Editura PREDANIA şi ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA vă fac cunoscută deschiderea expoziţiei de fotografii a artistului Milinko Stefanovici, intitulată Kosovo şi Metohia în lacrimi, expoziţie găzduită de Ordinul Arhitecţilor din România la Bucureşti în str. Verona nr. 19 (zona Cinema Patria, în spatele Librăriei Cărtureşti), accesibilă publicului larg din data de 14 aprilie până la 30 aprilie 2009.

Expoziţia propusă publicului bucureştean este, mai precis, un reportaj realizat sub forma unui jurnal fotografic, în vara anului 1999, perioadă în care Armata Iugoslavă s’a retras din Kosovo şi Metohia, iar forţele NATO şi formaţiunile paramilitare albaneze au preluat controlul asupra regiunii.

Milinko Stefanovici, renumit artist fotograf sârb, a fost martorul represaliilor împotriva locuitorilor de altă etnie decât cea albaneză, locuitori lipsiţi de apărare, prilej cu care a realizat o serie de fotografii zguduitoare şi purtătoare ale unui mesaj de excepţie. În egală măsură, artistul se vădeşte profund preocupat şi de despre cutremurătoarea soartă a bisericilor ortodoxe din provincia sârbă Kosovo şi Metohia.

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Serbia, MILINKO STEFANOVICI este apreciat ca fiind unul din cei mari artişti fotografi din toate timpurile de pe teritoriul fostei Republici Federale Iugoslavia.

Născut la 12 martie 1947, în Kostainik, lângă Krupani, Serbia, deţinător al titlului de Maestru în fotografie al Uniunii Fotografilor din Iugoslavia, MILINKO STEFANOVICI a participat la numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale, obţinând o serie de premii şi distincţii. În anii 1980 era cunoscut îndeosebi pentru genul de fotografie „Life”, iar începând cu anii 90 se orientează spre teme din spaţiul duhovnicesc şi cel al tradiţiei.

Redactor, editor şi pedagog, are o mare influenţă asupra tinerei generaţii de profesionişti ce îşi desfăşoară activitatea în domeniile jurnalistic şi editorial, dar şi în cadrul unor grupări artistice, mai ales datorită abordării sale culturale ce îmbină într-o manieră specifică spiritul tradiţionalul cu cel modern.

Adrese utile:
http://www.predania.ro/noutati.html
http://www.rastko.org.yu/fotografija/milinko
http://www.rastko.org.yu/kosovo/delo/11587
http://www.rastko.org.yu/kosovo/crucified

Fragmente din jurnalul ţinut de Milinko Stefanovici

“Am hotărât ca, pentru prima dată, să-mi încalc regulile profesionale pe care singur mi le-am asumat – de a nu publica fotografii ce ţin de domeniul patologiei medicale şi militare. După vederea şi fotografierea multor victime din rândul sârbilor, am înţeles că nimeni în afară de noi nu sânt interesaţi, ba poate nici măcar toţi dintre noi. Mi-am schimbat părerea. Cine va mărturisi despre ele în afara noastră?!”

“Patriarhia din Peci, 9 Iulie 1999. În grabă, un soldat italian ne spune că sus, lângă drumul ce coboară dinspre Kula spre Peci, s-a descoperit un cadavru şi nu se ştie al cui este. Îl întreabă pe Mitropolitul Amfilohie ce să facă. El, chiar dacă în ziua respectivă trebuia să primească vizita a trei episcopi anglicani din Marea Britanie – asta pe lângă osteneala de a se îngriji să aducă Sfintele Vase şi ce s’a mai putut salva din catapeteasma de la Pecica Bania, şi pe lângă grija celor aproape o sută de bătrâni neputincioşi care s’au nimerit să fie refugiaţi în Patriarhia din Peci – le-a spuse soldaţilor italieni la modul cel mai oficial că va veni la faţa locului.”

“Dimineaţa, după Sfânta Liturghie, nu dejunăm, nu punem nimic în gură şi plecăm escortaţi de soldaţii italieni din KFOR. Chiar mai devreme fuseseră ploi mari şi apele aduseseră mult pământ şi nisip. Aproape că au înfundat toate râurile. Povârniş mare. Ceaţa acoperă satul Radavaţ… Avem puţine unelte pentru a săpa. Nu era un singur cadavru… Erau doi bărbaţi. Primul era fără cap… Căutăm părţi din trupul celui de-al doilea… Nu are o mână. Abia jos, lângă izvor, găsim capul, lângă o maşină răsturnată.

Noroc că în acea dimineaţă plouase şi era mai răcoare. Dacă ar fi fost mai cald… Şi aşa mirosul de la trupurile putrezite era de neîndurat. Soldaţii italieni şi noi, muritori obişnuiţi, nici două minute nu am fost în stare să respirăm. Cei ce se făgăduiseră lui Dumnezeu: Părintele David, venit de la Paris, Părintele Pavel, monah din Cetinie, Mitropolitul Amfilohie şi Miladin, un muntenegrean de 19 ani, nu simţeau duhoarea. Au rămas într’o lume cunoscută lor şi lui Dumnezeu, în rugăciune, în timp ce cu ajutorul altora scoteau cu smerenie rămăşiţele trupurilor putrezite. Cum le puteam identifica? doar după verigheta de pe mâna dreaptă şi un inel cu însemne sârbeşti… Slujbă de înmormântare în faţa lui Dumnezeu, a cerului şi a poporului…”

“După slujba de înmormântare, „păzită” de trupele KFOR, la capul cimitirului ajung câteva automobile. Printre cei veniţi recunoaştem şi câţiva albanezi. Întreabă cine e acolo. Întreabă dacă pot urca. Translatorul îi aduce. Începe un dialog obişnuit la prima vedere, dar de fapt „pe muchie de cuţit”…

- De unde ştiţi că ăştia sânt sârbi?
Vlădica le răspunde domol:
- Din cele văzute, din cele aflate. Dacă poftiţi, vedeţi şi voi!

Italienii, cu masca pe figură, nu vor sub nici o formă să se mai apropie de cadavre, şi albanezii renunţă din pricina mirosului. Spun că au încredere. Dacă ar fi privit, s-ar fi convins că erau sârbi. După asta, italienii iau trupurile celor doi nefericiţi şi le pun în saci. Mulţumită unui sârb din Peci s’au găsit nişte gropi în care să fie puşi. Vlădica Amfilohie a scris pe cruci: „NECUNOSCUT 1” şi „NECUNOSCUT 2.” Au fost păstrate verighetele, pantofii şi curelele, după care într-o zi, poate, cineva din rude îi va recunoaşte.”

“La întoarcere în Patriarhia din Peci trecem prin Vitomiriţa, o suburbie a Peciului. Lângă drum era o boccea desfăcută, cu lucruri de preţ împrăştiate, mai ales cu fotografii de familie… Bocceaua zăcea desfăcută lângă trupul unei bătrâne… Din ele se vedea că în tinereţe purtase costumul naţional muntenegrean, că soţul ei era pilot militar şi că între 1937 – 1939 se afla detaşat la Skopie. Am înmormântat şi acel suflet sărman… Ca pe ţarina ei să-şi afle odihna oaselor… Am păstrat tot ce se afla în boccea. Putem spune şi cine e. Dar… poate numele nici nu sânt importante… Întregul Kosovo este „SÂRB NECUNOSCUT”… nu se ştie câţi morţi, care se pierd în uitare… Omul se pierde, caută înţelesuri…”

“Înainte de sosirea la Patriarhia din Peci, ne oprim într’un cimitir viu, o şcoală goală, părăsită, unde sânt adăpostiţi 54 de refugiaţi din Craina Croaţiei. Sânt bătrâni, neputincioşi şi nu pot face nimic! Şi dacă ar putea, nu ar şti încotro să apuce! Ce să cauţi într’un magazin, când n’ai o para chioară? Nu sânt nici medici, nici medicamente… Trăiesc din milostenii. Primesc câte ceva de la Patriarhie şi de la italieni. Unii erau refugiaţi a doua şi chiar a treia oară… Acum au ajuns la bătrâneţe şi nu au unde să se mai întoarcă… Zac şi aşteaptă… Pe lângă ei sânt şi copii… Jale şi chin… Nici ei n’au încotro…”

“Seara ajung şi episcopii anglicani. Auziseră că şi patriarhul Pavel e acolo. Ar fi vrut să vorbească cu el despre ecumenism…”