Dialog cu Poetul Preot Constantin Hrehor despre poezie şi libertate

Motto: “… Mai întâi, preţuiesc simplitatea, vorba cioplită aspru, proverbele, mistica proastă rurală prin care Dumnezeu e palpabil precum fântâna, plugul, leagănul ori cornul berbecului; nu prostia monstruoasă, ci nebunia colorată…”

de Gabriel Teodor Gherasim, New York

Pe şoseaua internaţională Suceava-Siret, la 25 de kilometri de la cetatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, este co-muna Grăniceşti. Veche de peste 500 de ani, ascunde secretul unui artist-preot, poet-sculptor, Profesorul de Teologie Constantin Hrehor, căruia gospodarii comunei de graniţă cu acelaşi nume îi spun Părinte. Secretul preotului Hrehor este acesta: în timpul când buldozerele lui Ceauşescu demolau fără milă bisericile seculare din Bucureşti, ca să construiască templul păgân numit Casa Poporului, părintele Hrehor renova biserica din Grăniceşti şi adăuga printre icoane chipurile sfinte ale lui Ştefan Cel Mare, Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu. Abia ulterior, măritul domn a devenit Sfântul Ştefan Cel Mare al Moldovei Române, iar Eminescu şi Cuza îi ţin companie ca sfinţi în devenire ai poporului nostru.

Cunosc bine această comună şi biserica ei, pentru că este satul de unde înaintaşii mei după tată au donat terenul pentru prima biserică, pe vremea lui Ştefan cel Mare, au plecat să se lupte cu turcii, tătarii, austriecii, ungurii, polonezii, ucrainienii, ruşii, şi, în secolul trecut, cu comuniştii. Mulţi nu s-au mai întors în comuna natală, alţii s-au întors după ani de detenţie politică sau refugiu prin străinătăţi…

L-am rugat pe părintele şi omul de litere Constantin Hrehor să împartă cu noi câte ceva despre gândirile din spatele scrierilor sale.

Gabriel Gherasim: Stimate Constantin Hrehor, am aici, în Statele Unite ale Americii, la reşedinţa mea, toate cărţile Dvs.: placheta “Portret cu fructe” din vol. “Prier” (1988); “Târziu înclinat” (1991); “Ninsori providenţiale” (1994); “Păstorul viziunilor” (1996); “Pseudonimele îngerilor” (1999); “Privirea zidită” (2000) şi din cele mai recent editate, “Mierea din drumul pelinului – convorbiri după vecernie”, editura Geea, Botoşani, pe coperta şi-n interiorul căreia sunteţi coautor, provocatorul interogaţiilor adresate venerabilului episcop al Bucovinei, Gherasim Cucoşel Putneanul. Nu ştiu dacă vom putea vorbi despre toate titlurile, vom consemna doar anumite tangenţe; îndrăzneala mea ar merge spre un dialog ce-şi vrea pornirea dinspre ultima pagină de carte tipărită, înspre celelalte…

Constantin Hrehor: Orice lucru văzut, şi nevăzut, trebuie să aibă geneză. M-ai întrebat, până a intra în dialogul de faţă, cum s-a construit această “incitantă” şi, oarecum, controversată carte. Iată cum: i s-a dat trup de literă, de duh şi de hârtie în urma unor convorbiri cu autorul ei propriu-zis, teofilul Gherasim Cucoşel Putneanul, episcopul Bucovinei, cu sediul în Rădăuţi, în incinta primei mănăstiri a Moldovei, Bogdana. Acest om, care a pus întotdeauna, mai presus decât superioritatea treptei ierarhice smerenia, şi-n locul distanţei despotice, prietenia, m-a cucerit prin blândeţe şi simplitate.

E locul să spun, şi vorbesc tare, nu agreez ierarhiile de niciun fel, şi nici prieteni în tagmă nu prea am de unde număra. Şi asta, nu pentru că sunt dificil, arogant ori impermiabil, ci pentru că, nesuportând hoţii, perverşii şi puturoşii, nici ipocrizia cu cruce nu o pot suporta… Mă rog, dialogurile frecvente cu amintitul ierarh mi-au pus înainte câteva “sertare” cu valoroase informaţii, despre oameni, timpuri, mentalităţi, stângăcii. Şi mai cu seamă adevăruri ocolite, neglijate, menajate, deranjante, adică. Am citit cu entuziasm, după ce i-am câştigat inima ierarhului, câteva sute de pagini de însemnări, diverse rânduri de corespondenţă, articole, publicaţii, aprecieri etc.

Ne-am asociat repede un editor temerar, pe dna. Elena Condrei de la Editura “Geea” – Botoşani (care îi mai tipărise P.S. Gherasim Cucoşel Putneanul câteva titluri) şi am trecut la trudă – întâlniri, dialoguri, concordanţe, discuţii…

G.G.: Frumos numită cartea, cu o semantică rară, parcă împrumutând un vers din cele scrise de Dv… Între antinomicele “miere” şi “pelin” e un labirint interesant, evident prin descrieri, prin pitoresc şi surprinzătoare afirmaţii…

C.H.: Pentru un scriitor, între antinomicele “miere” şi “pelin” nu-i altceva decât un nesfârşit drum de papirus, cu semne, semnificative, ori fără semne, cu goluri semnificative; pentru un “uns” eclesial, drumurile pastorale, misionare, sacerdotate au alte… gropi şi hopuri – sinodice, canonice, patristice, liturgice – unele folosite doar ca… pretexte “teologice”, sub coaja lor fiind interese lumeşti, arogante, vanităţi. Să vezi că, circulaţia limitată a acestei pledoarii pentru bun simţ şi evlavie necontrafăcută, a cărţii de care vorbim, are… embargoul celor vizaţi; e interesant cred, de spus, că, nici cei din vârful piramidei sinodale nu şi-au clintit atitudinile, incredibil de conservatoare şi păgubitoare pentru o Biserică tradiţională reprezentativă – prin popor, datini şi cuminţenie, extrem de baloanizată în structuri şi bizantinizată în mofturi…

G.G.: Autorul şi, totodată protagonistul cărţii, “ultimul cronicar al Bucovinei secolului XX”, cum bine îl numiţi, a cam fost trecut de partea “pelinului”, deşi “înălţat în trei scaune” arhiereşti, avea oarecum acces la… miere…

C.H.: Gabriel dragă, tu care te numeşti Gherasim – după tatăl tău, Teodor Mardare Gherasim, doctor-inginer, scriitor, gazetar şi politolog cunoscut, unul din anturajul prietenilor episcopului despre care vorbim, prin faptul că eşti tiz al reverendului Gherasim, ai putea fi suspectat că faci… partizanat. Într-un popor suspicios, care se depărtează tot mai mult de gloria daco-romană originară şi se scufundă spre propria-i pieire în globalizatorul Occident, ori în mrejele Americii tale adoptive, iresponsabil, năucit, prostit, renunţând la suman, catrinţă, doină, bocet, schit şi letopiseţe, la identitate, e uşor să fii pus la index.

Oricum, ai un loc lângă mine, lângă părintele Casian Bucescu, Camelian Demetrescu, Vintilă Horia, părintele Gheorghe Calciu, arhiepiscopul Adrian Hriţcu şi alţii, alţi trădaţi, încăpeţi şi voi, românii “Vocei Mioriţei” de peste mări şi ţări!… Gherasim Cucoşel Putneanul (citeşte pe îndelete episodul “stăreţiei de la Putna” – dar şi despre lucrarea “făcătorului de pace”, la Buzău, la Patriarhie şi la Arhiepiscopia Sucevei) e un iluminat în crepusculul pe care îl aşteaptă zâmbitor. Un om de Pateric, scriitorul Vasile Andru – marele laic experimentator de practici religioase, şi mai nou, laureat al premiului râvnit, “Balkanica”, va avea ce scrie despre G.C.P. într-o nouă ediţie a “Misticilor din Carpaţi…”

G.G.: Sunt, se vede chiar şi la o lectură sumară, destule, să le zic anomalii, chiar şi în sânul vieţii ecleziale, revelate, argumentate şi nu ştiu cât de prompt rezolvate. Sigur, eu ca gazetar, cu un anume orizont, nu stăpânesc domeniul – dar care, bucovinean fiind, cu strămoşi credincioşi în Grăniceştii Sucevei, nu sunt străin de zonă, de mentalitatea oamenilor din Putna, Suceviţa, Calafindeşti, Suceava, Siret. Se întrevăd în ţesătura “nodului gordian”, cum ziceţi undeva, intrigi terestre, slăbiciuni umane, prefăcătorie, minciună, antisfinţenie…

C.H.: Toate acestea şi încă mai mult. Pentru că – ştii pilda cu vierul? -, pentru că vierul nu-şi găseşte timp pentru a-şi vedea via, ca stăpân, pentru că pe vier îl copleşesc uscăturile care, întunecându-l, precum spinii şi pălămida pe sămânţa căzută în mediul lor ucigător – conform pildei Sămănătorului -, îi interzic bucuria rodului: îl fac, ceea ce vor ele, una cu ele. Şi asta înseamnă damnare, anonimat, inacces la Istorie. Toţi despoţii, indiferent în ce loc şi timp au umbrit pământul, aceeaşi soartă au avut…

Ştii ce a scris, zice-se, un student, oarecând la moartea unui străin de limbă, de neam şi de sfinţenie – vezi Istoria Bucovinei de I. Nistor – “nume străin a purtat, străinilor le-a servit, în străinătate a murit, precum merita…” Şi asta, ştii de ce, pentru că solidaritatea nu-i la noi o virtute; e pentru hoţi, pentru şoferi, benzinari, dar nu pentru intelectuali. O, ce reflecţie amară găsesc acum, rostită de profeticul Petre Ţuţea (după 20 mai 1990): “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi – care realeg comunişti de bună voie! De asta numai eu am fost în stare…”

G.G.: Într-adevăr, “România e un loc viran”, din păcate şi la începutul mileniului III, după precizarea aceluiaşi gânditor notoriu, poate că în mileniul IV, va fi altfel… Nu vreau să mă depărtez prea mult de ce mi-am propus: cartea aceasta, cu asprimile care nu vin comod, ici şi colo, ar fi trebuit comentată, la vedere, cinstită, nu de complezenţă, ca un eveniment, de ce nu, în toate revistele de profil. De ce entuziasmul cu care a fost primită, după câte ştiu, într-o primă şedinţă a sinodalilor, la Bucureşti, imediat după apariţie, s-a stins repede? Cu toate că nu lipseşte deloc de comentarii favorabile ca şi cele ale acad. prof. dr. M. Păcurariu, cel mai mare istoric al Bisericii Române, ierarhii Calinic Argeşeanul, Calinic de Iaşi, I. Mihălţan, B.V. Anania, Ion Stelian, Tănase Bria, Dan Ciachir, critici, redactori de ziare şi televiziuni etc.

C.H.: Lipsa buneivoinţe, simplu, după spusa chiar a P.S. episcop, întrebat, la fel, de mulţi trecători ai pragului său ospitalier. Adică, adaug eu, pentru că mulţi din cei chemaţi la trezire, chiar şi dacă citesc Scripturile, sar vesel peste cap. 23, tot!! din Evanghelia după Matei, socotind că nu au ei acolo niciun amestec. Doamne, iartă-ne, iată cum vorbim despre sfinţi, parcă am fi cristal, nu noroi!

G.G.: Interesant că, acum când “zeii” de odinioară nici în muzeu nu mai sunt adăpostiţi, când se dărâmă totul, în cartea “mierii” şi a “pelinului” apar aprecieri la adresa unor nume cu rezonanţă stinsă, anulată chiar.

C.H.: Şi eu, vocea ispititoare din corpul acestei cărţi, la început am avut anumite ezitări în faţa unor personaje. Când însă am văzut că mărturisirile unui om bisericos, şi nu oricine, vin să infirme zicala că nici “dracul nu-i atât de negru cât cred oamenii”, am ascultat cu îngăduinţă confesiunile. Sunt între cei convinşi că timpul va aşeza la loc potrivit tot ce a fost bun. Că ar trebui să apară cărţi nu numai evocând… dărâmări bestiale ci şi… ctitoriri tacite, multe, foarte multe! Am cunoscut “nomenclaturişti” din clanul aşa-zişilor dictatori cu mai mult bun simţ religios decât vedetele noastre contemporane, decât evlavioşii camerelor de lustruit imagini…

G.G.: Ceva mai înainte, aţi adăugat la titlurile lirice, volumul nou “Privirea zidită”, după cum îmi schiaţaţi, un poem lung între vecernii şi înviere…

C.H.: Da, primarul Sucevei, Constantin Sofroni, mi-a făcut o vizită, alături de câţiva prieteni. Între ei era Simon Petru Oprea, cu un manuscris masiv – texte încă nepuse între coperţile unei cărţi: “Dimaxion – Lăuntrica transfigurare” – operă de tinereţe şi bătrâneţe, apărută prea târziu sau într-un timp istoric neferice, pe care generosul cârmaci sucevean, autentic om de cultură, a promis că o publică. Am citit, ne-am veselit: primarul mi-a promis şi mie o… sponsorizare amicală.

Mi-am reunit, în câteva nopţi şi zile, textele care, împrăştiate, puteau fi cândva… poeme. Aşa a venit pe lume “Privirea zidită” un discurs (mai) creştin faţă de toate poemele mele… păgâne. Bine remarcate, în genere, după “Pseudonimele îngerilor”, asupra cărora s-a aplecat marele semioticean, critic şi poet, în “antologia secolului”, Marin Mincu. Traseul cărţii e uşor de urmărit dacă ştii ceva din mistică şi asceză, din curgerea calendarului liturgic, paralel cu cel biologic şi agrar; textele, aproape hai-hu-uuri au concentraţie de alcool pur, de vin euharistic, trebuie citite dacă deja ai citit ceva până la ele. Nu-i orgoliu, nu, nu, e-o construcţie nu pentru miopii literaturii…

G.G.: E magnetic, frumos taifasul în marginea cărţilor, despre şi cu autorii lor. Cum aţi descrie aceste apariţii literare în general?

C.H.: Hai să o luăm cu lauda, singura care nu se contaminează de smerenie. Adică, să începem cu sclipitoarele deşertăciuni (care atât de dragi ni-s). Am avut un an bun: am tipărit două cărţi (la ultima am o oarecare contribuţie ca să o trec în inventarul meu!), am expus grafică şi pictură într-un salon de arte plastice, am primit nominalizare de “om al anului” dinspre American Biographical Institute, premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei, pentru vol. “Pseudonimele îngerilor”, Diploma de onoare şi placheta jubiliară “660 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Siret”, şi, din partea Ministerului Culturii şi a Preşedenţiei României, prin decret, brevetul şi medalia comemorativă Mihai Eminescu. Am mai publicat în diverse reviste din ţară şi străinătate, în ultimul număr al “României Literare”, revistă despre care Alex.

Ştefănescu a spus pentru toţi condeierii: “a avea o pagină tipărită în «România literară», într-un an, e totuna cu a semna o carte bună într-un an.” Dincolo de această producţie, nervi, patimi, gropi, răfuieli inutile. Toate venind dintr-o “labilitate psihică creatoare”, cum îmi spune doctorul meu Petru Poroch, la ceas de uitare, când, împreună cu Ion Ţibu, scripcarul, ştiutor de folclor vechi şi bun, pe strune şi claviaturi ne mai cheltuim încrâncenaţi timpul…

G.G.: Văd în toate, greu mărturisite, nu orgolii, ci recunoaşteri; Dv. aţi durat un Eminescu la Grăniceşti, între chipurile aşezate în frescă, primul Eminescu într-o biserică – şi asta încă în noiembrie 1989, în vremea când curajul era nebun şi un Eminescu la Suceviţa, în bronz, pe piatră, dărâmat pentru o vreme, de incultură, de prostie, ca idol malefic, de către… pravoslavnicii noştri. Apoi aţi scris, aţi pictat, aţi făcut gazetărie, aţi înnoit biserica, aţi… aliniat turma – lucru pastoral memorabil, aţi cultivat tradiţiile, aproape pierdute, colindele, pluguşorul, “Steaua – în patru spice”, memoria străbunilor… Şi mai aveti o mare realizare, care nu trebuie neglijată: fiica Dv. Crina Rusalina a intrat pe primele două locuri la secţia canto, la prestigioasa Academie de Muzică “Gh. Dima” din Cluj.

C.H.: Niciodată nu facem cât ar putea cuprinde viaţa, chiar şi când aceasta ar însemna mulţi ani. Ce am între pană şi călimară, cum minunat spui? Restanţe! Sigur două cărţi de proză, începute de acum 10 an; un volum memorial, evocator, închinat preotului patriot Casian Bucescu, un volum (supriză absolută!), în colaborare cu Ovidiu Vatamaniuc – ultimul reprezentant al rezistenţei din Munţii Bucovinei -, cu care am înregistrat deja 25-30 casete audio – mărturisiri vii şi tulburătoare, şi câteva casete video – pe care le aştept “traduse” pe alb, să le pun în lucru. P.S. Gherasim, care nu mă lasă în linişte, îşi propune o nouă “înfăţişare” a unor situaţii, într-un lung interviu sprijinit pe argumentele evidenţiate de corespondenţa sa, vizând exilul unor confraţi, din diferite trepte ierarhice pentru care inimile “iubitorilor de Cristos, fraţii noştri”, au lacătele ruginite; o carte necesară, nu?

G.G.: Îmi permit să vă întreb, în final, ce vă “leagă” şi vă “dezleagă” de această lume?

C.H.: Onorat de această filozoficească întrebare… Mai întâi, preţuiesc simplitatea, vorba cioplită aspru, proverbele, mistica proastă rurală prin care Dumnezeu e palpabil precum fântâna, plugul, leagănul ori cornul berbecului; nu prostia monstruoasă, ci nebunia colorată; eu nu am prieteni în tagmă, decât pe Iosif din Geoagiu, George din Valea Moldovei şi Damaschin din Ţibeni, statornici, oneşti. Mi-s mai faini pădurarii, pictorii, poeţii. Ce mă dezleagă? – ceea ce nu face bine nimănui – spectacolul ieftin, impostura, dansul măştilor.

Cancelaria mea (în limbaj vechi parohial), biroul, e axis mundi pentru mine: iubesc manuscrisele vechi, armele de vînătoare, viorile şi mai presus decât catedralele, miresele şi orgile, iubesc şi mă fac sănătos şi inspirat, ninsorile. Cred că am vorbit destul “poleindu-ne” sinele; bine e să lucrăm şi să tăcem. Să lucrăm la tăcerea noastră perpetuă. Să-i lăsăm pe alţii, peste tăcerile noastre luminate şi secrete să “gavarească” tot ce vor vrea din întunericul lor învecinat de întuneric…

G.G.: Cum pot cititorii noştri să vă contacteze?

C.H.: Pot să-mi scrie la: Părintele Constantin Hrehor, Casa Parohială, Comuna Grăniceşti, 5865, Judeţul Suceava, România.

G.G.: Vă mulţumesc!

C.H.: Şi eu la rândul meu.