Discuţii cu actorul Bogdan Stanoevici

Radu Negrescu-Suţu

Pe Bogdan Stanoevici îl cunoscusem acum vreo cincisprezece ani, la Paris, prin intermediul unui prieten comun, Dl. Mihai Ratcu de la Televiziunea Română. Căsătorit cu o franceză şi plecat din România înainte de aşa-zisa Revoluţie, actorul Stanoevici îşi făcuse deja un nume în ţară, graţie talentului şi reputaţiei de perfecţionist. Astfel, încă din primul an de IATC, jucase pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, alături de Mişu Fotino, Coca Andronescu, Adela Mărculescu şi George-Paul Avram, în “Idealul şi Ion Anapoda” de G.M. Zamfirescu.

Însă cariera unui actor român în străinătate diferă de cea a unui artist plastic sau muzician. Aceştia au un mijloc de exprimare universal, cel al talentului, pe când actorul, pentru a-şi exprima talentul, mai are nevoie şi de o altă unealtă, limba, care în acest caz poate constitui un handicap şi tocmai de aceea actorii români care au făcut carieră în străinătate nu sunt mulţi. Unii au avut şansa de a fi venit aici de mici şi a-şi fi făcut studiile în Occident, ceea ce reduce considerabil handicapul limbii, însă Bogdan Stanoevici a sosit în Franţa la maturitate, la 32 ani şi vorbind franceza, ca tot românul, dar nu mai mult. De aceea performanţa sa mi se pare demnă de a fi remarcată.

- Ce v’a determinat, stimate Domnule Stanoevici, să plecaţi din ţară “în plină glorie” aş zice, când deveniseţi un actor extrem de popular şi vă aştepta o frumoasă carieră la care aţi renunţat, prin plecare, “de bună voie şi nesilit de nimeni”?

- Domnule Negrescu-Suţu, asocierea anterioară cu marii noştri actori “de export” mă măguleşte. Este drept că, cel puţin în Franţa, aceştia nu au fost prea mulţi: Elvira Popescu, Maria Ventura, Alice Cocea, Eduard De Max şi Jean Yonnel. Cam atât.

- L-aş adăuga şi pe Mihăescu care, deşi nu a fost un actor de talia celorlalţi, a fost totuşi un foarte bun actor, astăzi uitat şi, deşi a interpretat mai mult roluri secundare, le-a interpretat cu multă putere de convingere. Şi-apoi l-aţi uitat pe Furdui, plecat şi el din ţară după consacrare şi tragic dispărut după 1989, la Paris.

- Da, Furdui a fost un mare actor. L-am cunoscut pe vremea când jucam la Teatrul Municipal din Ploieşti. De altfel, când am luat concursul, am intrat pe postul pe care-l ocupase el. Ţin minte că atunci mi-a spus o frază al cărui adevăr l-am aflat ceva mai târziu: - “Când secretara de partid o să vrea să-ţi dea lecţii de teatru, întreab-o în ce an a terminat IATC-ul şi în felul acesta vei fi liniştit şi vei avea un duşman în plus…”. Mitică Furdui avea dreptate. Secretara nu avea nicio şcoală de teatru, ci numai şcoala de partid şi o gură mare, ori asta ajuta pe vremuri.

L-am regăsit pe Furdui la Paris când am sosit, unde, în ciuda vârstei la care venise, dar graţie talentului şi experienţei sale româneşti, a fost remarcat de regizorul de film Jean-Jacques Beneix, care i-a propus un rol important ce a atras după aceea şi alte propuneri de roluri. Însă bariera limbii şi accentul pronunţat l-au făcut să refuze propuneri care i se păreau limitative faţă de ceea ce putea el să facă. Când a decis să părăsească această lume, cred că a făcut-o pentru că nu suporta ideea de a lăsa în urma sa, pentru cei care-l cunoşteau şi poate, şi mai mult, pentru fiul său, ideea unei vieţi ratate într’o lume care nu era a lui, într’o ţară în care nu reuşise să se adapteze. De altfel, făcuse, mi se pare, o încercare de reîntoarcere acasă, care nu s’a petrecut aşa cum ar fi vrut el, nu din vina lui, ci din vina celor care nu au ştiut să-1 primească cum i se cuvenea. Amintirile mele pariziene cu el sunt legate de serile petrecute împreună cu alţi actori veniţi din România, seri care se terminau în apartamentul său, pe la 6-7 dimineaţa, în jurul unui pahar de vin şi a unor mâncăruri neaoşe cum numai el ştia să facă. Iar în faţa noastră, luminile albe şi roşii ale automobilelor de pe Periferic, creau parcă imaginea unui brad de Crăciun. Această imagine, care după seri şi seri de petreceri şi amintiri povestite de Mitică, ce ne storceau lacrimi de râs, 1-a atras mai mult decât orice către gestul ce i-a fost fatal. Să se odihnească în pace şi să-1 ierte Dumnezeu!

- Şi cei pe care i-a lăsat! Evocarea Dv. este emoţionantă, însă, dacă actorii români nu au fost prea mulţi în Franţa, ce să mai vorbim de America, unde eu nu cunosc decât trei, ce-i drept de anvergură.

- Marele Edward G. Robinson, Johnny Weissmuller şi …

- Şi Lauren Bacall. Şi-aş mai adăuga la această listă pe Nadia Gray, decedată şi ea acum câţiva ani, după o scurtă dar frumoasă carieră în Italia, cu Fellini, în Franţa şi Anglia. De fapt acum realizez că nu putem vorbi despre actorii români din străinătate decât la trecut şi că sunteţi ultimul mohican al şcolii româneşti.

- Nu chiar ultimul, dar unul dintre puţinii actori români din Franţa. Nu-i cunosc pe toţi, căci nu pot nici eu să cunosc pe toată lumea. Unul dintre ei este Iulian Negulescu, care a venit în Franţa prin anii ‘70 şi care, fiind actor cu o şcoală de teatru ca cea din România şi, în plus, fiind şi bărbat frumos, a avut şansa să joace alături de Jeanne Moreau. Iar în ultimul timp s’a orientat şi către regia artistică de teatru şi cursuri de artă dramatică. Şi pentru că vorbim de românii care astăzi reuşesc să-şi facă meseria în străinătate, în domeniul artistic, chiar dacă nu neapărat actori, nu pot să nu-1 amintesc pe compozitorul Vasile Şirli, care este nici mai mult nici mai puţin decât directorul artistic al Eurodisney-ului de lângă Paris. Fiind prieteni de ani de zile, de pe vremea grupului coral “Song” din anii studenţiei mele, cunosc foarte bine felul în care Vasile Şirli a reuşit să demonstreze ce este capabil să facă în lumea muzicii, numai şi numai datorită talentului şi perseverenţei unice şi în ciuda tuturor obstacolelor.

Dar să ne reîntoarcem la întrebarea Dv. De ce am plecat din ţară? Ei bine, aflaţi că aceeaşi întrebare mi-au pus-o, la vremea respectivă, deci acum 17 ani, toţi prietenii care nu înţelegeau demersul meu. Devenisem cunoscut, făceam filme, jucam teatru, apăream la televiziune, dar… mă sufocam. De unde dorinţa de a schimba aerul pentru a putea respira ca lumea, cu ambii plămâni, aerul libertăţii, să pot umbla prin lume şi să-mi încerc şansa şi în alte părţi. Şi-apoi, last but noi least, pentru că mă însurasem şi soţia mea era … franţuzoaică.

- Domnule Stanoevici, până a ajunge la plecarea Dv. din România, o reală pierdere pentru teatrul şi cinematografia română, dar ce să facem, ne urmăm cu toţii destinul în viaţă, care a fost evoluţia carierei Dv. în ţară?

- Am început prin a juca, aşa cum aţi amintit, încă din anii studenţiei, apoi rolurile la Teatrul Naţional au început să se înlănţuie (”Inocentul”, “Fata din Andros”), ba chiar şi o participare la Festivalul de Teatru din Edinbourg. Deci, mi-am început cariera teatrală românească la Teatrul Naţional şi-am terminat-o la Teatrul Giuleşti, unde am avut din nou şansa să joc alături de câţiva dintre cei mai buni actori: Sebastian Papaiani, Gelu Niţu, Rodica Mandache şi Irina Mazanitis. Piesa se numea “Aşteptam pe altcineva”, de Paul Ioachim (regizată de talentatul Tudor Mărăscu), şi-am jucat-o timp de doi ani, în turneu, peste tot în România. Ultima reprezentaţie s’a terminat în lacrimi, spre nedumerirea şi surprinderea publicului: era şi normal, era o reprezentaţie de adio, căci peste puţin timp urma să plec din ţară, şi eu şi Irina Mazanitis, care a plecat şi ea, abandonând tot ce iubeam. Apoi, odată cu succesul, au urmat filme, multe filme.

- De exemplu?

- O bună duzină de filme, dintre care opt în care deţineam primul rol, şi aceasta timp de zece ani, din 1979 până în ‘88. Îmi amintesc “Tridentul nu răspunde”, în regia lui Traian Roman, “Sania albastră” (Ioan Cărmăzan), “Învingătorul” (Tudor Mărăscu), “Ziua Z” (Sergiu Nicolaescu), “Melodii la Costineşti” (Constantin Păun), “Rezervă la start” (Anghel Mora) şi multe alte filme care Dv. nu vă spun nimic, fiind plecat din ţară cu mult înainte. Popularitatea mi-a deschis uşile televiziunii, unde am jucat în şase filme, cu patru roluri principale, filme care se numeau pe atunci “Teatru TV”, un fel de combinaţie între teatru şi cinematografie. Mai adaug zece piese de teatru, dintre care şapte roluri principale şi deci, în momentul sosirii mele în Franţa aveam un oarecare palmares şi o oarecare experienţă, nu-i aşa, pentru a pretinde la o continuare a carierei mele artistice.

- Şi-aici urmează şocul artistului obişnuit cu notorietatea şi obligat s-o ia dela început, într’o ţară în care nu este cunoscut, pe scurt şocul celui care până mai ieri era “cineva” şi care peste noapte a devenit ,,nimeni’’.

- Şi care este foarte greu de încasat. Aici eram doar “un tip care zice că era un actor cunoscut în România, care zice că a făcut peste 20 filme, care zice că a jucat teatru…”. Este foarte frumos, dar nu interesează pe nimeni. Trebuia să demonstrez că sunt un adevărat actor, să nu accept roluri de figuraţie, nici măcar pentru început, pentru că altfel rămâi catalogat ca “cel mai bun figurant” şi nu vei acceda niciodată la statutul de actor, cu toată experienţa anterioară. Trebuia deci să-mi fac, încet-încet, “un loc sub soare” în jungla show-businessului francez.

Am început cu scheciuri pentru Televiziune, la Canal Plus, parodiind procesul Odiosului, foarte la modă în 1990, cu situaţii reale sau inventate din viaţa ,,Geniului Carpaţilor’’. Autorul scheciurilor, Carl Zéro (Marc Tellenne), astăzi o vedetă, entuziasmat de succes, a început să scrie pentru mine şi astfel am trecut în revistă şi am interpretat pe toţi dictatorii momentului.

Succesul m-a încurajat să bat la uşile tuturor directorilor de casting spre a-mi propune serviciile şi să-mi conving agentul că dacă se va ocupa cum trebuie de cariera mea, va câştiga mulţi bani, pentru că eu sunt “cel care vine tare din urmă”! Odată ajuns în faţa camerelor de televiziune, “cel care zicea că este actor”, adică eu, a demonstrat nu numai că este un adevărat actor, cu adevărată experienţă, dar a cules şi elogiile realizatorilor, scenariştilor şi producătorilor, pentru şcoala românească care se vedea prin interpretările sale.

- Ce a urmat după aceea?

- O superbă aventură în lumea cinematografiei, televiziunii şi teatrului, cu filme de lung metraj ca: “Quicksand” (John Makenzie - SUA), “L’Engrenage” (Franck Nicotra), “Bingo” (Maurice Iliouz), “L’Affaire Martial” (Jean-Pierre Igoux), seriale TV ca: “Highlander” (Denis Berry), “Melissol” (Jean-Pierre Igoux), “Cordier, juge et flic” (Eric Summer), “Le Camarguais” (Patrick Volson) şi cel pe care l-aţi vizionat, “Lyon Police speciale”, realizat de Dominique Tabuteau şi altele.

- Unde v’am găsit foarte convingător în rolul personajului negativ din film.

- Şi care era mai dificil de interpretat decât cel al poliţistului, personajul pozitiv. Dar, cu voia Dv., vom reveni asupra acestui film mai târziu. În toţi aceşti ani am jucat şi teatru, o altă pasiune, în piese ca: “Faisons un rêve” de Sacha Guitry (Jacques Lorcey), “Dix petits nègres” după Agatha Christie, “Le Premier” de I. Horovitz (Marc Lesage) şi două piese regizate de mine: “Ces fous hypocrites” de T. Mazilu şi “Le système ribadier” de Feydeau. Deci, o aventură superbă în lumea interpretării şi a creaţiei şi satisfacţia de a fi reuşit să-mi continui meseria.

- Ceea ce nu este puţin lucru, întrucât actorii români care nu s’au apucat de altă meserie în străinătate sunt, după cum spuneam, puţini. Cu tot talentul, pentru unii handicapul limbii este decisiv şi, cum timpul trece repede, oamenii se apucă, cu regret, de altceva, pentru a putea trăi decent, sau chiar bine, dacă reuşesc în altă meserie. Îmi închipui însă că succesul a venit trptat şi că a trebuit s’o luaţi înainte metodic…

- Este adevărat. Cum bine spuneaţi, Domnule Negrescu, mi-am dat încă dela început puncte de trecere obligatorii. Un “cincinal” pentru a trece dela o etapă la alta, din punct de vedere al importanţei rolurilor care mi se vor propune şi al recunoaşterii în mediul artistic ca actor francez de origine română. Şansa mi-a surâs şi uneori am reuşit cincinalurile mai bine decât Ceauşescu, adică în numai patru ani!

- Pe când o invitaţie la Televiziunea franceză, într’una din numeroasele emisiuni unde sunt invitaţi actori, mai mari sau mai mici?

- Este unul dintre punctele ce mi-am propus în etapa următoare, împreună cu alte proiecte, de scenarii sau chiar de producţie, si Dieu le veut, cum spune francezul.

- Cu voia şi ajutorul Domnului! Vă doresc mult succes.

(va urma)