Radu Negrescu - Suţu

MINUNATA PIESA “Puck en Roumanie” a talentatei scriitoare Anca Visdei soseşte la timp pe scena pariziană, întrucât il était grand temps, cum ar spune francezul, ca o astfel de piesă să apară. Scrisă atât pentru românii din exil cât şi pentru fraţii lor din Ţară, şi apreciată şi de români şi de francezi, subiectul atât de sensibil al piesei este tratat cu deosebită măiestrie de Doamna Visdei, prin prisma trăirii personale şi evitând, printr’o perfectă dozare a emoţiei, nota tristă sau nostalgică ce ar fi putut dăuna efectului scontat. Anca Visdei a ştiut să găsească justa expunere a sentimentelor Domniei sale, care sunt şi ale noastre, sentimente dificil de perceput de publicul francez. Ajutată de remarcabila regie a Rachelei Salik şi de nu mai puţin remarcabila interpretare a Yvettei Caldas şi a Mariei Cuvelier (fiica lui Marcel Cuvelier, regizorul “Lecţiei” lui Eugen Ionescu), piesa este un real succes. Sala miniaturală a “Teatrului de la Huchette”, din frumosul târg al Parisului numit odată Micul Bucureşti, corespunde perfect acestei piese, de o dureroasă trăire afectivă, întrucât tragedia exilatului, extrem de interiorizată, nu ar putea fi reuşit exprimată în cadrul unui spaţiu vast.

“Toujours ensemble”, leit-motivul piesei şi titlul versiunii scrise, este simbolic şi totodată sublim. Nimeni şi nimic nu-i poate despărţi pe românii adevăraţi de fraţii lor rămaşi acasă şi nici invers. Nici invidia, gelozia sau intoxicarea propagandistică, abil întreţinute de regimul comunist, nici compromisul faţă de putere al celor rămaşi, nici reuşita, după o penibilă perioadă de privaţiuni şi adaptare, a celor plecaţi, nici întrebările fără de sfârşit, de genul: “ce am fi făcut noi în locul lor trăind acolo, în cadrul sistemului?” sau “curajul mai mare era să pleci sau să rămâi?” Nimic din toate acestea nu poate destrăma adevăratele sentimente şi “toujours ensemble” rămân românii care nu acceptă nici exterminarea planificată, nici lichelismul, carierismul sau groteasca doctrină a unui regim criminal.

Cât despre ceilalţi români, totul ne desparte pe vecie, căci iertarea nu se poate acorda celor care, neavând regrete, nu o imploră, nu o solicită şi nu au nicio nevoie de ea, deşi au distrus vieţi, familii şi cariere. Aceştia rămân şi ei ”toujours ensemble”, însă între ei, în lumea lor.

Andrei Vornicu din piesă, intelectualul talentat dar carierist şi fără scrupule, nu este abandonat după aşa-zisa Revoluţie, ci trimis peste hotare, ca ambasador al noii puteri dela Bucureşti, până se vor linişti lucrurile. El nu are de ce să se exileze, căci exilul nu este pentru “tovarăşi”. Am remarcat dela început şi până la sfârşitul acestei piese că autoarei nu-i scapă nimic din ce se petrece în jurul nostru.

Toţi exilaţii au trăit aceleaşi sentimente, dar nu toţi au talentul să-şi reunească amintirile într’o carte care să emoţioneze. Iată o româncă, mi-am spus, care ne face cinste. Tânără şi frumoasă, inteligentă şi talentată în plus. Iată o frumoasă reuşită. Şi totuşi, îmi închipui că nu a fost uşor…

–

Discuţii cu dramaturga Anca Visdei

- Stimată Doamnă Visdei, pentru un scriitor, chiar şi în curs de formare, cum a fost cazul Dvs., întrucât nu aveaţi decât 18 ani atunci când v-aţi exilat, ce reprezintă schimbarea bruscă şi forţată (de împrejurări) a exprimării într’o altă limbă?

- În primele momente, a reprezentat o spoliere imensă care mergea până la durerea fizică, un fel de amputare, iată ce am resimţit atunci, având numai 18 ani. Multe decenii au trecut între timp şi este curios cum această lipsă şi această suferinţă au devenit un plus. Cu trecerea timpului îmi dau însă seama că, în fond, a fost o şansă extraordinară, pentru că beneficiam, scriind şi trăind în limba română, de un fel de moştenire primită fără merit (eu fiind o mare şi ferventă adeptă a meritului!) şi mi se părea că totul decurge natural. Faptul de a dobândi o nouă limbă m-a obligat să cuceresc prin muncă, prin dificultăţi, ceea ce mi-era dat înainte mult prea natural. Deci, cu trecerea timpului, spun astăzi că a fost o şansă. Nu am uitat-o pe cea care am fost la 18 ani şi pentru care exilarea a fost o amputare. Suntem două personaje, iar timpul a transformat rana într’o cicatrice estetică, dar aceasta am să v-o povestesc peste 20 de ani…

- Aţi subliniat, aproape imperceptibil, printre rânduri, remarca celor din Ţară, cum că noi, cei exilaţi, ajungem după un timp relativ scurt şi fără a ne da seama noi înşine, să avem un mic accent străin atunci când vorbim româneşte. Mi s’a făcut şi mie această dureroasă remarcă. Se pare că avem un accent străin când ne exprimăm în limba noastră de acasă şi unul românesc atunci când vorbim franceza. Căci, să nu ne amăgim, a tinde către o exprimare perfectă în franceză ţine şi de cultură, dar şi de un instinct natural de autoapărare, de mimetism şi în funcţie de talentul fiecărui individ şi de vârsta la care a ajuns în Occident, accentul este mai mult sau mai puţin pronunţat. Deşi uneori imperceptibil, ajunge un singur cuvânt dintr’o frază, dintr’un discurs chiar, care să ne trădeze originea. Este întru totul comprehensibil. Ne putem exprima, gramatical vorbind, mai corect decât unii francezi, dar accentul ne scapă uşor de sub control. Ajunge, cum spuneam, un singur cuvânt, un triftong, un diftong… Mai dureros este însă celălalt caz. Unde ne situăm atunci în acest ciudat context?

- O problemă foarte interesantă, pe care mă amuz a o cerceta în timp, este problema adaptării, şi cred că problema accentului ne aduce la problema adaptării. Mie mi se spunea la Bucureşti, la un moment dat, că aveam un accent, şi mi-am dat seama de ce, întrucât problemele fiind atât de spinoase, de dificil de exprimat (era totuşi Epoca zisă “de Aur”!…), gândirea noastră era într’altă parte, într’un fel de mod subliminal în care de fapt făceam deja subtitlurile la ceea ce avea să iasă din noi şi putea să fie formatabil şi acceptabil de sistem. Cred că aceasta mi-a dat o capacitate de a gândi pe două niveluri. Faptul că în România suntem percepuţi ca având un accent (şi e absolut normal, trăind într’o limbă străină tot timpul) şi că în Franţa originile sunt detectabile datorită accentului, pe mine mă amuză enorm. Bineînţeles că este foarte enervant ca timp de 30 ori pe zi să auzi întrebarea: “De unde veniţi?”, deşi de fiecare dată încerc să dau alt răspuns, cu toate că aceasta îmi ia un oarecare timp, însă eu cred că este o bogăţie extraordinară. În fond, ar trebui să fim foarte mulţumiţi, deoarece probabil că suntem un fel de mutanţi, care nu mai sunt complet români, nu sunt nici complet francezi, cu ceea ce implică drept sclerozare, când ceva a fost primit din naştere şi nu căpătat, sau meritat, aşa că eu m-am resemnat spunându-mi că este o bogăţie suplimentară. Este exact aceeaşi problemă pe care o are fiul meu, atunci când este întrebat care este naţionalitatea sa, iar bietul de el are mama de origine română, are cetăţenia franceză şi elveţiană (şi în curând o va avea şi pe cea americană!) şi răspunde pur şi simplu: “eu sunt european!” Deci, probabil că noi suntem un pas, o treaptă spre această europenizare şi cosmopolitizare atât de criticate în ţara noastră la un moment dat, şi în consecinţă eu rămân la ideea că accentul nostru dublu, perceput în cele două ţări, nu este decât o dovadă că cei care vorbeau despre cosmopolitism ca despre o tară au pierdut lupta.

- Aţi cunoscut şi Dvs. prima impresie a occidentalilor civilizaţi, pentru care noi, exilaţii care soseam nechemaţi de nimeni, venind în plus şi de după Cortina de Fier, acolo unde ei ştiau că este bine şi nu există injustiţie, iar noi declaram exact contrariul, fără a ne da seama că prin aceasta jenam, deranjam, aşadar noi, exilaţii, spuneam, eram percepuţi ca un soi de ”bêtes curieuses”, chiar dacă nu “allant à quatre pattes et couverts de peaux de bêtes”, cum spuneaţi cu atâta umor, dar nici departe. Căci sistemul totalitar din care scăpasem, aberant pentru noi, cei care îl trăisem, era perceput de intelectualitatea stângistă din Occident, care nu-l trăise, în cele mai roze nuanţe, iar noi apăream drept nişte trădători ingraţi. Şi deşi noi înţelegeam perfect franceza, bineînţeles vorbind’o la început cu un accent inevitabil, occidentalii ni se adresau ca unor indivizi surzi sau debili, ţipând frazele pentru a fi siguri că sunt înţeleşi, sau mimându-le. Cum aţi trăit şi depăşit această perioadă, descrisă cu mult umor în piesă?

- Bineînţeles că aceste neînţelegeri, în care cel care nu înţelege îşi acordă rolul superior, fac parte, enorm chiar, din suferinţa exilatului. Dar cu cât timpul de şedere într’o ţară străină evoluează, trecem prin cercuri superioare ale infernului şi observăm atitudinea aceloraşi persoane faţă de alţi noi veniţi şi, încet-încet, totul începe să ne amuze. Deşi eu cred că, în general, toată această atitudine puţin stupidă, de a nu-ţi da seama că în faţa unei fiinţe umane sunt aceleaşi valori şi aceleaşi maniere de a funcţiona, ne deranjează poate mai mult din cauză că descoperim că cei cu care suntem în contact nu au un nivel nici intelectual, nici metafizic superior şi că, în fond, noi venim din altă parte cu ceva care apare ca un minus (o necunoaştere a limbii, la început, sau o nestăpânire absolută a vocabularului, ulterior) şi în final realizăm că aceasta înseamnă şi un plus uman.

- De pe marginea timpului, privind în urmă, către perioada adaptării, îmi reamintesc “coşmarul exilatului”, de care nu a scăpat nimeni. Cum aţi trăit această experienţă unică, strecurată simbolic în textul acestei minunate piese a exilului românesc?

- Din fericire, eu sunt un autor comic, pentru că acum îmi dau seama, cu trecerea timpului, de absurditatea coşmarului care consista în a ne visa dintr’o dată apăruţi în România şi toată disperarea care urma datorită imposibilităţii de a ne putea reîntoarce în Occident. Aşadar, eu îmi petreceam de fapt zilele chinuită de dorul de ţară şi în timpul nopţii visam că sunt în România şi aceasta mă teroriza cumplit! Cred că este o etapă de formare care este teribilă şi care este echivalentul unei schimbări de piele şi a unei schimbări interioare, în care nu ne simţim bine în nicio parte şi unde, de fapt, inima noastră ne îndreaptă spre trecut şi acţiunea încearcă să ne ancoreze în ceea ce este prezent. La mine, aceasta a durat destul de mult, patru ani, atâta cât a fost necesar pentru ca mama mea să vină din România. Din fericire, am o familie foarte mică şi nu o aveam decât pe mama de adus în Elveţia. Ca urmare, timp de patru ani eu nu am încetat să am acest coşmar, care era cu atât mai cumplit cu cât eu nu voisem să plec din Ţară, unde eram foarte bine la cei 18 ani ai mei, însă cum tatăl meu a avut probleme, iar apoi şi eu, a trebuit să plecăm. Şi era deci cu atât mai cumplit de a visa noaptea întoarcerea într’o ţară pe care niciodată n’am vrut s-o părăsesc (cel puţin nu în momentul acela, acum timpul a trecut şi lucrurile sunt diferite) şi acum chiar această dorinţă de a mă întoarce devenea culpabilă. Aceasta cred că a fost experienţa cea mai grea, întrucât nu puteam nici măcar să profit de acest vis într’o fericire interioară normală, pentru că era prezentă toată angoasa reîntoarcerii şi a pedepsei.

- Doamnă Visdei, aveţi o frază sublimă în piesă: ”Je dois être enceinte de la Roumanie!” Această gestaţie, care durează de trei decenii, poate lua sfârşit vreodată, şi dacă da, în ce mod?

- Eu cred că am mult noroc fiind o femeie, şi am mult noroc fiind un scriitor, pentru că sunt două maniere de a lichida efectiv această gestaţie, de a fi în armonie cu lumea şi cu mine însămi, făcând copii, copii care sunt de origine română (deşi trăiesc într’o altă limbă şi au alt peisaj mintal şi geografic), şi creând opere dintre care multe, poate chiar jumătate, tratează despre Exil, despre România, despre trăiri interioare. Este aşadar maniera mea personală de a elimina acest prea-plin de suflet, de amintiri amputate de rădăcinile lor geografice. Am în schimb o imensă admiraţie pentru exilaţii care nu au şansa de a avea aceste două maniere, uşoare şi, în fond, plăcute, de a nu mai fi în conflict cu propriul lor trecut. Şi am o imensă admiraţie pentru suferinţa evidentă pe care toţi exilaţii trebuie s-o lichideze, căci a scrie opere şi a transmite amintirea trecutului unor tineri este uşor, ceea ce este însă cumplit, este faptul de a trăi cu această suferinţă fără ca ea să aibă dreptul la cuvânt.

- Ce le puteţi spune tinerilor din Ţară care nu visează decât să plece, precum am făcut şi noi la vârsta lor? Pentru că realitatea este că ne pleacă elitele, iar guvernele succesive pe care le-am avut din ‘89 încoace au fost incapabile să găsească o manieră de a le decide să rămână. Mirajul Occidentului, acest ’’El Dorado’’ care este oriunde în afară de ţara ta, de oraşul tău, de satul tău, este încă mult prea puternic. Ce le puteţi spune acestor tineri care, în fond, nu tind decât către un trai mai bun, viaţa fiind relativ scurtă?

- Domnule Negrescu, eu cred că, în general, ne îndreptăm către o civilizaţie universală, europeană, bineînţeles, la nivelul continentului nostru, însă universală. Bănuiesc că graniţele au mai puţină importanţă decât înainte, limbile au mai puţină importanţă (vezi bilingvismul sau un oarecare anglo-saxonism), deci bănuiesc că desprinderea de Ţară este mai puţin dureroasă decât a fost la epoca noastră. Căci, în primul rând, acum există posibilitatea de a te întoarce, care pentru noi nu exista. Este ceva enorm de a se putea profita de aceste imense avantaje, pentru că pe vremea noastră a pleca însemna a pleca definitiv. Personal, nici nu speram să apară acest joker minunat şi într’o zi să mă reîntorc. Aşadar, bănuiesc că aceşti tineri trebuie să-şi facă un examen de conştiinţă cu ei înşişi, să vadă în ce măsură dorinţa de a pleca nu este decât o modă, doar o dorinţă de a face ca ceilalţi, de a intra într’o iluzie colectivă a El Dorado-ului occidental, cum îl numeaţi, şi în ce măsură cred ei realmente că vor realiza mai mult în Occident. Sunt convinsă că sunt structuri mintale, intelectuale şi sufleteşti, sunt convinsă că sunt meserii şi profesii în care este interesant chiar şi pentru un român făcând parte din elită şi necesar ţării lui în momentul acesta, să plece. Există în mod categoric nişte personalităţi care au nevoie să plece, să se realizeze (rădăcinile poartă în ele o gravitaţie foarte purenică, care poate fi handicapantă intelectual), însă cred că fiecare are decizia lui personală de luat.

Şi mi se pare tot atât de periculos de a supraresponsabiliza oamenii de valoare, spunându-le că au datoria să rămână, întrucât acum aproape toate condiţiile sunt reunite pentru ca această ţară, în sfârşit, să se realizeze, sau să realizeze ce poate ea realiza mai bine, mi se pare la fel de absurd ca şi când le-am spune să plece cu toţii. Şi mi se pare de asemenea că există un proverb românesc care spune că: “Mai bine în satul tău fruntaş, decât la oraş codaş”, dar cred că fiecare trebuie să se gândească unde este locul şi momentul când el poate să fie fruntaş, acesta fiind scopul umanist ultim, satisfacţia personală care face din ei oameni minunaţi!

- Societatea “capitalistă”, departe de a fi perfectă, ne-a fost totuşi benefică nouă, exilaţilor. Comparam, într’un articol mai vechi, exilatul cu un copac care creşte către cer, întinzându-şi ramurile către libertatea văzduhului, neîngrădit de nicio barieră. Şi spuneam că, totuşi, copacul nu poate exista, biologic vorbind, dacă nu are nişte rădăcini bine înfipte undeva, într’un pământ de unde să-şi poată trage seva şi forţa vitală necesare existenţei sale, copacul dezrădăcinat încetând a mai exista, decât poate în mod aparent şi iluzoriu. Or, piesa Dvs. îmi confirmă acest lucru. Cum a prins forme concrete această “spovedanie” a exilatei românce Anca Visdei? Nu spovedanie “pentru învinşi”, ci pentru învingători, întrucât Alexandra Popescu, personajul principal al piesei, este puternică şi nu se lasă învinsă, deşi uşor nu i-a fost acestei fete singure şi aparent fragile. Alt personaj, la fel de drept şi de puternic, este Bunica. O complicitate sentimentală le uneşte puternic pe nepoată şi bunică, aceasta se vede clar. Una a pierdut un tată şi cealaltă un fiu, în persoana aceluiaşi om, exterminat de comunişti într’un lagăr. Un simbol în care fiecare familie se regăseşte, întrucât mai toţi avem prin familii pe câte cineva închis sau omorît. Andrei Vornicu nu omorâse pe nimeni cu mâna lui, însă pactizase cu un regim criminal. Portretul său se schiţează uşor, nu este nevoie de un roman, iar autoarei nu-i scapă nimic. Cum a prins forme ideea acestei piese?

- Ideea piesei este autobiografică, este regăsirea cu mama mea, tot timpul acesta de separare care mi s’a părut extrem de lung, în care eu nu mă puteam duce în România, nici ea să vină în Elveţia şi poate că, datorită acestui răstimp, m-am gândit că ceea ce este important este faptul de a supravieţui. Personaje ca Andrei Vornicu sunt într’un alt spaţiu temporal-mintal, într’un spaţiu ce nu poate fi etern, ci doar realist sau materialist. Pentru mine, bineînţeles că este un colaboraţionist criminal, chiar dacă nu are sânge pe mâini. Însă ceea ce este foarte interesant în viaţă, cred eu, este de a trăi o imensă aventură şi, în secolul nostru, în România, cred că imensa aventură era de a rămâne în viaţă şi de a nu ţi-o trăda. Bănuiesc deci că Bunica şi Alexandra Popescu au câştigat în fond acest duel aproape cavaleresc cu Andrei Vornicu, pentru că acesta a existat doar în temporalitatea lui fără interes, chiar dacă după aceea a devenit efectiv ambasador şi nu a fost trimis în puşcărie, cum ar fi meritat, în schimb, ceea ce au reuşit cele două femei supravieţuitoare, este de a continua şi de a vedea ideile lor devenind adevărate şi puse în practică. Mi se pare mult mai interesant din punct de vedere metafizic şi uman. Aşadar, în timpul acestei despărţiri, mă gândeam că poate unul dintre lucrurile cele mai importante este faptul de a supravieţui, intelectual şi fizic.

- Stimată Doamnă Visdei, a fi “exilat” nu este nici un titlu de glorie, nici un motiv de ruşine. Este o simplă stare de fapt, care trebuie trăită ca atare. Nu este însă şi uşor. Un alt punct dureros pe care văd că nu l-aţi omis, n’aţi omis nimic până la urmă, este imposibilitatea exilatului de a se întoarce acasă pentru a-şi înmormânta părinţii. Or, aici exilatul trăieşte o adevărată dramă, sfâşietoare, dela remuşcări până la furia neputinţei. Cum aţi trăit acest alt coşmar al exilatului?

- Da, cred că este momentul cel mai dureros, pentru că avem deja, ca fiinţe umane, o problemă cu ireparabilul, cu ireparabilul morţii, şi faptul de a nu putea fi prezenţi fizic atunci când o persoană stimată, importantă, iubită se stinge din viaţă, e ceva cumplit. O imposibilitate materială încă se mai poate explica, ori prin vină, ori printr’o decizie, însă neputinţa de a trece o frontieră şi de a asista la ultimele momente, eu am trăit-o faţă de bunica mea. Bunica a murit într’o perioadă când eu eram apatridă, mi se luase cetăţenia şi nu aveam încă o alta şi în consecinţă nu am putut să mă duc. Poate că a fost cea mai adâncă rană din tot acest exil şi, ca din întâmplare, Bunica din ”Puck en Roumanie” este o bunică ce supravieţuieşte până la “revoluţia” finală, până la schimbarea sau deschiderea cerului final, şi cred că aceasta a fost o despăgubire pe care am încercat s-o ofer bunicii mele şi mie însămi, precum şi tuturor celor care au pierdut pe cineva fără a putea fi alături şi, mai ales, tuturor celor care au văzut murind oameni apropiaţi care nu au putut avea şansa istorică şi morală de a vedea că s’a petrecut, în fine, o schimbare.

- Îmi reamintesc un ciudat paradox, tot al exilatului. În România, întâlnirea, chiar şi întâmplătoare, pe stradă, cu un miliţian, era de evitat. Eram, cu toţii, vinovaţi prezumptivi. Or, în Occident, unde prezumţia de nevinovăţie exista totuşi, nu-i aşa, mulţi exilaţi români manifestau aceeaşi teamă nejustificată la întâlnirea cu un poliţist. Personal, m-am simţit întotdeauna în siguranţă, protejat chiar, alături de reprezentanţii ordinei publice din Lumea liberă, de care nu aveam de ce să mă tem şi cărora nu le-aş putea reproşa decât poate o lipsă de fermitate în raporturile cu delincvenţii din ce în ce mai juvenili. Este unul dintre dezavantajele democraţiei. Această teamă nejustificată a exilaţilor în faţa poliţiei occidentale este, după Dvs., reală sau simulată? Eu, deşi trecut prin mâinile harnicilor noştri bătăuşi din Miliţie şi Securitate, nu i-am găsit explicaţia, cu atât mai puţin la cei care nu au trecut prin experienţa carcerală.

-Domnule Suţu, eu cred că este una dintre foarte numeroasele dovezi că sistemul comunist era cumplit şi că era una dintre cele mai înaintate forme de barbarie, de represiune în massă, pentru că reflexul acesta era totalmente pavlovian. Bănuiesc că există efectiv o mulţime de oameni care nu au avut ghinionul de a cădea în mâinile bătăuşilor oficiali şi totuşi ei manifestau aceeaşi angoasă, aşadar bănuiesc că este un simplu reflex pavlovian. Mie mi se spunea acasă, copil fiind, că dacă întâlnesc un miliţian să nu cumva să vorbesc cu el, dacă mă întreabă ceva. Este amuzant pentru că, în acelaşi timp, părinţii îmi spuneau că dacă am cumva probleme în societate trebuie să mă adresez cuiva şi să-i solicit ajutorul, cum îi spun şi eu astăzi fiului meu, dacă are probleme să se adreseze unui poliţist. Prin urmare, este foarte amuzant să ne imaginăm în ce hal a trebuit ca aceste reflexe primare, care bănuiesc că erau ale părinţilor noştri şi ale majorităţii noastre, de a avea încredere în reprezentanţii ordinei, într’un sistem normal, care este ales de cetăţeni, în ce hal a trebuit deci ca sistemul nostru mintal să fie făcut bucăţi şi să devină un reflex pavlovian, cum am spus, care se traduce prin faptul că la apariţia slujbaşilor statului e mai bine să dai bir cu fugiţii. Este o dovadă că realmente comuniştii au reuşit, sau cel puţin au încercat, să transforme liniile de bază care există într’o societate normală şi că dresajul a funcţionat.

- Colaborarea celor rămaşi în Ţară cu sistemul totalitar este prezentată cu abilitate. Alexandra Popescu, integră şi cu principii, nu ar fi putut colabora vreodată, de aceea locul ei nu putea fi decât în Exil. A acceptat însă sora ei, care a rămas să aibă grijă de mamă şi de bunică. Sora nu cedează imediat, căci la 18 ani nu cedezi nimănui şi nu-ţi pasă de nimic, dar începe să-i pese cu timpul, când se loveşte de problemele vieţii. Scuze există, sau justificări, pe cât de plauzibile pe atât de elocvente. Dar nu aceasta este problema. Eu văd acest act al compromisului, al colaborării cu sistemul şi oamenii săi, ca o trăsătură de caracter, individuală sau colectivă. O trăsătură morală, sau mai degrabă amorală, care-ţi permite să te descurci beneficiind de unele avantaje uneori necesare şi, în schimb, să nu te mai poţi privi în ochi dimineaţa la oglindă. Pentru că ai devenit ”lèche-bottes”, postură puţin onorabilă, pentru că ai închis ochii şi te-ai prefăcut că nu vezi ceea ce toată lumea vedea, pentru că ai spus exact inversul a ceea ce gândeai. Nu credeţi?

- Da, bineînţeles că sunt absolut de acord cu analiza Dvs., pentru că e jenant, uman şi psihologic vorbind, de a vedea această atitudine de ”lèche-bottes” şi cred că este foarte dificil pentru oameni structuraţi mintal să trăiască într’un astfel de sistem. Se putea însă ca unii să nu cedeze, sunt efectiv naturi care nu cedează, la 18 ani sau niciodată, însă ceea ce m-a îngrijorat enorm şi încă mă îngrijorează, şi pentru aceasta cred că Exilul a fost o şansă, este faptul că trăind zi de zi într’o astfel de atmosferă ajungi să-ţi fie teamă de o frică fizică, să aluneci pe noroi şi să cazi, deşi intenţia ta cea mai fermă este de a nu cădea în apă. În consecinţă, mi se pare că lucrul cel mai cumplit care s’a întâmplat a fost această uzură a timpului, în care la un moment dat îmi aduc aminte că auzeam în România oameni foarte inteligenţi şi curajoşi explicând că nu există nicio altă alternativă decât aceasta. Acesta este, din păcate, triumful final al unui sistem dictatorial murdar, faptul de a-i convinge pe toţi ceilalţi că nu există nicio speranţă de răzvrătire. Istoria Dvs. personală dovedeşte că lucrurile se pot întâmpla şi invers, că ajunge o biată scânteie şi că datorită acesteia o mulţime de oameni curajoşi, care nu aşteptau decât ocazia, se vor manifesta, arătând care sunt pericolele. Aşadar, lucrul care mi se pare cel mai periculos este această inerţie a fricii şi a frecuşului zilnic într’o atmosferă sinistră.

- Alexandra Popescu îi acordă surorii sale iertarea, deşi înşelarea încrederii fusese dureroasă. Nu eşti trădat decât de cei pe care îi iubeşti şi în care ai încredere neţărmurită. Alexandra este mărinimoasă, poate că în Exil devii mărinimos şi înţelegător faţă de cei rămaşi în Ţară, iar în finalul piesei ea se întoarce chiar după ‘89 acasă. Ei bine, cu tot talentul Rachelei Salik, căreia ţin să-i aduc aici un sincer omagiu, finalul acesta, extrem de emoţionant în carte, este mai puţin reuşit în piesă. Fiind scurtat, intensitatea emoţiei nu mai este aceeaşi. Poate pentru că Doamna Salik, nefiind ea însăşi o exilată, afectivitatea sa asupra subiectului este uşor amputată de lipsa trăirii personale. Credeţi că s’ar putea pune în scenă un final mai apropiat de emoţia degajată de cel din carte?

- Sunt foarte bucuroasă că aţi sesizat acest lucru. În general, publicul este foarte încântat de regia care i se oferă, şi eu mă bucur pentru el, însă bineînţeles că am ratat finalul şi ar fi de dorit să apară această dimensiune. Pentru Rachel, care este un regizor, piesa trebuia totuşi să fie terminată. Pentru un scriitor piesele pot rămâne şi puţin mai deschise. Bineînţeles că Rachelei i-a fost frică, inconştient, de două lucruri: că victoriile nu sunt niciodată definitive şi că deşi Alexandra Popescu o iartă pe sora sa, revine şi aparent se va stabili în România, sau cel puţin asta este în mintea ei, nu vor pluti într’un cer albastru şi un văzduh senin fără nori, căci problemele vor reîncepe. Şi chiar a trebuit să mă bat foarte puternic cu Rachel, o bătălie verbală, din fericire, pentru că ea nu voia nici măcar să punem fraza finală despre ticălosul care reuşeşte cam la fel de bine ca şi cele două surori. Aceasta pentru Rachel era o problemă, ea voind să sfârşească piesa, acta est fabula, totul se sfârşeşte cu bine, cei buni au triumfat, cei răi au fost pedepsiţi, ori acesta, cu o oarecare cunoştinţă a vieţii, este totuşi o idee simplistă, bună pentru o grădiniţă de copii sau pentru o distribuţie cu Moş Crăciun. Eu cred că viaţa este puţin diferită şi că nu pierdem nimic spunând că, în fond, atâta timp cât trăim, aceste probleme există.

Cred că nu trebuie deloc refuzată emoţia sfârşitului, pentru că emoţia trebuie într’adevăr să-şi aibă tot locul ei, şi Rachel nu a mai fost sensibilă la un alt element, acela că Alexandra Popescu soseşte cu fiul său, “fabricat’’ la Paris sau în Elveţia, soseşte pe meleagurile părinteşti şi aceasta are un enorm sens de victorie, chiar revoluţionară, adică noua generaţie soseşte şi este dispusă să continue lupta. Şi că noua generaţie, fiind hrănită în alte ţări europene, este mai rezistentă, fizic şi moral, şi va fi mult mai greu de doborît. După părerea mea, voind efectiv să realizeze un happy end satisfăcător, ea a ratat o mare parte din emoţie şi din umorul care este în această emoţie. Anume că lupta reîncepe, între un Andrei Vornicu, care poate fi un nomenclaturist care începe să îmbătrânească şi el, şi acest tânăr copil. Alexandra poate că a îmbătrânit şi ea puţin, dar soseşte cu un nou răzbunător, cu noua generaţie, şi aceasta este foarte periculos pentru un Andrei Vornicu.

- Doamnă Visdei, va mulţumesc pentru reala plăcere a acestui interviu ce aţi avut bunăvoinţa să-mi acordaţi. Piesa Dvs. este un succes cert şi ţin să vă felicit din toată inima. Pe când ”Puck en Roumanie” chiar acasă, la Bucureşti?

- Ah, ce imensă satisfacţie personală ar fi, însă bănuiesc că preţul acestei satisfacţii este că nu aş dori şi cred că nici nu aş fi capabilă să fac demersul! Aştept deci, cu mare entuziasm, nu cu nerăbdare, dar aproape, să văd cine ar avea ideea să-mi propună o traducere în limba română. Mi s’a întâmplat la un moment dat când m-am dus în Ţară, în 1991, ca un realizator şi critic, care se numeşte Doina Papp-Grădinaru, să-mi propună ca piesa să fie difuzată la Radio. Am început să lucrez cu o dactilografă care scria traducerea în română, eu citeam în franceză şi o traduceam simultan, piesa fiind extrem de uşor de tradus, fiind epistolară, şi ea a fost jucată la Radio pentru comemorarea a doi ani dela Revoluţie. Aceasta a fost prima şi ultima solicitare. Pentru scenă, deocamdată nu mi s’a propus nimic şi asta chiar mă îngrijorează şi mă face să mă întreb dacă nu cumva mesajul meu nu rămâne în continuare prea… violent?

—

Piesa ”Puck en Roumanie” (adaptare a cărţii ”Toujours ensemble - Always together”) a fost reprezentată cu mult şi binemeritat succes în Germania (1993), la New York, pe Broadway, (1995-1997) şi la Paris, la Théâtre de la Huchette (1994-2001), reluată apoi în 2005 la alte teatre. Critica franceză a fost elogioasă, subliniind fineţea replicilor. La sfârşitul anului 2001, piesa a obţinut, la Paris, importantul premiu ’’Charles Oulmont’’. Scriitor şi dramaturg de limbă franceză, Anca Visdei este autoarea a peste patruzeci de piese, dintre care putem aminti: Doña Juana (1987), Savez-vous langer Léon?(1990), Atroce Fin d’un Séducteur (1994), Photo de Classe (1996), La Médée de Saint-Médard (1998), Deux et Demi(e) (2003), La patiente (2004) etc.