Ana Simion

Tendinţele globalizatoare pornesc din centru şi se rasfrâng asupra periferiilor şi semiperferiilor. Actualul centru de putere politic, economic şi culturalizator îl reprezintă conform schemei lui I. Wallerstein, Statele Unite ale Americii, Europa de Vest şi Japonia. Acest lucru este cu atât mai elocvent cu cât principalele organisme globale s-au format în jurul acestor regiuni – Consiliul Afacerilor Externe, fondat în 1921, de sorginte americană, Clubul Bilderberg, întrunit pentru prima dată în 1954 şi adunând elitele politico-financiare din Statele Unite şi Europa de Vest şi Comisia Trilaterală, fondată în 1973, având o bază pur economică, scopul acestei organizaţii fiind acela de a uni forţele giganţilor industriali şi economici din SUA, Japonia şi Europa Occidentală. [1]

Informaţia oferă cunoaştere, iar cunoaşterea oferă libertate, independenţă şi putere; astfel că cei care controlează informaţia, deţin şi puterea de a oferi maselor acele informaţii care să corespundă cu interesele lor private, iar aceasta se numeşte manipulare sau control mediatic global asupra maselor. Critica manipulării a ocupat un loc important de-a lungul secolului al XX-lea datorită folosirii în mod sistematic a inovatoarei propagande de către toţi protagoniştii Primului Război Mondial.

Un exemplu elocvent al modului în care elitele „selectează” informaţiile care trebuie sau nu trebuie în cazul de faţă să ajungă la public este următorul: la 5 iunie 1991, David Rockefeller, din partea CFR, declara cu privire la prestaţiile mass-media faţă de fenomenul Bilderberg:

„Suntem recunoscători conducerii publicaţiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine şi altor mari publicaţii, ai căror directori au participat la întrunirile noastre şi au respectat promisiunile lor de discreţie, pentru ultimii patruzeci de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să dezvoltăm planul nostru global dacă am fi devenit subiecţi ai luminilor presei şi publicaţiilor în toţi aceşti ani, dar lumea este mult mai sofisticată şi mai pregătită acum să înainteze spre o guvernare globală, care nu va mai cunoaşte războiul, ci doar pacea şi prosperitatea în ansamblu”.

[2]

Tehnicile puse la punct în timpul Primului Război Mondial, sunt imediat denunţate de cele mai conştiente şi independente spirite, jurnalişti, oameni de litere, intelectuali, în orice caz, deîndată ce o permite ridicare cenzurii. Începând cu anii ‘30, aceste metode se generalizează în lumea politică şi cea a publicităţii, domeniul căpătând numele de marketing. Numeroase lucrări şi articole de presă denunţă ulterior, în mod sistematic, folosirea frecventă a tehnicilor de manipulare chiar în inima democraţiilor occidentale. Critica manipulării va dispărea brutal din actualitate începând cu anii ‘80. Numeroşi intelectuali, care fuseseră totuşi severi cu publicitatea, precum Jean Baudrillard din Franţa, de pildă, renunţă şi nu-şi mai exprimă opiniile cu privire la respectivul subiect. [3]

Puterea mijloacelor de informare în masă, obiect al reînnoirii criticii, este adesea scoasă în evidenţă pentru a dovedi că am intrat într-o „societate de comunicare”, în care vechile procedee de influenţă şi de intervenţie asupra conştiinţelor, n-ar mai exista. În opinia sociologului, Phillipe Breton, profesor la Universitatea Paris-I-Sorbonne, manipularea constă în

„a intra prin efracţie în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament fără ca el să ştie că efracţia s-a produs”.

[4]

Propaganda cuprinde un alt tip de tehnici de manipulare a cuvântului, practicate în mod conştient şi sistematic. Propaganda s-a născut mai curând în sânul regimurilor democratice, decât în sistemele totalitare.

Jacques Ellul demonstrează cum în timpul Primului Război Mondial se declanşează în SUA o tehnicizare a cuvântului menită să convingă. CPI-ul (Committee on Public Information), înfiinţat de guvern cu această ocazie, este un organism de propagandă pură, însărcinat să ridice moralul, să extindă capacitatea războiului psihologic, să asigure difuzarea idealurilor americane în străinătate cu mijloace foarte diverse şi bine adaptate fiecărei ţări şi circumstanţe. [5]

În opinia analistului politic Noam Chomsky, propaganda foloseşte la „fabricarea consensului” în slujba „imperialismului american”. Prinţul Bernhard al Olandei, co-fondator al Clubului Bilderberg, a apreciat acum câţiva ani că cea mai mare sarcină ce-i stă înainte este de a

„reeduca oamenii… să renunţe la partea lor de suveranitate supunându-se unui guvern supranaţional”.

Reeducarea socială nu se poată înfăptui decât prin monopolizarea mijloacelor de comunicare în masă, folosirea manipulării şi a propagandei în discursul politic, iniţierea de noi doctrine şi fabricarea de ideologii.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă producerea valului uriaş de filme cu rol de pregătire psihologică a comunităţilor de receptori pentru evenimentele aflate „în construcţie”. Reţeta este simplă: sunt tot mai dese situaţiile în care o facţiune a răului se luptă cu „nucleele dure” pentru ca „mai-puţin-răul” să învingă, creând iluzia că Binele învinge Răul. Acest mimetism este reluat în tot mai multe filme. S-a creat o categorie a producţiilor cinematografice şi de televiziune care aplică programate această reţetă în scopul pregătirii subconştientului colectiv pentru scenariile politice ale anilor viitori – calamităţi, războaie, control electronic total, malthusianism dirijat, mutaţii genetice profunde, boli de tip nou, etc.

Din acest punct de vedere, teza lui Giovanni Sartori cu privire la influenţa televiziunii asupra individului capătă o importanţă răsunătoare. Astfel, fenomenul video îl transformă pe homo sapiens, produs de cultura scrisă, în homo videns, în care cuvântul este detronat de imagine, totul devenind vizualizat. În concepţia lui Sartori, televiziunea excelează într-o privinţă: ea recreează, amuză şi distrează, „educând” copilul, şi, mai târziu, „informând” adultul. [6]

Într-un cuvânt, mass-media reuşeşte să distragă individul, dându-i posibilitatea de a-şi crea o lume proprie, devenind indiferent la problemele comunităţii din care face parte. Fenomenul dezinformării prin mass-media descurajează cetăţeanul să mai ia orice formă de atitudine, universul său micro-social devenind în cele mai fericite cazuri doar familia şi un cerc restrâns de prieteni. Cultura nu mai reprezintă o preocupare socială. S-ar părea că media îşi face suficient de bine treaba în acest sens, devenind autosuficientă individului.

Într-un studiu realizat de Sartori pe o sută de studenţi americani, rezultatele s-au arătat înspăimântătoare: 85% dintre ei nu auziseră niciodată de Magna Charta, unul din trei studenţi nu ştia ce au fost naziştii, şase studenţi din zece nu au ştiut să răspundă la întrebarea „Când s-a născut Hristos?”, iar un eşantion de cincizeci de studenţi răspunde în legătură cu numele proprii înşirate mai jos greşind în procentele indicate alături: Dickens (86%), Marx (49%), Einstein (54%), Gandhi (60%), Musolini (50%), van Gogh (54%), Eisenhower (55%). Omul politic care stă cel mai bine este Churchill, cu doar 24% răspunsuri eronate. Învingătorul absolut este Babe Ruth, evident, un foarte cunoscut jucător de baseball: nu mai puţin de 97% ştiau exact cine a fost. [7]

Ansamblul de mai sus scoate în evidenţă golul cultural şi de informaţie care îngrozeşte. Cauzele acestei deculturalizări masive a populaţiei din ţările democratice, în special, se datorează fluxurilor informaţionale pe care stăpânii media le răsfrâng asupra maselor. Tinerii sunt în mod deosebit vizaţi, fiind mai sensibili şi mai deschişi la nou.

Aldons Huxley nota:

„Pe măsură ce libertatea politică şi economică […] se diminuează, libertatea sexuală tinde, în mod compensator, să sporească. Iar dictatorul […] va face bine să încurajeze această libertate. Alături de libertatea de a visa cu ochii deschişi sub influenţa drogurilor, a filmelor şi a radio-ului, va ajuta la reconcilierea sa cu servitutea”.

[8]

Pentru a nu deveni victime ale manupulărilor media, masele trebuie să fie conştiente de faptul că globalizarea reprezintă atât o serie largă de ameninţări ce trebuie evitate, cât şi oportunitaţi pe care trebuie să le valorizeze. Acumularea de cunoştinţe din cât mai multe domenii posibile şi educarea independentă reprezintă calea către independenţa spirituală şi morală a indivizilor.

Inteligenţa, caracterul, dar mai ales iniţiativa, reprezintă caracteristicile pe care orice cetăţean al unei democraţii pluraliste, bazată pe economia liberă de piaţă, în care sunt respectate drepturile şi libertăţile fundamentale, ar trebui să le deţină pentru a putea fi capabil să disemineze informaţiile ce sunt propagate asupra sa.

——–
Note:

[1] Cristian Crăiţă, Piramida ocultă, ed. Obiectiv, Craiova
[2] Carol Hârşan, Piramida deciziilor globale: Davos-Bilderberg-G8, 11 aprilie 2005, altermedia.info
[3] Phillipe Breton, Manipularea cuvântului, ed. Institutul European, 2006
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Giovanni Sartori, Homo videns – imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, ed. Humanitas, Buc, 2005
[7] Ibidem
[8] Berit Kjos, Spalarea pe creier în America, 12 aprilie 2007, altermedia.info

Copyright Ana Simion