Adrian Popovici [episod anterior si alte articole din rubrica Historia Universalis]

Motto: “Alegerea a fost intotdeauna un privilegiu pentru cei ce si-au permis sa plateasca pentru ea.” (Ellen Frankfort)

O alta definitie a muzei Clio (II)

Lumea antica si-a vehiculat ideile pe doua directii: traditia orala si operele scrise. Sursele orale premerg pe cele scrise. Evanghelistul Ioan justifica in mod plastic aceste aspecte ce tin de dificultatea scrisului in epoca antica: La inceput a fost Cuvantul sau Logosul. Din agora polisului grec el este importat in forumul roman, apoi dincolo de limes-urile Respublicii Romane in necioplita mundus barbaricum.

Daca Herodot (c.484-c.425i.H) din Halicarnas a fost supranumit, asa cum am vazut in episodul precedent, Pater Historiae, cum ii putem clasa pe alti mari oameni ai Antichitatii care au scris istoria? La prima vedere aceasta categorisire este mult depasita pentru realitatile lumii antice, caci, pe drept cuvant putem vorbi de mai multi Patres Historiae ai Antichitatii, precum Tucidide (460—398i.H), Julius Caesar (13 iulie 100 – 15 Martie 44 i.H.) si Suetonius (70-140). Aceluiasi cadru disciplinar istoric se inscrie si Evanghelistul Luca, comparat cu Tucidide, ale carui scrieri Nou Testamentare, Evanghelia omonima si Faptele Sfintilor Apostoli, au contribuit la cunoasterea in detaliu a imprejurarilor si conditiilor desfasurarii istoriei Mantuirii neamului omenesc.

Toti acestia au scris istoria in felul lor propriu, de la caz la caz. Operele lor rivalizeaza cu Historii-le lui Herodot. Ele sunt veritabile memorii, daca ar fi sa le raportam prezentului nostru cotidian. Scrierile lor sunt foarte valoroase deoarece ne ofera multe indicii despre evenimentele contemporane autorilor, mult mai obiective decat toate sintezele istorice din zilele noastre desi trebuie luate in calcul exagerarile si deformarile atunci cand le abordam hermeneutic.

Pentru uzul specialistilor si gratie folosirii pe scara tot mai larga a tehnologiilor informatice de ultima ora, majoritatea operelor Antichitatii clasice greco-romane beneficiaza de locatii web pe internet, aceste surse documentare venind in sprijinul celor interesati in mod direct. Anumite legaturi utile le-am trecut in revista atunci cand am facut referire la cateva dintre somitatile Antichitatii.Aceasta dezbatere nu tine strict de epoca antica. Originile istoriei ca disciplina distincta trebuiesc cautate si raportate la toate epocile istorice, deoarece istoria este o geografie aflata intr-o continua miscare si dinamica globala.

In paralel cu literatura istoriografica pagana si ca o contrapondere a ei, se va dezvolta in Rasarit si apoi in Apus o literatura istorica patristica, care va atinge apogeul in veacul IV d.H.In Occident problemele abordate in operele scriitorilor bisericesti se apropie de o sistematizare istorica, axandu-se cu precadere pe raporturile dintre lumea barbara si cea romana, aflata intr-un nuantat declin. Din galeria autorilor crestini istorici putem enumera pe Isidor de Sevilla (560-636), Fericitul Augustin (354-430) si marele episcop Ambrozie de Milano (339-397).

O data cu crestinarea unor neamuri barbare si importarea alfabetelor elin si latin se poate vorbi si de o literatura barbara, ultima constituind pivotul cronicilor si analelor de curte din Evul Mediu. Inceputurile Evului Mediu sau a perioadei de mijloc, incadrata cronologic imediat dupa Antichitate si inaintea Epocii Moderne, redimensioneaza scrierea istoriei de pe pozitii total diferite. Neamurile germanice barbare vor dezvolta de timpuriu o literatura nationala subscrisa hinterlandului lumii germane, in timp ce regatele crestine de rit latin vor promova o literatura de curte, noua, inedita fata de scrierile clasice tarzii.

Mostenitorii polisului elen, romanii, preiau Europa la o alta dimensiune, desi ei nu demarcau teritorial lumea, ci o raportau in functie de apartenenta la acea Romagna situata in spatele limes-urilor si mundus barbaricum. Crearea evului mediu european este in fapt un rezultat al inaintarii limes-urilor romane spre periferia lumii barbare. Crestinati fiind dupa caz, fie in ritul latin (neamurile germanice, slavii central si sud-est europeni, ungurii), sau in cel bizantin ortodox (neamurile slave din aria rasariteana) , barbarii nu renunta definitiv la “aura” anticului nucleu civilizational greco-roman, convertindu-l in alte entitati politico-culturale si teritoriale, ultimele definind destul de clar statele Evului Mediu.

Frontierele de orice natura ca de altfel si istoria in ansamblu, sunt in fond o geografie in miscare, redimensionate de la o epoca la alta. Ele nu sunt fixe, ci mai degraba mobile, vehiculand idei si concepte noi. Termenul de frontiera este un neologism adoptat in majoritatea limbilor si dialectelor acestei lumi, fiind utilizat pentru prima data la sfarsitul secolului al XIX-lea de catre americanul Jackson Turner. Frontiera era un concept justificativ prin care se definea avansul unei culturi, civilizatii, ideologii, in cazul noii confederatii americane accentuand expansiunea acesteia spre Far West (Vestul Indepartat). Termenul se confunda astazi cu cel de granita, ca delimitare teritoriala intre state.

O alta teorie gresita accentueaza ideea conform careia operele Antichitatii greco-romane din toate domeniile de interes ( filosofie, istorie, religie), au cazut in desuetudine datorita interdictiilor pe linie disciplinara impuse de cler fata de literatura profana. Este bine sa elucidam si acest aspect al problemei in cauza, incercand sa raspundem la o intrebare: De ce aceste opere s-au pastrat pana in timpurile prezente?

De la originile sale, Crestinismul se bucura in Insulele Britanice de o pozitie privilegiata si foarte avansata in ceea ce priveste stiinta de carte in randurile clerului. Theodor din Tars,un polis renumit din Asia Mica si abatele Adrian, de origine africana, vor introduce in Anglia bogata literatura clasica greco-romana, ferind-o de distrugerile barbare. Cand aprigii sarazini amenintau regatul francilor, Beda Venerabilul (c.673-735) scria in latina, cea mai frumoasa carte de istorie bisericeasca, Istoria ecclesiastica a natiunii engleze. Venerabilul Beda, l-a scolit pe Egbert, care la randul sau l-a cunoscut la York pe Alcuin, devenindu-i mentor. In pragul decadentei intelectuale a Occidentului carolingian, Carol cel Mare va apela cu incredere la serviciile invatatului Alcuin de York (c.735-804), readucand cultura pe batranul continent.

Neindoielnic este faptul ca unii basilei ai Rasaritului au emis o serie de edicte imperiale prin care manifestarile profane sau pagane erau interzise datorita violentei formelor de exprimare: spectacolele sangeroase din Colloseumul roman si jocurile olimpice, nu in ultimul rand scolile filosofice eline, care aduceau prejudicii morale religiei crestine universale. Insa multe dintre operele Antichitatii s-au conservat prin filiera apuseana, fiind ferite nu din calea invaziilor barbare, ci a celor arabe care au periclitat multa vreme Occidentul pana la incoronarea lui Carol cel Mare (762-814) ca imparat al Occidentului si rege al francilor, in Domul san Pietro din Roma in dimineata zilei de Craciun a anului 800, sub titulatura de “imperator romanorum”. Printr-o politica remarcabila el va dirija recuperarea teritoriala a civilizatiei greco-romane, in timp ce clericii sai de la Aachen, capitala imperiului, vor avea grija ca toate teritoriile crestine din vestul Europei sa fie incorporate conceptului geopolitic de Respublica Cristiania. Sfarsitul operei politice carolingiene este parafata prin Tratatul de la Verdun din anul 843, primul document scris intr-o limba nationala, ce-i drept arhaica, dar literara, franceza medie.

Elina si latina au fost treptat inlocuite de limbile si dialectele nationale, proces lingvistic accentuat in partea apuseana a Crestinatatii. In Rasarit popoarele slave adopta alfabetul chirilic importat din Byzant si raspandit in cultul ortodox. Spatiul romanesc extracarpatic adopta in actele de cancelarie si in Biserica, slavona, la fel ca toate popoarele din aria rasaritean slava. La romani slavona este o limba scrisa de cancelarie, nu si una vorbita, pastrandu-se limba romaneasca in uzul curent. Cu studiul acestor texte vechi se ocupa o disciplina auxiliara istoriei, paleografia (palaios=ceva vechi si grafos=a scrie), ale carei specialisti paleografii aduc o importanta contributie elucidarii unor aspecte care scapa istoricului prin autenticitatea sau vechimea lor. Ca disciplina de cercetare, paleografia s-a divizat in mai multe ramuri:paleografia slavo-chirilica, paleografia araba, paleografia gotica si altele, asupra carora vom reveni.

Influenta preponderenta a crestinismului si implicarea Bisericii in toate structurile sociale si politice in decursul Evului Mediu l-au determinat pe istoricul francez Jaques Le Goff sa introduca in literatura de specialitate conceptul de Ev Mediu lung. Periodizarea sa se intinde din secolul al IV-lea pana in secolul al XVIII-lea cand rolul Bisericii este rasturnat de catre miscarea illuminati si curentele de idei care au declansat valurile revolutiilor europene.

(va urma)