de Eva Herman
Traducere de Gabriel Teodor Gherasim, New York

POATE PARE paradoxal sã spun cã as fi dus lipsa experientelor celor doi ani de puscãrie nazistã. Dar este adevãrat. Când existenta unui om care pãrea destul de sigurã, se topeste dintr-o datã, când cineva este exclus din centrul familiei si prietenilor sãi si trebuie sã se bazeze în întregime pe propria persoanã, într-o lume indiferentã si dusmãnoasã; când pãmântul pe care pãseste si aerul pe care-l respirã îi sunt controlate, când orice concept de sigurantã dispare, atunci omul stã fatã-n fatã cu Eternul si-l confruntã pe El, fãrã protectie si cu o sinceritate înfricosãtoare. Atunci am înteles ceea ce-a vrut sã spunã Cromwell când a zis cã este un lucru teribil ca sã cazi pe mâinile Dumnezeului Adevãrat. Cu o miscare totul s-a transformat: intentiile bune nu mai conteazã, omisiunile si lucrurile pe care le-am amânat în viatã nu mai pot fi fãcute; lipsa dragostei sau alte erori nu mai pot fi îndreptate. Tot ce mi-a rãmas a fost o lungã listã de datorii.

Am vãzut cum ceea ce artistii medievali pictau ca scene din Ziua Judecãtii, se întâmplã acum în viata de toate zilele. Nivelul existentei mele ca om nu numai cã era pus sub semn de întrebare, dar era sfâsiat si luat de la mine chiar de cãtre Etern.

Am dus dorul atunci unei vizite de la un prieten de încredere, Rudolph Schlosser, care stia mai mult decât noi toti despre judecata si compasiunea lui Dumnezeu. Dar este probabil mai mult decât o coincidentã faptul cã mi s-a negat acest lucru si-a trebuit în schimb sã trãiesc eu singurã aceastã experientã. În general însã ar fi bine dacã ar putea fi prezentã o îndrumare spiritualã în acest fel de locuri. În închisoare existã un câmp fertil si un ogor bine arat pentru cei care sunt calificati sã-l lucreze. Securitatea stia foarte bine ce face când a interzis Sfânta Liturghie si îngrijirea sufletului pentru detinuti. Cred cã bisericile n-au idee asupra numãrului mare de detinuti care ar fi deschisi lor dacã s-ar gãsi îndrumãtori care sã le ofere pâine în loc de pietre.

Când bisericile nu sunt reprezentate bine, sau sunt împiedicate în vocatia lor, prizonieri ca si mine încep sã învete despre preotia tuturor confesiunilor. N-o sã pot fi niciodatã recunoscãtoare îndeajuns pentru posibilitatea de-a fi întâlnit credincioase din alte biserici… cele din Biserica Catolicã, de exemplu, pretuiesc forma ritualã de rugãciune în special. Si sunt situatii în care cineva are nevoie de forma ritualisticã de rugãciune mai mult decât în alte situatii. Când sunt voci care plâng înãuntrul lor, este aproape imposibil ca sã recurgi la tãcere. Câteodatã este fãrã putintã de-a auzi vocea Domnului în tãcere. Atunci forma ritualisticã a rugãciunii vorbite ne ajunge si pe noi.

O fatã tânãrã dintr-un orfelinat catolic cu care am împãrtit celula mea în primele sãptãmâni de detentie, descurajatã, s-a întâmplat sã recite rugãciunea Sfintei Tereza: “Nu lãsa ca sã te descurajeze greutãtile; Nu lãsa ca sã te înfricoseze; Toate vor trece. Numai Dumnezeu este etern. Rãbdarea poate sã facã totul. Oricine îl are pe Dumnezeu are totul. Dumnezeu singur este suficient”. Când a vãzut cât de mult m-a ajutat aceastã rugãciune, a repetat-o la sfârsitul fiecãrei zile pe care-am petrecut-o împreunã. Catolicii, constient sau subconstient, stiu ceva ce Otto Buchinger a numit “magia rugãciunii”. N-ar trebui prin asta sã ne imaginãm cã este vorba despre o litanie mecanicã, un fel de bolborosealã fãrã sens; în realitate este vorba de o adevãratã putere care vine de la rugãciuni. “Cuvintele erau ca un pârâu, care purtau sufletul lui cu el”, spune Sigfrid Undset undeva despre rugãciunea unei persoane.

În timpul multor plimbãri în curtea închisorii m-am lãsat si eu de multe ori purtatã de astfel de ape, prin rostirea repetitivã a cuvintelor dintr-un Psalm: de exemplu nr. 90, “O Doamne, Tu esti refugiul si puterea noastrã din neam în neam”; Psalmurile 42 si 43: “Cum doreste un cerb izvoarele de apã, asa Te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule”. Si nr. 62, “Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul, de la El îmi vine ajutorul”; nr. 126 “Când a adus Domnul înapoi prinsii de rãzboi ai Sionului parcã visam…”.

“Existã o mare putere în obiceiul rugãciunii”, mi-a spus odatã un preot. Dar nu mi-a dat nicio sugestie asupra regulilor de rugãciune. Ar fi foarte bine dacã ne-am însusi si noi vorbele discipolilor: “Doamne, învatã-ne cum sã ne rugãm”. “De fapt eu mã rog continuu”, a spus colega mea de celulã din Mannheim, si am simtit într-adevãr o putere realã care emana de la ea. Putere realã emana de la micuta fatã italianã, care sedea dreaptã ca un bãt si linistitã în patul ei si spunea rugãciunea Sfântului Francisc în fiecare noapte: “Doamne Isuse Cristoase, fã-mã instrumentul compasiunii Tale. Acolo unde este urã, ajutã-mã sã aduc armonie; acolo unde este suspiciune, ajutã-mã sã aduc credintã; acolo unde este eroare, ajutã-mã sã aduc adevãrul; acolo unde este suferintã, ajutã-mã sã aduc bucurie; acolo unde este vãtãmare, ajutã-mã sã aduc iertare; acolo unde este disperare, ajutã-mã sã aduc sperantã; acolo unde este întuneric, ajutã-mã sã aduc luminã. Ajutã-mã nu sã fiu eu înteleasã, ci ca eu sã înteleg; ajutã-mã nu ca eu sã fiu iubitã, ci ca eu sã iubesc. Învatã-mã sã înteleg cã oamenii primesc atunci când dau, cã oamenii se regãsesc atunci când uitã de ei însãsi; cã oamenii sunt iertati atunci când iartã la rândul lor; si cã oamenii când mor, trec în viata eternã”. Ea si trãia aceastã rugãciune si s-ar putea spune cã toatã munca ei, fãcutã în mod atent si cu grijã, de fapt toatã viata ei, era ceea ce Thomas Kelly a descris în testamentul sãu devotional, drept “sanctuarul cel mai profund al sufletului”.

Eram calme

În Mannheim, închisoarea de interogãri era într-un castel care era lovit aproape la fiecare bombardament. Când mi-am exprimat mirarea fatã de Gardiana Sefã cã am scãpat fãrã nicio pierdere de viatã, ea mi-a rãspuns calm si foarte normal: “Asta-i pentru cã foarte multe rugãciuni au locul în lãcasul acesta”. Într-adevãr, în spatele gratiilor oamenii se roagã mult mai des decât as fi putut crede. Numai dupã ce-am ajuns la închisoare am înteles de ce Elisabeta Fry si Matilda Wrede au gãsit asa de multe inimi primitoare în activitãtile lor de evanghelizare. Detinutii nu se roagã numai pentru salvarea si protectia lor de la pedeapsã. “Invocã-mã când esti la necaz; atunci o sã te aud si o sã te salvez si-atunci o sã Mã lauzi…”. Multe persoane din spatele gratiilor învatã cã acest lucru nu înseamnã neapãrat o salvare de la necaz, ci o salvare prin necaz. Oamenii nu spun în închisoare: “Gândeste-te la mine!”, ci: “Roagã-te pentru mine!”. Iar persoana interpelatã considerã aceastã cerintã cu cea mai mare seriozitate.

Mijlocirea prin rugãciune este un lucru foarte serios si responsabil. Am devenit constientã des, câteodatã chiar la nivel fizic, cã rugãciunile prietenilor mei de-afarã m-au ajutat. Era ca un val de energie care îl purta pe cineva peste momente disperate. În ziua procesului nostru, rugãciunile prietenilor nostri, dinãuntrul si din afara tribunalului, erau în jurul nostru ca un zid sau ca o baricadã. Mai târziu, un gardian mi-a spus: “Considerând gravitatea situatiei, am fost mirati cât de calme erati toate”. Eram calme, dar numai datoritã acestor rugãciuni. N-am putut sã le multumesc niciodatã îndeajuns si nici nu o voi putea face vreo datã, pentru rugãciunile lor. Pentru cã orice as încerca sã spun, sau orice ar trebui sã spun despre acest dar al rugãciunii, depãseste cu mult puterea de expresie a sãracelor cuvinte omenesti. Dar nu vom putea uita acest lucru niciodatã, si le vom rãmâne mereu îndatorate.

Când Carl Heath ne-a vorbit la întâlnirea anualã (a Quakerilor) din Germania în 1939, ne-a istorisit despre un doctor grec cu care lucrase în Balcani. Doctorul îsi pierduse casa, familia si toate lucrurile sale, cu exceptia unei valize cu care scãpase, la fel ca si milioane de alti refugiati, care suferiserã si ei aceeasi soartã. Când Carl Heath si-a exprimat admiratia fatã de munca si abnegatia splendidã a acestui om, el a zâmbit tãcut si a rãspuns numai: “Ce mai este în afarã de iubire si compasiune?”. În închisoare ni se interziseserã si iubirea si compasiunea. Dar aceste interziceri nu au putut fi implementate. În celulele noastre erau mereu exemple miscãtoare de altruism. Era de exemplu Germaine, o femeie francezã, care încercase în libertate sã adãposteascã un prizonier de rãzboi si care fusese trãdatã de stângãcia lui. Au trecut sapte luni de la interogarea ei, pânã când Securitatea a putut sã scoatã doar numele ei adevãrat. “Tatãl meu a pierdut totul când trupele germane au intrat în Alsacia. Putinul care i-a mai rãmas n-ar trebui sã-l foloseascã înspre eliberarea mea. N-am vrut deci ca pãrintii sã afle unde sunt. În ceea ce vã priveste, puteti sã mã chemati Blanche Morit. Ãsta nu-i numele meu, dar este destul pentru dosarul meu”. Cu o devotiune fãrã limite, Germaine a îngrijit o femeie rusoaicã care a agonizat sãptãmâni întregi între viatã si moarte, dupã ce-a nãscut un bebelus mort, urmat de septicemie acutã, si în acelasi timp a apãrat-o de atacurile venite din partea unei femei naziste din grupul nostru. “Fii sigurã cã eu nu te-as ajuta dacã tu te-ai îmbolnãvi!”, a strigat ea într-un moment de furie, dupã o bãtaie generatã de acest conflict. Trei zile mai târziu femeia nazistã a cãzut la pat cu un atac greu de reumatism si Germaine a ajutat-o si pe ea cu toatã devotiunea pe care-o arãtase si fatã de detinuta rusoaicã.

Iubirea a gãsit o solutie

În fiecare sãptãmânã detinute noi erau aduse la închisoarea noastrã, care fãrã sã primeascã pãturi proprii le puneau în pozitia de-a dârdâi de frig în timpul noptii. Atunci cea mai în vârstã sau fragedã femeie nou-venitã, gãsea a doua zi de dimineatã peste ea, haina cãlduroasã a lui Germaine, pe care si-o fãcuse chiar ea. Celelalte detinute din celulã o venerau ca pe-o sfântã. Mai era si Liza, o actritã germanã de film, de 18 ani, care fusese condamnatã pentru spionaj la 13 luni de izolare si se astepta la pedeapsa cu moartea. Ea era supravegheatã de aproape si nu i se dãdea voie sã vorbeascã cu nimeni. Dar când într-o zi o altã femeie a lesinat în curtea închisorii, a fost Liza cea care a prins-o pe femeie în brate, înainte ca ea sã cadã la pãmânt si sã se rãneascã. În plus, oricine era deprimatã putea fi sigurã cã va primi un cuvânt încurajator sau o privire de îmbãrbãtare din partea Lizei.

În închisoarea Hagenau, în timpul iernii, frigul crunt a cãzut dintr-o datã peste noi. Toate femeile tremurau de frig de sub pãturile noastre subtirele. Dintr-o datã, Zenta, o tirolezã, sotia unui ofiter de rang mare SS si mare activist al nazismului în Austria, a spus cã se sufocã de cãldurã si m-a învelit cu o a doua pãturã, dându-mi-o pe-a ei. Era incredibil cât de ingenioase erau aceste persoane în gãsirea de modalitãti pentru a aduce o bucurie la fiecare de ziua nasterii si de-a se sãrbãtori, în ciuda lipsei totale de proprietate personalã. Ca sã facã aceste lucruri, ele au îndurat multe greutãti si au riscat toate pericolul de-a fi pedepsite.

Când detentia trece de-o anumitã perioadã, înceteazã de-a mai fi o pedeapsã. Detinuta se scoate din lumea liberã si începe sã se adapteze la noi reguli de viatã. Ce pãrea mai înainte o lume gri, într-un univers cenusiu, începe încet-încet sã-si gãseascã din nou un sens si culori diverse, desi în nuante mai sterse si mai pãmântii. Unele se adapteazã mai repede, altele mai târziu. Mi-a trebuit peste un an de zile ca sã mã adaptez si eu. Numai atunci pot detinutii sã se întrebe de rostul captivitãtii lor, pentru cã numai atunci pot detinutii sã audã rãspunsul adevãrat. Numai atunci pot detinutii sã afle avantajul interior care pãrea de neînteles pânã atunci.

Când respiratia vietii îi este negatã unei persoane, atunci ea îsi face rãdãcini în adâncuri. “Multi dintre fostii detinuti politici îmi scriu astãzi despre nostalgia avutã fatã de celulele lor linistite”, mi-a spus capelanul unei închisori de interogare recent. Si printre detinutele de drept comun, ucigase care au petrecut zece, cincisprezece sau douãzeci de ani în închisoare, se pot gãsi persoane de o putere interioarã fantasticã. “O durere continuã, un pãcat mortal, pune-le în inima mea”, spune Stevenson. Este cu sigurantã adevãrat cã si cel mai rãu act poate deveni un instrument în mâinile lui Dumnezeu ca sã trezeascã o persoanã la viata spiritualã.

Sunt unele cuvinte din Biblie si unele versuri din cântecele religioase care m-au speriat din totdeauna. “Dacã îmi iau corpul, proprietatea, onoarea, copilul si nevasta…”, m-au speriat nonsalanta si superficialitatea cu care aceste versuri erau cântate. “Dacã Te am pe Tine Doamne nu-mi mai trebuie nici Cerul nici Pãmântul. Dacã corpul si sufletul pier si Te am pe Tine Doamne, atunci mi-am primit toatã rãsplata pentru Eternitate”. Era ca si cum ni se cerea sã dovedim acest lucru acum, la fel ca si în timpurile martirilor si mã temeam cã nu as fi fost în stare sã o fac si eu. “Stim cã pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate evenimentele au un scop”, dar îl iubeam eu într-adevãr pe Dumnezeu? Cred cã suntem cu totii înclinati un pic astãzi sã urmãm mai mult porunca cea mai impresionantã a lui Isus, care este de fapt o notitã de adãugare: “iubeste vecinul tãu ca pe tine însuti”. Dar care dintre noi poate sã-L iubeascã pe Dumnezeu din toatã inima, cu tot sufletul si cu întreaga lor minte? Si totusi, din experienta meam am înteles cã dragostea de aproape nu rezistã la furtunile vietii, decât dacã are rãdãcini în dragostea fatã de Dumnezeu.

Din când în când întâlnim câte-o persoanã în vietile noastre în care dragostea de Dumnezeu arde ca o flacãrã mare. Acum opt ani, Thomas Kelly a participat la întâlnirea noastrã anualã. El era un american participant la adunãrile bisericii noastre, de o educatie stiintificã impresionantã, de o pregãtire filozoficã admirantã, cu cunostinte egale si în gândirea religiilor din Est si din Vest. Pe vremea aceea, el era o obosealã si o dilemã pentru mine. Ne preocupam fantastic de mult de tragedia prin care treceau prietenii nostri evrei, fãrã ca noi sã-i putem ajuta. Si Thomas Kelly ne vorbea despre fericire. Pãrea atât de ipocritic sã vinã din America cea fãrã de primejdii si sã ne vorbeascã despre fericire! Eu i-am desconsiderat mesajul, desi stiam în fundul sufletului cã nu-i fãceam dreptate: el stia ce-nseamnã suferinta si sã ai probleme la fel ca si noi, poate chiar mai profund, si reusise sã treacã peste ele la un nivel la care eu nu ajunsesem. Odatã l-am auzit spunând în conversatii, pe un ton calm si serios: “Nu cred cã nimic în viata asta ar putea sã se întâmple care sã-mi ia pacea si fericirea”. Aceasta era o declaratie mare. Dar de pe buzele lui suna adevãrat.

Thomas Kelly a murit curând dupã aceea. N-am avut niciodatã un contact direct cu el. Si totusi, în timp ce eram la închisoare, am simtit prezenta lui de la o zi la alta, din ce în ce mai puternic, pânã am stiut cã toti anii de detentie ar fi o pierdere de timp pentru mine dacã nu as fi reusit sã am mãcar o razã din soarele care i-a luminat viata si lumea. Si l-am lãsat sã mã ia de mânã si sã mã conducã.

Crãciun

Dupã aceea a venit Crãciunul lui 1944. Vizitele si serviciile religioase ne erau interzise; corespondenta ne era permisã la patru luni în loc de la sase sãptãmâni si de obicei putinele noastre scrisori erau în general pierdute datoritã bombardamentelor aeriene. Luni de zile treceau fãrã sã stim nimic de la familiile noastre. Majoritatea dintre ele fuseserã bombardate, multi dintre noi nu mai aveam nici mãcar ceea ce purtaserãm pe noi, la momentul arestãrii, pentru cã purtam acum hainele închisorii. Mediul nostru înconjurãtor se deteriorase îngrozitor; viermii abundau, soba ne afuma fãrã sã ne încãlzeascã, paturile erau fãcute cu cearceafuri umede, tot ce avea de-a face cu Crãciunul lipsea. Si totusi am scris atunci: “Poate cã n-am mai experimentat înainte un eveniment asa de intens ca-n acest an… des stau întinsã noaptea si ceea ce nu mã lasã sã dorm este fericirea”. Am înteles atunci de ce Biblia spune: “Iatã cã v-am comandat sã aveti inima usoarã si sã fiti fericiti”. În Hagenau acest comandament era imposibil de completat si acum devenise un cadou si o bucurie. “Când puterea de-a râde în liniste si bucurie mi-a fost luatã, Tu ai venit si mi-ai dat-o”. În toatã viata mea n-am avut un Crãciun mai fericit. Fãrã nicio activitate de Crãciun, în prezenta lui Dumnezeu însusi, inima mea a cântat: “Inima mi-a tresãrit si nu poate fi întristatã”.

Frontul venea din ce în ce mai aproape. Eram într-o fabricã de amunitii care era asa de fragil construitã încât s-ar fi prãbusit ca un castel de nisip la prima bombã, iar masinile grele erau îngropate în adãpostul de bombe. Fabrica era construitã la intrarea în oras, chiar în spatele fortificatiilor. Noi, prizonierii politici n-ar fi trebuit sã supravietuim la sfârsitul celui de-al Treilea Imperiu; credeam cã ne asteaptã distrugerea. Iar eu eram cuprinsã de aceeasi fericire pe care nu reusisem s-o înteleg la Thomas Kelly. Dacã mai aveam vreo dorintã era ca sã-mi mai vãd sotul, copiii si pãrintii în viata asta, pentru cã între timp toate legãturile omenesti cu ei fuseserã rupte; doream ca sã mai vãd din nou pe acela cu care crezusem odatã c-o sã-mi petrec toatã viata împreunã.

În aceastã situatie devenisem camaradã cu Lidia, italianca cu care împãrtisem ajutor si momente de fericire spiritualã. “Când suntem înghititi de cãtre oceanul de dragoste cãtre Dumnezeu, devenim buni prieteni si cu alte fiinte umane”, obisnuia sã spunã Thomas Kelly. Restul detinutelor asteptau febril de la o zi la alta sosirea trupelor aliate. Eu nu le mai asteptam. Eram complet pregãtitã la ori ce s-ar fi întâmplat, inclusiv cu problemele zilnice. Era o viatã trãitã pentru ceea ce era zilnic ca si cum ar fi fost pentru totdeauna. Si stiam cã niciun sfârsit de pedeapsã, nicio iertare, niciun american eliberator nu m-ar fi putut face sã mã simt mai liberã decât eram.

O mare de luminã

Asta nu înseamnã cã libertatea externã, când a venit în sfârsit, a fost un lucru de nimic. Capacitatea de-a experimenta viata creste fantastic dupã doi ani de “praf si mizerie”. În Hagenau, odatã, o colegã de detentie mi-a spus reflexiv: “Acum un an întreaga frumusete a muntilor mi-a stat la picioare. Dar astãzi sunt mult mai fericitã ca sã vãd un trandafir aici în curtea închisorii, decât toti Alpii adunati laolaltã”. Ce a însemnat pe urmã sã ai în jurul tãu munti, câmpuri, poiene si pãduri în loc de gratii de fier si pereti; mirosul florilor în loc de putoarea fumului si a hainelor; cântecul ciocârliilor în loc de bâzâitul non-stop al masinilor industriale, toate astea nu pot fi exprimate prin cuvinte omenesti.

Confruntati cu problemele zilnice de azi, în fata universului cenusiu cu proptele, care se vede pe stradã, în fata cãruia simtim disperare, existã pentru mine, mereu, o singurã alinare: sã stiu cã existã o realitate care este mai mare decât orice mizerie; cã marea de întuneric este inundatã de cãtre o si mai mare mare de luminã. În glosarul Quaker existã ideea: “A devenit obiceiul vietii mele ca sã ajut oamenii peste tot si sã vãd cã în orice situatie viata a triumfat mai devreme sau mai târziu peste nevoi si dificultãti”.

Toti stim despre victorii ca aceea prin care am trecut si eu. Si mai stim cã acestea nu sunt câstigate de puterea umanã, ci cã este darul gratuit al milei lui Dumnezeu.

Din partea autoarei

Dacã as fi stiut de la început despre intentia de-a tipãri cele de mai sus, mi-ar fi plãcut sã adaug câteva cuvinte în memoria lui Kati Lotz, una dintre primele membre ale Miscãrii Quaker din Germania. Ea si-a petrecut ultimii ani din viatã la Bad Pyrmont si a fost secretara adunãrii noastre, unde am petrecut câteva sãptãmâni de întremare, la o casã construitã de prieteni englezi în timpul lui Hitler. Kati m-a întrebat dacã n-as vrea sã vorbesc la adunare despre experienta din închisoare. I-am spus “nu” si cã “am nevoie de mai mult timp sã mã linistesc”. A insistat, m-a bãtut la cap, pânã am cedat si am scos o ciornã pe care am vrut s-o îmbunãtãtesc mai târziu. Am scris-o spontan, fãrã pauze, ceea ce n-am mai fãcut înainte sau dupã aceea, dupã care am citit-o la adunare. Când ulterior am încercat s-o îmbunãtãtesc, n-am putut sã-i schimb nici mãcar un cuvânt. Este evident cã Kati era constientã cã exista
un mesaj care trebuia spus, un mesaj care nu-i al meu mai mult decât apa este a robinetului din care tâsneste.

Eva Hermann, 1984

Din partea traducãtorului:

Desi traducãtorul acestor rânduri este crestin ortodox, a decis sã traducã în româneste “În închisoare - si totusi liberã” de Eva Hermann, pentru crestinismul sãu ecumenic, autentic si plin de fericire. Scopul acestei lucrãri este de a ajunge în mâna a cât mai multor români, în special a celor din închisorile din SUA, Canada, România si Republica Moldova. Dacã aveti propuneri si sugestii cu privire la distribuirea acestei cãrticele în rândurile cititorilor de limbã românã, vã rugãm sã trimiteti corespondenta dumneavoastrã la: Tract Association of Friends, Re: “În închisoare - si totusi liberã” (RO.), 1515 Cherry Street, Philadelphia, Pennsylvania 19102, USA.