancic.

* * *

Olga Bancic, pe adevăratul ei nume Golda Bancic, s-a născut într-o familie de evrei săraci din Chişinău.

Încă foarte tânără, Olga Bancic începe să lucreze într-un atelier de tapiţerie şi se angajează în mişcările muncitoreşti. După ce participă la diferite greve, Olga Bancic este arestată şi condamnată la închisoare. În aceeaşi perioadă, Olga se căsătoreşte cu Alexandru Jar, poet comunist, care mai apoi va deveni unul din membrii activi ai mişcării de rezistenţă din Franţa. În această perioadă, Olga Bancic şi Alexandru Jar locuiesc la Bucureşti şi participă la activitatea tinerilor comunişti. Arestată în 1933, în cursul unei manifestaţii antihitleriste, Olga Bancic este condamnată şi petrece câteva luni în închisoare, după care părăseşte România, împreună cu soţul ei, în drum spre Spania republicană.

Ajunsă la Paris în 1938, Olga Bancic se ocupă intens de ajutorarea refugiaţilor republicani spanioli. În 1939, se naşte fiica ei, numită Dolorès, în omagiu adus celebrei luptătoare comuniste spaniole, Dolorès Ibarruri.

La începutul războiului, Olga Bancic integrează grupul F.T.P. –M.O.I. (Francs-Tireurs Partisans - Main d’Oeuvre Immigrée). Acest grup, sub denumirea de M.O.I. (Mouvement Ouvrier International) fusese creat de către Partidul Comunist încă din anii ’30. După cum mi-a confirmat un martor ocular al acestei epoci, numai după ce Stalin a dizolvat Cominternul, punând în surdină “internaţionalismul proletar” pentru a preamări lupta de rezistenţă naţională, numele organizatiei a fost schimbat… păstrând însă iniţialele de la origină, printr’un joc de aparenţe atât de caracteristic sistemului comunist. Grupul era compus din italieni, spanioli, polonezi, ruşi, unguri, români etc., dar şi din fii de imigranţi sau din tineri francezi cooptaţi in funcţie de înâlnirile întâmplătoare ale tinereţii. Mare parte din membri sunt evrei, comunişti, foşti participanţi din războiul civil spaniol în cadrul Brigăzilor Internaţionale. Totuşi, participarea la F.T.P.-M.O.I. se făcea mai ales pe baza afinităţilor personale, deseori independent de culoarea politică. Un exemplu caracteristic este cel al şefului zonei Rhône-Alpes, Georges Filip (Lefort), născut în România, în vârstă de 24 ani, singurul român printre cei 11 comandanţi interregionali, fără antecedente comuniste şi nici din războiul civil spaniol. De fapt, în rezistenţa franceză convieţuiau două tendinţe : cea gaullistă, divizată între diferite fracţiuni, şi cea comunistă, sub influenţă sovietică, dar care nu şi-a început cu adevărat activitatea decât după luna iunie 1941, o dată cu dispariţia Pactului Ribbentrop - Stalin şi intrarea trupelor germane în Uniunea Sovietică**.

Primul şef militar al grupului F.T.P.-M.O.I., şi creatorul secţiunii lui pariziene, a fost, în martie 1942, Boris Holban, român de origină basarabeană, născut în 1908, într-o familie de evrei ruşi, refugiaţi în România.

Organizaţia F.T.P. – M.O.I. pusă în funcţiune de către Holban se compunea din patru detaşamente : primul-format din români, al doilea-din evrei de origină poloneză, al treilea- din italieni, al patrulea- din specialişti în deraierea trenurilor. Cu toţii beneficiau de servicii de legătură (mai ales femei), informaţii şi fabricare de acte false, ba chiar şi de un embrion de serviciu medical. Întreaga organizaţie, compusă din cca. 30 partizani, ajutaţi de vreo 40 alţi militanţi, au executat în douăzeci de luni, până în noiembrie 1943, 229 acţiuni împotriva nemţilor. Cea mai răsunătoare a fost asasinarea generalului SS Julius Ritter, şeful serviciului de muncă obligatorie, care trimisese în Germania sute de mii de tineri francezi.

În ciuda pericolului permanent, calitatea legăturilor între membrii grupului era excepţională. Iată cum o descrie Arsène Tchakarian, membru al grupului rămas în istorie sub numele “grupul Manouchian” :

“Era o astfel de amiciţie între noi, toţi aceşti oameni veniţi de peste tot, evrei, spanioli, italieni, nemţi, armeni şi francezi, bineînţeles, o prietenie frăţească, depăşind tot ce-ţi poţi imagina.”

Tot aşa vorbeşte şi Cristina Boicu, o româncă, agent de legătură, mulţi ani după război.

Iar despre Olga Bancic, acelaşi Arséne Tchakarian spune :

“Numele ei de cod era Pierrette, nu ştiam că o cheamă Olga, nici că era evreică, nici că era măritată cu Alexandru Jar, important responsabil din grupul F.T.P. – M.O.I., nici că avea o fiică ascunsă la ţară. “Pierrette” avea responsabilitatea transportului armelor. Femeile care transportau armele aveau o misiune mult mai periculoasă decât cei care luptau cu arma în mână, ele n-aveau cum să se apere.

Şeful grupului prepara acţiunea, apoi conducea camarazii la locul de întâlnire. Femeile –Anna Richter, Olga Bancic- trebuiau, la ora stabilită, să aducă grenadele şi revolverele (aveam foarte puţine). Pe urmă, trebuiau să le recupereze, după acţiune. Ceea ce le expunea teribil, pentru că, după şocul unui atentat, cartierul era imediat încercuit de securitatea germană, clădirile percheziţionate şi unele rame de metrou oprite. Bărbaţii care trăseseră fugeau imediat cu bicicletele, dar Olga, care aşteptase ca luptătorii să-şi termine misiunea, nu se mişca şi recupera armele lângă o staţie de metrou. În anumite cartiere, aceste acţiuni erau foarte dificile. Era o perioadă în care rezistenţii trăiau cu frica de a fi prinşi, erau tot timpul la pândă, n-aveau încredere în nimeni. Pericolul era atât de mare încât mulţi dintre camarazi aveau impresia că nu vor ajunge niciodată până la capăt, până la eliberare. Trebuia să treci odată şi încă odată prin ochiurile plasei. Se gândeau tot timpul că vor fi prinşi şi împuşcaţi. Femeile erau cele mai atente, aveau cea mai mare grijă. Erau unii în grup cărora nu le era frică de nimic, cei ale căror familii fuseseră deportate, ceeace îi făcea şi mai combativi.

Cea mai mare parte dintre militanţi optaseră pentru clandestinitate, mai ales evreii, care trăiau în condiţii teribile. Grupul lua riscuri teribile, pentru că acţiunile erau directe. Se făcea una pe zi, uneori chiar şi două.

Olga a participat la vreo o sută de atacuri împotriva armatei germane, adică o jumătate din luptele duse de grupul Manouchian. Nu ştiam nimic despre ea, din motive de securitate. Părea că pentru ea nu conta decât idealul. Vineri seara era totdeauna îngrijorată. Înţelesesem că avea undeva un copil, pe care se ducea să-l vadă sâmbătă. O fetiţă de vreo doi ani…”

În august 1942, Holban refuză să execute ordinul autorităţilor centrale F.T.P., care cereau îmulţirea acţiunilor antinaziste, şi este înlocuit în fruntea grupului de către un armean, Missak Manouchian. Holban considera că intensificarea acţiunilor punea în pericol securitatea întregii organizaţii, deja la limita acceptabilităţii. Din nefericire, presimţirea lui s-a dovedit exactă : în noiembrie 1943, 23 militanţi sunt arestaţi de Gestapou, printre care şi Olga Bancic, surprinsă la o întâlnire cu Marcel Rayman, alt leader al grupului.

Ceea ce s-a întâmplat în continuare, nu se ştie cu precizie. Totuşi, parte din aceste evenimente de răsunet istoric au fost reconstituite, uneori de manieră romanţată, în diferite articole şi cărţi, iar în 1974 în cadrul unui film intitulat “L’Affiche rouge” de Frank Cassenti. Pentru că autorităţile franceze şi germane din 1944 au decis să profite de această operaţie pentru a lansa o acţiune de propagandă. Aşa a apărut pe zidurile Parisului un afiş, rămas în istorie sub numele de “l’affiche rouge”, care se compunea din fotografiile a zece partizani din “grupul Manouchian”, însoţite de numele şi lista acţiunilor pe care ei le efectuaseră. Afişul prezenta şi câteva imagini de catastrofe feroviare, cadavrele unor “victime ale teroriştilor” şi armele utilizate. Partizanii fotografiaţi fuseseră selecţionaţi cu grijă printre membrii grupului în aşa fel încât, în plus de aspectul voit “sălbatec”, să poarte nume străine, greu de pronunţat, de preferinţă evrei polonezi sau unguri, dar şi un italian, un spaniol şi un armean. Acesta din urmă era Missak Manouchian, “şeful bandei”, creditat de 56 atentate, 150 morţi şi 600 răniţi. Afişul purta titlul laconic : “Des liberateurs ?” şi, sub imagini : “La Libération par l’armée du crime”.

Celebrul “afis rosu” pe strazile Parisului in 1944

În realitate, grupul Manouchian capturat de nemţi se compunea din 24 partizani, originari din Polonia, Ungaria, Italia, Spania, România, Germania, Franţa, dintre care doisprezece erau evrei. Singura femeie din grup era Olga Bancic, dar soarta ei urma să fie diferită de cea a camarazilor săi.

Procesul grupului Manouchian a avut loc în februarie şi toţi membrii au fost condamnaţi la moarte pe 19/02/1944. Cei 23 bărbaţi au fost executaţi la Mont Valérien, în împrejurimile Parisului. Ei au avut cel puţin şansa, după cum au cerut, de a muri împreună.

În cazul Olgăi Bancic situaţia era diferită.

Nemţii nu executau niciodată femeile în Franţa. La pagina 103 a “Manualului de drept criminal al Wehrmachtului” se precizează:

“… bolnavii mintali şi femeile însărcinate nu pot fi condamnaţi la moarte; în ziua verdictului judecătorul fixează ora executării şi o comunică persoanelor interesate, dar nu şi condamnatului; execuţia bărbaţilor se face prin împuşcare, însă femeile vor fi decapitate.”

Execuţia prin decapitare fusese aleasă datorită aspectului ei “brutal şi infamant, pedeapsă dezonorantă rezervată trădătorilor şi adversarilor germani ai regimului nazist”.

Mai multe povestiri, probabil romanţate, descriu lunga perioadă de timp petrecută de Olga Bancic în aşteptarea execuţiei capitale, aproape trei luni.

O variantă vorbeşte despre o promisiune de a i se comuta pedeapsa cu moartea în schimbul unor indicaţii privind locul unde erau ascunse armele grupului. Puţin probabil !

Cert este că Olga Bancic este transferată în Germania, la Karlsruhe, unde ajunge pe 20 martie ’44.

Aici este închisă într-o celulă luminată în permanenţă, zi şi noapte, dar unde i se oferă ţigări şi alcool fără limită. Când întreabă “de ce ?” i se răspunde : “pentru că este celula condamnaţilor la moarte”.

La sfârşitul lunii aprilie, avocatul desemnat din oficiu o anunţă că data execuţiei a fost stabilită pe 10 mai 1944. Este chiar ziua ei de naştere, când urma să împlinească 32 ani. Avocatul o avertizează că “decapitarea este o manieră umană de a proceda”.

Într-adevăr, această operaţie este în Germania însoţită de un ceremonial complicat şi solemn. Până şi călăul este îmbrăcat în redingotă neagră, poartă joben şi mănuşi albe. Numai că, în al III-lea Reich, meseria asta foarte uşoară devenise o corvoadă! Dacă între 1907 şi 1937 fuseseră executaţi în Germania 333 condamnaţi, în cei doisprezece ani ai regimului hitlerist au fost pronunţate 41000 condamnări la moarte ! Aşa că Reihart, călăul oraşului München, care însă trebuia să oficieze şi la Dresda, Weimar, Brugchsal, Viena şi Stuttgart, este obligat să abandoneze decapitarea cu securea şi să facă appel la ghilotină, care-i permitea să obţină un randament superior! Astfel au reuşit autorităţile germane să efectueze la Stuttgart, între 26 martie şi 24 august 1944, 375 execuţii capitale, care includeau, ce e drept, şi unele prin împuşcare.

Execuţia Olgăi Bancic are loc pe 10 mai 1944, la ora 5 dimineaţa.

Însă, înainte de a muri Olga Bancic a scris o ultimă scrisoare, adresată fiicei ei, Dolorès, în care spunea, într-o franceză ezitantă :

“Mica mea fiică iubită, micuţa mea dragoste,

Mama ta îţi scrie ultima scrisoare, mica mea iubită. Mâine la ora 6, pe 10 mai, nu voi mai fi. Dragostea mea, nu plânge, mama ta nu plânge nici ea. Mor cu conştiinţa împăcată şi cu toată convingerea că mâine vei avea o viaţă şi un viitor mai fericit decât mama ta. N-o să mai trebuie să suferi. Fii mândră de mama ta, mica mea dragoste. Am întotdeauna în faţa ochilor imaginea ta. Cred că-ţi vei vedea tatăl, am speranţa că el va avea o soartă diferită. Spune-i că m-am gândit mereu la el ca şi la tine. Vă iubesc din tot sufletul. Amândoi îmi sunteţi dragi. Dragul meu copil, tatăl tău este, pentru tine, ca şi o mamă. Te iubeşte mult. Nu vei simţi lipsa mamei tale.

Dragul meu copil, termin scrisoarea cu speranţa că vei fi fericită toată viaţa cu tatăl tău, cu toată lumea. Vă sărut din tot sufletul, mult, mult, mult.

Adio dragostea mea
Mama ta Olga”

Scrisoarea Olgăi, scrisă puţin timp înainte de a fi executată, a ajuns, după multă vreme, prin intermediul Crucii Roşii, în mâinile fiicei ei. Nu ştiu ce a devenit Dolorès, însă se pare că în anii ’70 ea locuia cu tatăl ei în România.

* * *

Prima decizie anunţată de noul preşedinte al Republicii franceze, Nicolas Sarkozy, chiar în orele ce au urmat intrării în funcţie, a fost recomandarea adresată profesorilor din Franţa ca pe ziua de 22 octombrie a fiecărui an să se citească în clasă scrisoarea lui Guy Môquet, redactată câteva ore înainte de a fi executat de nemţi, în 1941.

Decizia lui Nicolas Sarkozy a luat prin surprindere atât opinia publică, cât şi lumea politică franceză. După primul moment de emoţie, reprezentat de lectura acestei scrisori în faţa monumentului dedicat rezistenţei, aflat în poiana în care au fost executaţi câţiva partizani în vecinătatea capitalei franceze, fiecare a încercat să-şi reamintească cine era Guy Môquet, cunoscut mai ales datorită staţiei de metrou care-i poartă numele.

Guy Môquet s-a născut pe 26 aprilie 1924, într-o familie de militanţi comunişti din regiunea Parisului. Tatăl său, Prosper Môquet, era mândru de faptul că fusese ales deputat al Frontului popular, în 1936. Viaţa lui Guy Môquet a fost mult prea scurtă pentru a fi lăsat amintiri majore sau pentru a-i permite să participe ca un actor important la evenimente excepţionale. Se ştie însă că, elev la liceul “Carnot” din Paris, el avea activităţi sportive şi că, în 1939, s-a înrolat în organizaţia “Jeunesses communistes”.

În octombrie 1939, tatăl său este arestat, închis şi i se retrage funcţia de deputat, acuzat fiind de “atitudine antifrancezà” datorită sprijinului acordat inamicului german, după cum se ordonase dela Moscova. Încarcerat în Algeria, el va fi eliberat de generalul De Gaulle după sosirea sa la Alger, în 1943.

Însă, pe 13 octombrie 1940, Guy Môquet fusese arestat pe când distribuia manifeste în Gara de Est din Paris.

În acea perioadă, în care Partidul comunist francez apăra în mod făţis interesele Moscovei, manifestele distribuite nu vorbeau atât despre acţiunile împotriva ocupantului german, cât despre lupta pentru eliberarea deţinuţilor comunişti şi înfiera “războiul imperialist provocat de magnaţii industriei pentru a obţine noi beneficii”. Şi afirmau că “din ură împotriva clasei muncitoare (ei) ne-au trădat ţara şi au obligat-o să suporte ocupaţia străină.”

Arestat, torturat, la numai 16 ani, Guy Môquet este condus din închisoare în închisoare timp de un an. În octombrie 1941, când comandantul forţelor germane din regiunea Loire- Inférieure este asasinat de un grup de tineri comunişti, ministrul de Interne al guvernului dela Vichy alege 50 militanţi comunişti pentru a fi executaţi în semn de represalii. El comentează că e preferabil să-i aleagă pe comunişti, evitând astfel “să fie împuşcaţi 50 buni francezi”.

Pe 22 octombrie 1941, Guy Môquet este executat la Chateaubriand, împreună cu alţi 27 camarazi. El era cel mai tânăr din acest lot, fiind în vârstă de numai 17 ani. Guy Môquet a înfruntat cu un enorm curaj plutonul de execuţie, refuzând să i se lege ochii. Ba chiar a şi comentat : “Voi lăsa o amintire în istorie pentru că sunt cel mai tânăr dintre cei condamnaţi.”

Însă, înainte de a muri, Guy Môquet a avut ocazia de a redacta o scrisoare adresată familiei, în care spunea :

“Mămica mea iubită,
Frăţiorul meu adorat,
Tăticul meu iubit,

Voi muri ! Ceea ce vă cer, ţie, în special micuţa mea mamă, e să fiţi curajoşi. Sunt şi eu şi vreau să fiu tot atât cât şi cei ce-au suferit înaintea mea. De sigur, aş fi vrut să trăiesc. Dar ceea ce doresc din tot sufletul este ca moartea mea să servească la ceva. N-am avut vreme să-l sărut pe Jean. I-am sărutat pe fraţii mei Roger şi Rino. În realitate, nu pot s-o fac, din păcate!

Sper că lucrurile mele îţi vor fi trimise şi îi vor servi lui Serge, care, sper, va fi mândru să le poarte cândva. Pe tine, tăticul meu, ca şi mămica mea, dacă v-am făcut să suferiţi, te salut pentru ultima dată. Să ştii că am făcut tot ce am putut ca să urmez drumul pe care mi l-ai trasat.

Un ultim adio tuturor prietenilor mei, fratelui meu pe care-l iubesc mult. Să înveţe bine ca să devină mai târziu un om adevărat. 17 ani şi jumătate, viaţa mea a fost scurtă, n-am nici un regret, doar cel de a vă părăsi pe toţi. Voi muri cu Tintin, Michels. Mamă, ceea ce îţi cer, ceea ce vreau să-mi promiţi, e să fii curajoasă şi să depăşeşti suferinţa. Nu vreau să spun mai mult. Vă părăsesc pe toţi, toate, pe tine mamă, Serge, tată, vă sărut din toată inima mea de copil. Curaj !

Al vostru Guy care vă iubeşte.”

* * *

Guy Môquet, prin sinceritatea sa, prin vârsta încă fragedă, prin determinarea de care a dat dovadă până în ultimul moment al vieţii, chiar şi prin naivitatea ultimului său mesaj, a devenit un simbol al rezistenţei franceze, chiar din timpul războiului. Fotografii şi desene reprezentându-l pe tânărul rezistent circulau deja la câteva luni după execuţie, pe ascuns, la fel ca şi fotografiile generalului De Gaulle.

De altfel, generalul De Gaulle a trimis tatălui lui Guy Môquet, în 1956, câteva rânduri în care spunea :

“N-am pierdut, cu siguranţă, amintirea tânărului nostru Guy, moartea lui pentru Franţa atât de vitejească şi crudă.”

Nenumărate străzi din Franţa, precum şi o staţie de metrou pariziană, poartă azi numele tânărului erou.

Guy Môquet: timbru comemorativ emis de posta franceza in octombrie 2007

Astfel, decizia preşedintelui Franţei privind citirea scrisorii de adio a tânărului Guy în fiecare clasă, la data aniversării execuţiei lui, părea o hotărâre de bun simţ, care nu putea decât să reunească întreaga societate franceză în jurul unor valori tradiţionale ale naţiunii, un simbol pentru tânăra generaţie şi o luminiţă aprinsă împotriva uitării. Cum, în plus, era vorba de un tânăr militant comunist, ne puteam aştepta ca aripa stângă a societăţii, şi mai ales Partidul comunist francez, de ani de zile în pierdere de viteză, să aplaude această iniţiativă cu ambele mâini.

Era un calcul greşit, care nu ţinea cont de starea de sclerozare a societăţii franceze (şi nu numai !) Imediat, Partidul comunist şi, mai ales, una dintre curelele lui de transmisie, sindicatul (stângist) al profesorilor au început să protesteze. Neputând ataca un simbol naţional, pentru a boicota această acţiune au inventat tot felul de argumente, începând cu “dorinţa de recuperare a eroului nostru”, continuând cu pretextul “libertăţii de alegere a pedagogilor” şi terminând cu “lipsa de timp pentru a explica contextul în care a fost scris mesajul”. Timp de câteva săptămâni, înainte şi după 22 octombrie 2007, ziarele, televiziunea, radioul au comentat, dezbătut, analizat, interviuvat în jurul acestui subiect.

Nu este nici locul, nici momentul de a menţiona argumentele pro şi contra. Merită totuşi să amintim două fapte :
- textul scrisorii lui Guy Môquet a fost citit în 93% din licee (după statisticile ministerului de tutelă, contrazise, bineînţeles de sindicatul profesorilor, însă fără nici o cifră în sprijinul afirmaţiilor sale)
- în nenumărate regiuni din Franţa, liceenii au participat la comemorări, prelegeri, proiecţii legate de istoria rezistenţei franceze în prezenţa eroilor acestei epopei care, chiar dacă nu este foarte îndepărtată în timp, pare tinerilor de azi “istorie antică” .

Probabil că una dintre afirmaţiile cele mai interesante la sfârşitul zilei de comemorare a fost cea a unei liceene de vârsta lui Guy Môquet, în momentul martirului său, care spunea :

“Mă simt mult mai implicată decât dacă aş citi-o într-o carte. Mă tulbură faptul că a avut un asemenea curaj, la vârsta mea…”

* * *

La Bucureşti, pe zidul casei de pe fosta stradă Olga Bancic, placa de marmură a fost smulsă din perete pe la mijlocul anilor ’90. Au mai rămas urmele tijelor metalice cu care fusese fixată. Cine a luat decizia să o scoată ? Şi să schimbe numele străzii ?

Fatada pe strada (fosta) Olga Bancic din Bucuresti, 2007

Oare două personalităţi istorice cu traectorii atât de asemănătoare pot fi tratate într-un mod atât de diferit, la cele doua capete ale Europei? Pentru că ziua execuţiei lui Guy Môquet va fi consacrată, începând din 2008, memoriei tinerilor rezistenţi. Şi în urma unei operaţii de negociere, atât de la modă în zilele noastre, cu diferitele autorităţi interesate s-a ajuns la un compromis şi ea va fi perenizată în anii ce vin.

Oare trebuie să aşteptăm alegerea unui nou preşedinte la Bucureşti pentru ca în fine o adevărată dezbatere, cum a avut loc în Franţa, asupra moştenirii trecutului să poată avea loc? Şi, dacă se poate, fără o rescriere a istoriei “la moda zilei”, cum am trăit-o timp de zeci de ani pe vremea comunismului sau, în ultimii ani, în lumea occidentală.

Dezbatere care, cine ştie, poate că va duce la citirea scrisorii de adio a Olgăi Bancic în liceele din ţară !

Adrian Irvin Rozei, Paris, octombrie 2007

Note:
*Morţii nu vor îmbătrâni niciodată
** Maurice Druon, “Compagnon de la Liberation”, unul dintre primii şi cei mai celebri rezistenţi, fost ministru gaullist, astăzi Secretar permanent al Academiei franceze, a precizat cu ocazia recentelor dezbateri privind acest subiect : “… E o afacere comunistă ? Şi dacă ! Să ne întoarcem la (spiritul) vremii. Cel mai important, era să rezişti.”