Radu Negrescu – Suţu

PRIMISEM, PRIN BUNĂVOINŢA autorului, Dl. Sergiu Grossu din Paris (foto), o remarcabilă carte, “În aşteptarea unui nou Pământ” (Editura Duh si Adevăr, 1999), în care, printre alte teme abordate, autorul îşi exprima opinia şi în privinţa unui delicat precept creştin: iubirea aproapelui său. (Cine este aproapele meu? – cap. I, pag. 29). Autorul, renumit mistic creştin trecut prin iadul închisorilor comuniste, asemenea soţiei sale, regretata Nicoleta-Valeria Bruteanu-Grossu, o sfântă figură a rezistenţei şi jertfei creştine româneşti, trata cu inspirată măiestrie duhovnicească subiectul. Comentându-l însă cu o persoană din anturajul meu apropiat, au apărut încă dela început unele disensiuni de interpretare dogmatică, în sensul că interlocutorul meu găsea că autorul nu insistase îndeajuns asupra unei laturi particulare a subiectului tratat, latură faţă de care el, interlocutorul meu, avea o percepţie oarecum diferită.

Pentru a rezuma, voi aminti că autorul sublinia că această esenţială întrebare (Şi cine este aproapele meu, Rabbuni? -Luca 10, 29) pusă, de un învăţător al Legii, Domnului Iisus, reflectă totala ignoranţă şi platitudine morală a Creştinilor din toate timpurile. Căci cine este, până la urmă, aproapele nostru? Este flămândul, nevoiaşul, bolnavul năpăstuit de soartă, este cel care are nevoie de ajutorul nostru creştinesc, de mila şi dragostea noastră dezinteresată şi pe care datoria creştină ne cere să-l ajutăm şi iubim ca pe noi înşine, cu sinceră şi umilă dragoste, discretă, căci facerea de bine efectuată pentru a fi văzuţi nu are nicio valoare spirituală, este acesta aproapele nostru care are nevoie de noi? „Nu aşteptându-l, ci căutându-l. Noi să batem la uşa aproapelui. Să nu-l umilim, punându-l în situaţia de a ne bate el la uşă”, sublinia autorul.

Până aici interlocutorul meu era de acord cu acesta. Ba chiar observa, cu sinceritatea omului care citise cu interes lucrarea, că autorul remarcase cu justeţe că nu doar nevoiaşul flămând şi bolnav are nevoie de iubirea noastră, dar şi bogatul îmbuibat şi nemilostiv, ba chiar mai cu seamă acesta, pentru a putea fi adus către Iisus. Şi că, lărgind aria noţiunii de iubire a aproapelui, remarca distinsul autor, trebuie să iubim, binecuvântăm şi ajutăm chiar şi pe aproapele-vrăjmaş, pentru mântuirea sufletului său chinuit. Aici, nedumerit în căutările sale spirituale, interlocutorul meu avea unele ezitări în percepţia şi aplicarea acestui admirabil precept:

- Nu-l pot iubi, spunea acesta, oricât aş încerca, pe cel care, în mod răuvoitor şi bicisnic, nebun sau conştient, mă minte, mă scuipă şi mă insultă, mă fură, calomniază, batjocoreşte şi umileşte, mă năpăstuieşte, bate, urăşte, asupreşte, prigoneşte, distruge şi ucide. În cel mai bun caz îmi poate fi indiferent, dar nu-l pot iubi oricât aş încerca, şi-I cer neîncetat iertare Domnului pentru acest lucru, însă nu pot. Este peste puterile mele omeneşti. Iubirea aproapelui-prieten este un lucru uşor, însă a aproapelui-duşman este imposibil, cel puţin pentru mine, eu nefiind Iisus Hristos, încheia acesta, destul de simplist totuşi.

Bineînţeles, nimeni nu poate fi Dumnezeu, însă putem încerca a pune în aplicare învăţăturile Fiului Omului, dar nu oricum. Este greu să-l îmbrăţişezi cu toată sinceritatea şi afecţiunea pe ticălosul care te pălmuieşte şi batjocoreşte, nebun sau lucid şi, în ochii tuturor, vei trece tu drept nebun şi în primul rând în ochii călăului, care nu va înţelege nimic din gestul tău şi te va urî cu şi mai multă înverşunare. Sincera şi emoţionanta mărturie din detenţie a Doamnei Bruteanu-Grossu, cea care le surâdea cu infinită blândeţe şi iubire creştinească călăilor care, în ignoranţa lor spirituală, o considerau „nebună“, este elocventă. După cum aparent nebună o considerau şi colegele de detenţie, care însă reacţionau cu totul altfel la torturile anchetatorilor, prin blesteme proferate acestora, mult mai eficiente la o primă vedere decât metoda bunătăţii creştineşti, căci uneori, călăii se temeau de blesteme.

Acest fel de iubire, iubirea aproapelui-călău, trebuie practicat cu discreţie, prin rugăciuni tainice, spre a nu fi luate în derâdere de cei ignoranţi în tainele milosteniei creştine şi care, astfel, rupând vraja apropierii de Dumnezeu prin batjocura lor ostentativă, ne pot întrerupe comuniunea spirituală. “Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns; şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Mat. 6,6). Adică intră în odăiţa inimii tale şi încuie uşa privirilor indiscrete şi batjocoritoare din afară, pentru a rămâne doar tu cu Tatăl, înlăuntrul tău. Bineînţeles că este greu să-i iubeşti pe oamenii-bestii, care sunt emanaţia forţelor răului şi niciun creştin nu poate nicidecum iubi Răul, ci doar combate. Nu însă tot prin rău, care ar împiedica transformarea aproapelui-duşman în aproape-prieten, ci prin dragoste creştinească, prin Bine, şi în această luptă nu vom fi niciodată singuri, căci Domnul Iisus va fi alături de noi, El Care, având puterea, a putut învinge Răul. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru Care este în Ceruri (ca să) fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel Ceresc este desăvârşit” (Mat. 5, 44-48; Luc. 6, 35).

Rugându-ne pentru cel rău, prin rugăciuni tainice, el poate deveni bun, sau măcar mai puţin rău, sau nu poate deveni şi mai rău şi, deşi este greu de închipuit, nu este imposibil. Şi Saul din Tars i-a asuprit pe Creştini, înainte de a deveni Pavel, Apostolul Neamurilor. Iar eu, rugându-mă pentru ca asupritorul meu să devină bun, nu-mi fac un bine profitabil numai mie, ci tuturor celor pe care acesta i-ar putea asupri în viitor şi, în primul rând, lui, păcătosului. Recunosc că nu este uşor. Însă Răul a fost creat de Însuşi Dumnezeu pentru noi, spre a ne încerca precum pe Iov, spre a ne supune slaba credinţă şi slabele puteri la încercare tot timpul, toată viaţa, dându-ne astfel posibilitatea găsirii căii care poate duce la mântuirea noastră viitoare, iubindu-ne aproapele, prieten sau duşman, ca pe noi înşine şi rugându-ne pentru el. Şi dacă prin rugăciunile noastre nu reuşim să-l transformăm, să-l aducem pe cel rău pe calea pocăinţei şi a bunătăţii, înseamnă că, fără de poate, credinţa noastră nu a fost destul de puternică sau că Voia Domnului este de a ne încerca mai departe.

Aici, partenerul discuţiei mele spirituale îmi argumenta iarăşi că lipsa sa de iubire faţă de aproapele-duşman este justificată, neputându-1 iubi pe acesta ca pe el însuşi întrucât el, ca un bun Creştin, nu cunoaşte iubirea de sine, ci doar lepădarea de sine (Marc. 8, 34) şi că, în consecinţă, nu-şi poate iubi duşmanul în nici un fel, ci doar se poate lepăda de el. Interpretarea sa era, dacă nu total, măcar în parte, eronată. Căci lepădarea de sine nu implică şi lepădarea de învăţăturile Domnului şi că, după mine, pe duşman nu trebuie să-l iubească, ci să-l combată prin iubire. Răul nu trebuie iubit, ci combătut prin Bine. A doua poruncă din Lege, asemeni celei dintâi, referitoare la iubirea de Dumnezeu, este “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22, 39 ; Marc. 12, 31; Luc. 10, 27) şi „în aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii” (Mat. 22, 40), căci „Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta” (Marc. 12, 31).

Iar dacă o rugă nu are efect imediat, în faţa slabei noastre priviri de cârtiţă orbecăind prin labirintul sinuos al Credinţei, aceasta nu înseamnă decât că scepticul credincios, asemeni interlocutorului meu, se află la un punct de răscruce când, descumpănit de incomprehensiunea dogmelor şi misterului acestei profunde şi admirabile religii, trebuie ajutat. Trăirea creştină, pusă în faţa încercărilor vieţii, de fapt ale Domnului, poate releva deficienţe de interpretare dogmatică, carenţe ale pregătirii noastre spirituale şi atunci, justa interpretare a iubirii aproapelui său poate scăpa percepţiei noastre, nu întotdeauna corecte.

Întrebare permanent actuală, sublinia cu perspicacitate autorul, întrebarea pusă Domnului Iisus de învăţătorul Legii rămâne, negreşit, o întrebare esenţială în problematică trăirii creştine. Este şi părerea noastră.