Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia universalis]

Motto: „În ceea ce priveşte statul, sarcina acestuia este să asigure binele comun. Dacă prinţul nu-şi îndeplineşte această îndatorire, comportându-se ca un tiran, poporul are dreptul să-l demită şi chiar să-o ucidă.” (K. Vorlander – Viaţa şi opera lui William Occam)*

Domnia primului reprezentant al Casei de Bourbon [1] – care încă mai păstra în sânge epopeea medievală franceză demult apusă – Henric al IV – lea cuprinsă între 1589-1610, a fost cea mai prolifică din mai multe puncte de vedere. În primul rând acest rege popular prin felul său de a fi ca om, care avea să promită bunilor parizieni o „liturghie memorabilă” s-a aflat ca monarh la hotarul dintre vechi şi nou. Henric al IV-lea este considerat ca fiind ultimul rege al Evului Mediu francez.

Cu domnia fiului său, Ludovic al XIII-lea (1610-1642) începe monarhia franceza de tip modern; finalul acesteia fiind prăbuşirea Vechiului Regim, în urma Revoluţiei Franceze de la 14 iulie 1789. Prinţul Henric era originar din extrem de pitorescul ţinut al Navarrei, situat în Munţii Pirinei, la graniţa dintre Franţa şi Spania. Oamenii din acele locuri, la fel ca şi astăzi erau adeseori batjocoriţi şi luaţi peste picior de conaţionalii lor, francezi „pur-sânge”, datorită felului lor de a fi şi de a vorbi. Nici Henric nu a scăpat de critica timpului, fiind adesea ironizat, la fel ca şi D`Artagnan, personajul lui Alexandre Dumas, creat mai târziu. Oamenii din acel ţinut se numeau gasconi şi vorbeau o limbă arhaică, ciudată, un amestec prozaic de franceză şi spaniolă. Un ţinut cu desăvârşire sălbatic, dar încărcat de istorie, dacă ar fi să amintim numai tragica confruntare din defileul Roncevaux dintre armatele france creştine şi cele musulmane din vremea lui Carol cel Mare, amintire păstrată în poemul epic „Chanson de Roland”, însă uitat voit de regalitatea franceză în vremurile tulburi ale Evului Mediu, prea preocupată de interesele proprii pe plan intern şi extern.

Acest loc izolat de lume, revine în actualitate odată cu domnia marelui rege francez, supranumit Bearnezul, după ţinutul său natal, Bearn. S-a născut probabil prin anul 1553, dacă este să ţinem cont de faptul că în Noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), avea frumoasa vârstă de 19 ani. Cu siguranţă că tânărul prinţ a fost profund marcat de evenimentele care au precedat masacrul acelei cumplite nopţi, ca o pagină neagră în istoria Franţei. El s-a aflat în centrul atenţiei opiniei publice din vrermea respectivă. Catherina de Medicis a pregătit o veritabilă cursă partizanilor partidei nobilimii reformate franceze, numiţi în epocă hughenoţi(2) , printre ei numărându-se şi Henric, care urma să se căsătorească cu Marguerite de France, sora regelui Carol al IX-lea (1561-1574), pe care acesta o alintase Margot(3). Se ştie cu cât lux de amănunte a fost pregătit evenimentul, care urma să pună capăt definitiv războaielor civile religioase şi împăcării dintre catolici şi hughenoţi, cel puţin printr-o căsnicie de compromis. Baluri, petreceri, tot ce putea oferi luxul curţii franceze de atunci, a culminat în mod tragic cu episodul Nopţii Sfântului Bartolomeu, descris în Marea Cronică (La Grande Chronique), ulterior folosită ca sursă de documentare de către romancierii veacului al XIX-lea. (4)

Dârz, viteaz, de o agerime a minţii nemaintâlnită la un suveran francez, Henric avea să fie protejat în mod miraculos de pronia divină, până ce faptele aveau să-l aducă pe tronul Franţei, odată cu stingerea dinastiei de Valois, prin asasinarea regelui Henric al III-lea în 1589, la Meudon.

Începând cu domnia lui Henric al IV-lea, regatul Franţei – care trebuia să fie un model pentru Europa creştină – a păşit sub îndrumarea lui, pe calea modernizării. Epoca scandalurilor de curte, a asasinatelor şi destabilizărilor politice pe plan intern şi extern avea să i se pună capăt definitiv prin venirea sa la tronul Franţei. A trebuit însă ca Henric să facă câteva compromisuri. Din punct de vedere religios, şi-a renegat credinţa reformată a părinţilor săi, revenind la catolicism în anul de graţie 1593. În aceeaşi perioadă, o altă personalitate complexă a Europei, contemporan regelui francez, Mihai Viteazul (1593-1601), ocupa tronul Ţării Româneşti. Dându-şi prea bine seama de însemnătatea nefastă a războaielor religioase civile care au zdruncinat şi au însângerat regatul său, Henric al IV-lea încearcă să împace cele două confesiuni: catolică şi reformată. Numai aşa putea face faţă unor presiuni puternice din exterior, de factură hegemonică care ameninţau Franţa. Erau cunoscute intenţiile Spaniei ca putere continentală, puternic sprijinită de Papalitate.

Cea mai mare izbândă a acestei domnii, care avea să pună capăt temporar conflictelor religioase şi să-i împace definitiv pe catolici şi reformaţi a fost emiterea Edictului de la Nantes în data de 13 aprilie 1598. Pentru a înţelege mai profund semnificaţia acestui act, unic în epocă, se cuvine să prezentăm cititorului câteva spicuiri din articolele sale de „credinţă”. Din articolul trei rezultă că: „Religia romano-catolică şi apostolică să fie repusă în drepturi în toate locurile din regatul nostru”. Partea cea mai importantă se referă la confesiunea calvină, stipulată în art. 6: „Pentru a nu da nimănui prilej de tulburări şi certuri între supuşii noştri, am poruncit şi poruncim […] ca toţi cei care împărtăşesc aşa numita religie reformată să trăiască în toate oraşele şi locurile din regatul nostru […] fără a fi prigoniţi, asupriţi.” La 10 mai 1610 , Henric al IV-lea care intrase deja prin faptele sale populare in mentalul colectiv francez, avea sa fie asasinat de Ravaillac. In spatele acestui asasinat se ascundea o intreaga conspiratie, de care se pare, nici Maria de Medicis, sotia regelui nu era straina.

Iată un act care prin importanţa sa avea să instituie o prosperitate a regatului francez, dând posibilitatea exprimării libere a actelor cultice de către cele două confesiuni, catolică şi reformată, eliminându-se barierele de comunicare între indivizii aceluiaşi neam. Putem spune pe drept cuvânt că edictul de la Nantes a fost unul dintre primele acte moderne de legislaţie bisericească, care nu venea deloc în contradicţie cu canoanele de credinţă ale Bisericii în general şi acelei franceze în special, un document juridic care a stat la baza promulgării libertăţii de opinie stipulate în urma Revoluţiei franceze de la 1789. Edictul de la Nantes a fost revocat în vremea domniei nepotului său, regele Ludovic al XIV-lea sau Regele Soare (1642-1715) , in anul 1685,ceea ce a culminat cu revolta protestanta de la Cevennes, finalizata in 1705. Se ştie că în vremea Revoluţiei franceze Biserica Franţei a fost aproape lichidată fiind considerată o instituţie feudală retrogradă, motiv pentru care Edictul de la Nantes nu a fost luat în considerare decât mult mai târziu, când societatea franceză şi-a adus aminte de importanţa acestuia.

–
NOTE:

*) Supranumit “Doctor Invincibilis”, a fost ultimul mare gânditor (filosof) al Scolasticii şi primul, după unii exegeţi, ai Epocii Moderne. A trăit între 1290-1350 (n.a.)
[1]. Prin descendenţii direcţi ai lui Henric al IV-lea, Casa de Bourbon – după numele întemeietorului acesteia, Cardinalul Antoine de Bourbon, va avea ramificaţii în toată Europa de Apus, după cum urmează: pentru Franţa (1589-1830), Spania (1700-1931), Regatul celor două Sicilii (1735-1860) şi în Ducatul Parmei şi Piacenzei (1748-1859) n.a.
[2]. Nobilii francezi, care în urma Reformei din sec. al XVI-lea au îmbrăţişat ideile lui Jean Calvin s-au numit hughenoţi, în Franţa şi Elveţia. Etimologia termenului înseamnă “purtători de cocardă”, după anumite însemne care îi deosebeau pe aceştia de catolici (n.a.).
[3]. Este un joc de cuvinte, la origine. În limba franceză “margot” înseamnă coţofană (denumirea unei păsări). Chipul reginei Marguerite de France este frumos descries în romanul omonim, Regina Margot, ieşit de sub pana inegalabilului Alexandre Dumas tatăl. (n.a.)
[4]. Deşi vina declanşării cumplitului măcel aparţine deopotrivă ambelor tabere rivale: catolică şi reformată, totuşi iniţiativa a fost luată de către partizanii nobilimii catolice, influenţaţi de către regina mamă Catherine de Medicis. Episoade din Noaptea Sfântului Bartolomeu au fost illustrate literar în următoarele opere: Michel Zevaco – ciclul Cavalerii Pardaillan, Alexandre Dumas tatăl – Doamna de Monsoreau, Cei patruzecişicinci, Regina Margot. (idem)