Dorin Suciu

În urmă cu 15 ani intra în folclorul intelectual (dacă există un folclor suburban, de ce nu ar exista şi unul intelectual?) o sintagmă care a făcut epocă: „încremenirea în proiect”. Ea era lansată de către Gabriel Liiceanu într-un „Apel către lichele” apărut în anul 1992 în Revista 22 şi a fost cuprinsă ulterior în volumul cu acelaşi nume scos de editura Humanitas.

După unii critici, precum Alex Ştefănescu, folosirea conceptului de „încremenire în proiect” dădea pamfletului dlui Liiceanu o încărcătură expresivă deosebită: „Prostia ca încremenire de proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră”. „Comunismul garantează prostia ca încremenire în proiect”; „învăţământul politic este un antrenament în spaţiul prostiei ca încremenire în proiect”. (Asta, ce-i drept, cam aşa era, iar Vladimir Tismăneanu, unul dintre propagandiştii de vază ai Epocii de Aur, ar putea depune mărturie în acest sens…). În fine, „toată lumea este încremenită în proiect”.

Expresia a prins cam în toate mediile „intelectuale”. Am afişat pe Internet cuvintele cheie „Liiceanu, încremenire, proiect” şi am găsit peste 300 rezultate numai în primele 10 poziţii! De la articole din reviste cu pretenţii, la ziare, forumuri de discuţii şi bloguri.

Astfel, pe www.mysport.ro/stiri se poate citi:

„Conceptul domnului Gabriel Liiceanu în care prostia reprezintă o „încremenire în proiect” se potriveşte de minune fotbalului românesc.”

Alături, pe site-ul Jurnalul Literar Botoşani:

„Neputinţa de a se reforma a unui partid nu este altceva decât exemplu de prostie încremenită în proiect.”

Formula magică este folosită nu numai în sport sau politică. Conform săptămânalului hunedorean REPLICA:

„Un loc de cinste printre născocirile tranziţiei „încremenit în proiect” (sic!) îl ocupă nenorocirile, generic denumite, regii autonome.”

Revenind la chestiuni serioase, expresia a pătruns şi în cursurile universitare cum ar fi cel al conf. univ. dr. Codrin Liviu Cuţitaru – Evoluţia ideilor şi metodologiilor culturale în modernitatea şi postmodernitatea europeană în care găsim următoarea frază:

„Criza criticii româneşti (…) începe odată cu primele decenii de după război, cînd exegeţii literari în formare pierd orice contact cu lumea liberală şi sistemul său de valori, experimentînd, din punct de vedere cultural, încremenirea în proiect de care vorbea Gabriel Liiceanu.”

Surpriză însă: formularea „persistenţă (cantonare) în decizie”, din care, printr-o iscusită întoarcere din condei, provine „încremenirea în proiect”, nu aparţine dlui Liiceanu, ci lui Immanuel Kant! Ea poate fi găsită, împreună cu o altă faimoasă formulare, – „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine” – în Critica raţiunii practice, una dintre capodoperele marelui filosof clasic german!

Întrebarea este de ce Gabriel Liiceanu nu a menţionatmăcar originea sursei. Formularea poate fi considerată cu greu o expresie comună, iar în scris, spre deosebire de vorbirea familiară, citarea devine obligatorie. Cu atât mai mult cu cât întregul Apel către lichele este aşezat stilistic pe conceptul kantian.

Situaţia devine cu atât mai penibilă cu cât diverse citate despre „încremenirea în proiect” – cu specificarea că aparţin lui Gabriel Liiceanu – pot fi găsite pe site-urile specializate http://autori.citatepedia.ro/ ; http://www.rightwords.eu/ sau http://ro.wikiquote.org/. Până la urmă, este vorba de o notorietate bazată pe un rapt intelectual.

Mai trebuie oare amintit faptul că, într-o conjunctură asemănătoare, Octavian Paler a avut demnitatea, normală aş zice, să refuze paternitatea unui text de o mare frumuseţe, şi anume Interviu cu Dumnezeu care îi era atribuit pe mai multe site-uri pe Internet? Dar Paler era un mare scriitor şi un mare om…

Gabriel Liiceanu susţine că a scris pamfletul său pentru a elibera societatea românească de „figura emblematică şi dominatoare a lichelei ieşite din comunism şi care se pregătea acum să facă din nou istorie”. Ceea ce îmi aminteşte de un aforism care spune că revoluţiile sunt declanşate de visători, continuate de naivi, iar de ele profită lichelele. Nu-i cunosc autorul. În orice caz, nu este vorba de Kant…

[14 septembrie 2007]