Discuţii cu actorul Bogdan Stanoevici (ultima parte) [cititi episodul anterior]

Radu Negrescu-Suţu

- Să ne întoarcem, stimate Domnule Stanoevici, la ultimul Dv. film, în care v-am admirat excelenta prestaţie, în rolul mafiotului român, al doilea rol al filmului. Cum s’a născut ideea acestui film?

- Domnule Suţu, acest film şi acest rol au fost pentru mine o îmbinare de noroc şi experienţă profesională, ce au făcut ca rolul iniţial, care fusese scris pentru un actor în jur de 50 ani, albanez, mic, gras şi slinos, sâ-mi fie propus mie şi deci, modificat în scenariu. Albanezul a devenit român, instalat în Franţa de peste 15 ani şi perfect integrat în sistemul economic francez ca şi în viaţa publică. Cele câteva replici în limba română au fost adăugate de mine pentru a da o anumită autenticitate personajului, accentul nefiind un criteriu în alegerea mea pentru acest rol. Filmul a plecat dela un fapt real, o anchetă de poliţie pe marginea traficului organizat între Est şi Vest.

- Acest trafic, din păcate, nu este deloc o ficţiune cinematografică şi în ultimii 20 ani a îmbrăcat noi forme. Se poate vorbi astăzi de un sclavagism domestic, cu fete în casă, femei de serviciu, literalmente sechestrate şi care nu se pot plânge poliţiei întrucât nu au acte în regulă. Se poate iarăşi vorbi de un sclavagism pentru datorii cu persoane îndatorate la infinit faţă de mafia care le-a organizat şi finanţat transportul şi intrarea în Franţa şi care le obligă să lucreze gratuit pentru a-şi răscumpăra aceste datorii, în perspectiva unei ipotetice eliberări, într’o zi care nu va sosi niciodată. Apoi sclavagismul infantil, în care românii excelează faţă de cele precedente, apanajul asiaticilor, şi care constă în utilizarea copiilor de 6-8 ani, uneori mutilaţi şi deveniţi adevăraţi infirmi, spre a impresiona sufletele caritabile din Occident, neobişnuite cu aşa ceva, copii care cerşesc fără niciun folos personal, întrucât câştigurile li se confiscă în totalitate. Exploataţi fară milă, maltrataţi dacă nu aduc destui bani, aceştia nu au nicio şansă de scăpare întrucât toată lumea se dezinteresează de soarta lor. În primul rând părinţii, care i-au vândut mafioţilor, şi-n al doilea rând guvernanţii români care, odată căftăniţi, au alte priorităţi.

- Nu vor mai fi astfel exploataţi decât atunci când, depăşind vârsta copilăriei, nu vor mai putea fi utilizaţi în mod rentabil ca cerşetori. Va fi însă prea târziu, întrucât convieţuirea în mediul mafiot îşi va lăsa amprenta asupra evoluţiei lor viiioare, ca delincvenţi juvenili, cu toate şansele de a intra în categoria următoare, a banditismului şi crimei organizate. Sau vor intra în “multinaţionalele” mafiote care se ocupă cu traficul de copii şi vor continua exploatarea celor dintre care, până mai ieri, făcuseră ei înşişi parte. Să nu fim naivi, rapoartele poliţiei demonstrează că aceste organizaţii nu sunt deloc “artizanale”, ci bine structurate şi ierarhizate, ca nişte veritabile societăţi de afaceri. Cu “plăci turnante” la Kiev, Moscova, Praga şi Bucureşti, cifra lor de afaceri în Franţa este actualmente de 2-3 miliarde de dolari anual.

- La fel ca şi cea rezultată din prostituţie, altă formă de sclavagism. Şi aici revenim la subiectul filmului. Tinere fete, nu neapărat prostituate la origine, sunt trimise în Occident, unde cred ele că le aşteaptă slujbe rentabile şi, odată ajunse, sunt obligate să se prostitueze. Ţinute cu mână de fier sub ameninţarea permanentă de a fi bătute sau ucise, atât ele cât şi membrii familiei rămase în ţară, nu au nicio scăpare. Familia din ţara de origine este ţinută sub control de mafia locală, care acţionează la ordinele mafioţilor aflaţi în Vest, instalaţi legal, care plătesc impozite şi care aparent respectă legile. În spatele tejghelei diferitelor baruri sau a birourilor societăţilor de construcţii se ascunde o întreagă structură, ca o pânză de păianjen, şi care ţine într’un adevărat sclavagism modern femei şi copii care cerşesc, fură, spală maşini şi se prostituează pentru a plăti, vezi Doamne, datoriile făcute pentru a fi aduşi în Occident.

- Subiectul este foarte grav şi iarăşi trebuie să constat, cu amărăciune, că până şi în cazul prostituţiei infantile românii excelează, cel puţin în Franţa, întrucât arareori rapoartele de poliţie menţionează în aceste cazuri copii de alte naţionalităţi. Este foarte grav, Domnule Negrescu, fiindcă a luat amploare şi pentru că aceste noi mafii venite din Est nu au, comparativ cu mafia italiană, niciun fel de lege sau regulă de conduită. Algerienii, care controlau prostituţia în Franţa, au fost eliminaţi de ruşi, care au fost la rândul lor eliminaţi de iugoslavi. Iar după problemele din Kosovo, albanezii au sosit şi au ocupat locul ultimilor, cu o rară violenţă şi sălbăticie. Poliţia franceză a făcut câteva rapoarte despre mafia albaneză care literalmente te înspăimântă.

- Domnule Stanoevici, acum aproape 30 ani când, proaspăt exilat politic, după o condamnare de un an la Canal, mă aflam în lagărul de la Traiskirkhen de lângă Viena, albanezii aveau deja o celebră faimă de cuţitari cu care nicio altă naţie nu era amatoare să se măsoare. Arnăuţii de pe vremea Imperiului Otoman erau războinici temuţi şi constituiau gărzile personale ale principilor fanarioţi, dar nu se sfiau să şi tâlhărească dacă ocazia se prezenta. Timpurile au evoluat însă nu şi mentalităţile.

Gilles Leclair, fost director adjunct al Europolului la Haga, actualmente director al UCLAT-ului (Unitatea de Coordonare a Luptei Antiteroriste) în Franţa, trăgea semnalul de alarmă într’un interviu apărut în ziarul Le Figaro din 3 februarie 2003, asupra criminalităţii venite din Europa de Est şi din Balcani. Şi care, spunea Domnia sa, finanţează terorismul. Este cazul mafiei albanze, care a reuşit într’un răstimp relativ scurt să facă concurenţă mafiei siciliene, cu care semnase în prealabil acorduri în cadrul traficului de canabis. Şi după nu mult timp, mafia italiană se afla depăşită de aceşti bandiţi extrem de duri şi de rezistenţi, chiar dacă sistemul lor mafiotic nu este atât de bine structurat ca cel al italienilor. În Franţa, mafia albaneză controlează o bună parte din reţeaua prostituţiei, a traficului de heroină şi canabis, a imigraţiei clandestine şi a furtului de maşini de marcă.

- Este adevărat. Una dintre cele mai importante preocupări ale poliţiei franceze este astăzi dezmembrarea reţelei albaneze, care este de departe cea mai sângeroasă. Şi aşa s’a născut personajul Albaz, pe care l-am interpretat, în urma unei anchete care a dus la arestarea unui şef important al mafiei albaneze şi distrugerea reţelei care se ocupa de furturi de maşini de lux ce plecau în Est, de prostituţie şi exploatarea copiilor. Acest ultim obiectiv se realiza, de altfel, printr’o filieră controlată de ţigani români.

- Aceasta nu mă miră. Mafia ţigănească română, Domnule Stanoevici, este cum vreţi Dv., numai inactivă nu este. Ţin minte cum, în decembrie ‘89, noi făceam la Paris liste de voluntari pentru a fi paraşutaţi în România, bărbaţii cu o armă în mână, fetele la Crucea Roşie, în fine, era foarte romantic. Francezii, mai puţin romantici, înţeleseseră cacialmaua de la Bucureşti şi, prin ministrul Roland Dumas, ne purtau cu vorba. Iar ţiganii noştri naţionali, mai puţin romantici dar foarte pragmatici, au sesizat imediat oportunitatea momentului, căci nu se ştia încă ce şi cum va fi mâine, şi şi-au făcut apariţia pe străzile Parisului, cu Pirande şi puradei, inaugurând o cerşetorie orientalo-balcanică foarte organizată, în strânsă legătură cu lumea interlopă, care nu mai fusese văzută în Paris, şi care durează de 16 ani.

Odată cu schimbarea situaţiei se schimbă şi metodele de lucru şi astfel s’a ajuns, în ultimul timp, la excursii organizate cu autocarul, dela Bucureşti la Paris, cu paşapoarte cu vize turistice în regulă, cu singura particularitate că toţi călătorii-excursionişti sunt ciungi sau ologi, mai mult sau mai puţin estropiaţi! Şi situaţia este departe de a se rezolva, întrucât aşa cum peştele dela cap se împute, guvernele corupte, având o poliţie coruptă, au puţine şanse şi reale intenţii de a pune capăt acestei situaţii.

- Domnule Negrescu, din păcate sau din fericire pentru mine, eu sunt foarte departe de ceea ce se hotărăşte la Bucureşti. Singurele informaţii îmi parvin prin presa franceză sau prin amicii care trec prin Paris. Impresia mea este că lucrurile se schimbă încet-încet în Ţară şi că tendinţa este către bine. Acum, cât de bine şi cât de repede, rămâne de văzut. Ceea ce însă va fi poate şansa noastră, este viitoarea intrare a României în Comunitatea Europeană, acest lucru obligând guvernanţii să se ocupe de problemele reale, sociale şi economice, ce blochează deocamdată această adeziune. Şi cum românul, care s’a născut poet, spune “tot răul spre bine”… om trăi şi-om vedea.

- Intrarea în Comunitatea Europeană, pentru a nu semăna a cerşetorie de ajutoare, trebuie meritată, în sensul că mai întâi ar trebui efectuate nişte reforme sociale şi economice, care încă întârzie. Aş dori însă să cunosc opinia Dv. asupra cauzei acestei delincvenţe naţionale, întrucât o explicaţie sociologică trebuie să existe. Cum vă spuneam, Domnule Stanoevici, aflu mereu, cu amărăciune cum rapoartele poliţiei preferenţiază pe rromâni, mulţi chiar cu un singur “,r”, faţă de celelalte naţionalităţi din spatele fostei Cortine de fier. Campioni ai prostituţiei infantile în Europa, ai spargerii parcometrelor în Franţa, ai cerşitului prin metrou şi pe străzi, ai scripcarilor insolenţi din metropolitan, ai spărgătorilor de locuinţe în Germania, ,,compatrihoţii’’ noştri le-au luat-o înainte ruşilor şi albanezilor, cel puţin aparent. În schimb nu se prea aude vorbind, sau doar arareori, de cehi, slovaci, unguri sau polonezi. Poate pentru că mizeria, care generează corupţie şi delincvenţă, a fost mai mare la noi decât la vecini. Ar fi o explicaţie. Dar poate şi pentru că românul, mai puţin civilizat decât vecinii săi, are o înclinaţie pentru nerespectarea legii, care nu datează doar de după ‘89.

Am să vă povestesc o întâmplare. O prietenă din Paris, care călătorise după ‘89 în Moldova cu trenul (Moldova, o altă decepţie şi întristare pentru moldoveanul ce sunt, Moldova, furnizoarea prostituatelor din Bucureşti şi Istanbul!), îmi povestea la întoarcere că la un moment dat trenul se oprise lângă o pădure şi staţiona de câteva ore, spre neliniştea călătorilor care nu primeau nicio explicaţie. Ca în bancul cu trenul din Rusia, spunea aceasta, când mecanicii tot schimbau locomotiva şi trenul tot nu mai pleca, pentru că, de fapt, o schimbaseră pe votcă! În realitate însă, de data aceasta, bandiţii atacaseră trenul, ca în Far West, şi-i jefuiau pe călători, luând compartimentele la rând. Care este deci, după Dv., explicaţia acestei înclinaţii naţionale pentru delincvenţă?

- Domnule Negrescu-Suţu, în primul rând trebuie făcută diferenţierea între români şi ţigani. Nu este nimic peiorativ aici, întrucât ţiganii sunt mândri că sunt ţigani, precum negrii sunt mândri că sunt negri.

- Bineînţeles. În America şi în Franţa am întâlnit sumedenie de negri care se supărau şi reacţionau chiar virulent Ia apelativul “de culoare”, foarte la modă printre albii care nu doreau să-i vexeze pe negri: ,, - Ce culoare, Domnule, care culoare, că sunt multe culorile pielii! Eu sunt negru şi mândru că sunt negru, pentru că black is beautiful!’’ Mai puţin Michael Jackson, care este mândru că nu mai este negru.

- Da, o ciudată excepţie a rasei sale. Însă romii noştri, care au venit masiv în Franţa începând din anii ‘90, cerând azil politic şi explicând, cu talentul pe care l-il cunoaştem, că ei au fost dintotdeauna persecutaţi în România, ţin permanent prima pagină a ziarelor cu afaceri de prostituţie, furt sau exploatare a copiilor şi handicapaţilor. Iar francezii, care au fost întotdeauna sensibili la problemele minorităţilor, i-au crezut, ca şi cum pe vremea comuniştilor numai ei ar fi fost persecutaţi. Am cunoscut în ţară această lume a ţiganilor, care este de altfel foarte variată, dela micul borfaş care nu va ezita să-ţi dea în cap ca să-ţi fure ceasul sau telefonul mobil, la artistul care te va lăsa cu gura căscată atunci când va improviza pe vioară, şi până la intelectualul erudit, bulibaşă în Transilvania, posesorul unei imense biblioteci cu opere de o inestimabilă valoare. Problema este că cei despre care se vorbeşte aici sunt cei din prima categorie, care nu au reuşit să facă afaceri în ţară şi atunci au găsit soluţia de a veni aici, pentru că nu duc lipsă de idei. De ce nu se vorbeşte despre cehi sau unguri, sau despre ţiganii cehi sau unguri? În mod sigur, comunismul lor a avut inteligenţa de a negocia mai bine cu calităţile şi defectele populaţiei, cum nu a fost cazul la români, albanezi sau ruşi. Dar aceasta nu explică totul, după părerea mea. Există poate şi altceva, ce ţine de structura profundă a naţiei noastre, care a asimilat, de-a lungul secolelor, pe toţi barbarii migratori care au trecut pe teritoriul ei. Din păcate nu i-am moştenit întotdeauna pe cei mai buni, sau, cum cei buni sunt mult mai puţini, despre ei nu se vorbeşte.

Iar între lumea reală, cu bune şi rele, şi imaginea idealizată din filmul “Gadjo Dilo”, în care o altă româncă, Rona Hartner, face un rol minunat, remarcat de altfel de presa şi critica franceză, între aceste două aspecte este o enormă diferenţă. Ce păcat că folclorul românesc, sau ţigănesc, nu este lucrul cel mai important care să dea ocazia de a se vorbi de el…

- Domnule Stanoevici, noi nu putem prezenţa soluţii sociale, neavând nici competenţa, nici mijloacele şi nici controlul mijloacelor. Nu putem decât trage semnalul de alarmă încă o dată. Remarc, cu durere, că niciunul dintre oamenii politici dela ‘89 încoace, indiferent de culoarea politică, nu s’a interesat de acest aspect în mod serios şi eficace. Înainte de semnarea tratatului de colaborare din 2002 între România şi Franţa în acest sens, tratat în care eu nu-mi pun încă mari speranţe, lângă casa mea se afla în permanenţă o cerşetoare româncă din Oaş (altă mafie, extrem de puternică, care are curajul să înfrunte pe teren, în Franţa, mafia magrebină sau africană).

Dar, deşi realitatea depăşeşte uneori ficţiunea, nu pot să nu remarc că filmul a fost un succes, în primul rând pentru că aborda în mod obiectiv acest subiect extrem de grav, şi în al doilea rând pentru că un rol important era interpretat cu mult talent de românul Bogdan Marian Stanoevici! Ca urmare, ţin minte că a doua zi am pus mâna pe telefon şi am sunat la Televiziune pentru a vă contacta în vederea acestui interviu. Vă felicit şi vă doresc mult succes în continuarea carierei Dv. artistice în Franţa şi, de ce nu, şi în ţară, dacă vi se vor face propuneri interesante. Vă mulţumesc de asemeni pentru amabilitatea cu care aţi răspuns atât de prompt solicitării mele. Care este mesajul Dv. de încheiere adresat cititorilor acestui articol?

- Mesajul meu? Cred că oriunde se află un român în lume, el trebuie să fie mândru că vine din România şi că aparţine acestui popor amărît dar curajos. A fi român în străinătate ar trebui să fie motivul cel mai important pentru a spune cine suntem. Mulţi au făcut-o înaintea noastră, nouă ne revine sarcina să continuăm. “Deşteaptă-te, Române…”