Radu NEGRESCU – SUŢU

În teoria cunoaşterii, Immanuel Kant afirma că emoţiile noastre de ordin sentimental nu depind de persoana iubită, ci din contra, aceasta este plăsmuită de imaginaţia noastră pasională. Iar dacă într’o bună zi dragostea este sortită să moară, acest lucru se datorează doar faptului că naşterea ei nu a fost decât o pură eroare. Este cert că dacă o dragoste ajunge să agonizeze şi să dispară, ea nu a fost adevărată, ci doar o falsă dragoste, o iluzie care a durat mai mult sau mai puţin timp, dela caz la caz, oricum prea mult, întrucât ea nici nu ar fi trebuit să existe.

Mergând mai departe în analiza sentimentelor dragostei, însă nu şi a cauzelor complexe şi inexplicabile care o produc, Stendhal ajunge să-şi pună o întrebare metafizică la care încearcă să găsească un răspuns revelator : cum de este posibil ca dragostea să moară şi persoana până mai ieri iubită şi adulată să rămână aceeaşi ? În căutarea răspunsului, Stendhal elaborează şi el o teorie, numind-o teoria cristalizării, după o metaforă sugestivă care i-ar fi inspirat-o : dacă lăsăm peste noapte într’o mină de sare din Salzburg, spune Stendhal, o rămurică uscată şi lipsită de orice frumuseţe, o găsim a doua zi împodobită cu feerice cristale depuse pe întreaga ei suprafaţă, care o transformă într’o adevărată minune botanică.

Prin urmare, dacă o persoană în căutarea dragostei, a frumuseţii, în speţă a perfecţiunii, un bărbat, continuă Stendhal, întâlneşte o femeie pentru care simte o puternică atracţie inexplicabilă, o emoţie afectivă, acesta ajunge să o dorească cu o dragoste pură, dar nu şi platonică, în sensul că o doreşte şi carnal, însă nu numai. Căci dragostea dintre un bărbat şi o femeie, în noţiunea de cuplu, lipsită de atracţia fizică, nu poate fi o dragoste împlinită, şi-i va lipsi întotdeauna ceva pentru a fi desăvârşită. Bărbatul, deci, sub influenţa sentimentelor nutrite faţă de persoana care, de regulă, nu ştie nimic sau bănuieşte doar o simpatie banală, neieşită din comun, proiectează asupra ei toate atributele posibile ale perfecţiunii, care ajung să se cristalizeze pe obiectul pasiunii sale, împodobindu-l cu calităţi ireale.

Astfel, femeia respectivă îi va apărea, ca urmare a acestei false proiecţii, cea mai frumoasă, cea mai bună şi mai dezinteresată, cea mai sensibilă şi mai cinstită, cea mai fidelă în dragoste, devotată, înţelegătoare, cumpătată şi înţeleaptă, veşnic amabilă şi plăcută, cea mai curată şi desăvârşită gospodină, ba chiar şi cea mai cultă şi talentată fiinţă din lume. Este cert că ea nu poate cumula atâtea calităţi şi că o astfel de fiinţă nu poate exista decât plăsmuită de imaginaţia noastră influenţată de sentimentele trezite de pasiunea care ne-a cuprins şi care, nemărturisită, poate prelungi mult timp această splendidă cristalizare. Chiar dacă bărbatul va rămâne în continuare singur sau va cunoaşte o altă femeie, el va putea iubi mai departe în secret fiinţa perfectă pe care şi-a dorit-o şi care, pentru el, nu va îmbătrâni şi nu se va schimba niciodată. Este o dragoste pernicioasă, nefiind reală şi neputând duce nicăieri, deşi este indicibil de frumoasă, rămânând veşnic la stadiul oniric al perfecţiunii căutate de subconştientul fiinţei complexe care suntem.

Cât despre pasiunea mărturisită, ea poate duce, în cel mai fericit caz pentru îndrăgostit, atunci când afecţiunea sa nu este respinsă, indiferent dacă cu eleganţă ori cu brutalitate, la o dragoste reciprocă, cu sentimente împărtăşite. Însă, remarcă Stendhal cu pesimism dar şi cu luciditate, sentimentele celui îndrăgostit de desăvârşire vor fi repede dezamăgite în faţa realităţii. Deziluzia entuziasmului se va manifesta treptat, până la a realiza că a atribuit persoanei iubite şi idealizate perfecţiuni inexistente. Aceasta va putea avea şi calităţi reale, departe însă de perfecţiunea visată şi dorită, dar va avea şi defecte tot atât de reale, pe care el, îndrăgostitul, nu şi le imaginase nicio clipă, limitându-se doar la cristalizarea unor calităţi imaginare asupra unei fiinţe reale.

Jose Ortega y Gasset refută această teorie afirmând că autorul ei se înşeală din start, plecând de la premise false, întrucât dragostea-pasiune nu este singurul mod de iubire posibil şi că, în plus, ea se poate delimita în mai multe categorii, lucru pe care Stendhal omite să-1 ia în consideraţie în elaborarea teoriei sale. Bineînţeles că în viaţa de toate zilele nimeni nu vede lucrurile exact aşa cum ele sunt, şi deci cu atât mai puţin pe alunecosul tărâm al dragostei. Întreaga noastră viaţă este, de fapt, într’un fel sau altul, o cristalizare, şi cea a îndrăgostitului nu este mai falsă decât cea a unui artist, a unui militant politic, a unui discipol sau a unui om de afaceri.

Şi odată eliberat de dulcea dar mistuitoarea povară a dragostei-pasiune, continuă Ortega y Gasset, îndrăgostitul se trezeşte ca dintr’un somn sufocant, realizând că, de fapt, lumea minunata în care trăise până acum cu iluzia perfecţiunii absolute fusese o închisoare a sufletului său însetat de libertate. Câtva timp el va avea ezitări, slăbiciuni şi perioade de melancolie, asemenea unui convalescent care se pune încet-încet pe picioare, revenind dintr’o altă lume, cea a bolii sufleteşti de care suferise, în lumea reală a vieţii de zi cu zi. Faptul că, în loc de o dragoste adevărată, nu a existat decât o falsă dragoste, din varii şi multiple cauze, se explică prin starea de incompatibilitate finală cu persoana dorită, care este dovada evidentă că această dragoste nu a existat cu adevărat.

* * *

Despărţit de obiectul dragostei sale, un bărbat proiectase în permanenţă asupra acestei iubiri idealizate toate virtuţile şi calităţile inimaginabile ce se puteau cristaliza în subconştientul său însetat de perfecţiune. După mulţi ani de exil, îndrăgostitul decise să se întoarcă la iubita sa faţă de care nutrea aceeaşi pasiune ca şi în prima zi, şi care, pentru el, rămăsese veşnic tânără şi frumoasă, patria din care rădăcinile sale şi-au tras în tot acest răstimp seva şi forţa vitală necesare existenţei sale.

În faţa realităţii se produse însă un lucru ciudat. Îndrăgostitul fu de acord şi cu teoria cunoaşterii, şi cu cea a cristalizării, ba chiar şi cu refutarea ei. Iar în final, chiar şi cu el însuşi, întrucât deşi dragostea-pasiune care îl mistuise fusese ireală şi pur onirică, ea a fost totuşi necesară, ca şi în cazul îndrăgostitului de o femeie, umplând un gol care altfel i-ar fi cauzat un imens dezechilibru. Iluzia perfecţiunii, oricât ar fi de periculoasă, mărturisi acesta, poate fi, cu condiţia să nu se prelungească la nesfârşit, la fel de necesară.