Discuţii cu pictoriţa Gloria Bădărău-Heikkilä

Cititi prima parte…

Radu Negrescu-Suţu: Doamnă Bădărău, sunteţi descendenta unei remarcabile familii moldoveneşti. De la cine aţi moştenit talentul, dacă aşa ceva se poate transmite?

Gloria Bădărău-Heikkilä: Sunt descendentă, după cum bine ştiţi, din familia moldovenească Bădărău, din vatra Ieşi, neam de răzeşi. Mama mea, Neonila, este nepoata Mitropolitului Gurie al Basarabiei, cel dintâi după revenirea Basarabiei la patria-mamă şi despre care Iorga spunea că „pe umerii popii Gurie-Grosu a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”. După plecarea în exil a regelui Mihai, comuniştii au manifestat o deosebită atenţie faţă de tatăl meu, Iulius-Caesar Dimitrie Bădărău, jurist de profesie, oferindu-i ospitalitate gratuită la sediul Securităţii din Bucureşti, apoi la închisoarea militară Uranus şi, finalmente, în fortăreaţa Jilava, de unde l-au eliberat, oferindu-i domiciliu obligatoriu de… odihnă şi meditaţie în Bărăgan. Aceste lucruri nu se pot uita, însă în final tatăl meu a putut să afirme, cu fruntea sus, că a reuşit să-şi păstreze verticalitatea fizică şi morală, ceea ce nu este puţin lucru. Din familia Bădărău, cea cu vatra în Ieşi, îi pot aminti pe cei mai cunoscuţi, ca: Alexandru Bădărău, fost ministru conservator, Teodor Bădărău, autor de manuale şcolare şi director al Liceului de băieţi din Iaşi, Alexandru Bădărău, diplomat minier în Anglia, numit şi „Regele exploatării miniere din Valea Jiului”, sau Eugen Bădărău, fizician, cercetător ştiinţific şi director al Institutului de Fizică Atomică din Bucureşti, profesor universitar, deci oameni care au făcut totuşi câte ceva pentru ţara noastră.

Radu Negrescu-Suţu: Bineînţeles. Mama mea, care era ieşeancă, cunoscuse bine familia Bădărău şi îşi amintea cu nostalgie de unii dintre ei. Dar să ne întoarcem la ideile noastre. În principiu, magisteriul implică transmiterea cunoştinţelor dela Maestru la discipol. Alchimiştii recunoşteau însă şi o altă iniţiere ca treaptă a Cunoaşterii şi anume iniţierea prin studiu individual asiduu. Este şi calea recunoscută de Confucius, pe undeva. Însă studiul nu poate înlocui existenţa Talentului, cu care te naşti, care apoi se formează şi se dezvoltă, însă este un dar Ceresc. Scânteia inspiraţiei în alchimia emotivă a notelor muzicale, a culorilor sau a cuvintelor, scânteie care aprinde focul Creaţiei, nu s’a putut explica ştiinţific, la fel ca şi Talentul, care se poate manifesta oriunde, oricând şi la oricine.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Talentul singur nu ajută la nimic, căci el trebuie cultivat şi orientat. Dacă Arta, care este o meserie, nu-i aşa, nu se învaţă, căci niciun maestru nu te învaţă totul, ci se fură, trebuie să ai totuşi dela cine o fura. Apoi este ştiut că: ”Die Übung macht den Meister”, adică Exerciţiul face Maestrul. Un talent înnăscut, în condiţii normale, are nevoie să urmeze o pregătire profesională, pentru ca mai târziu, ca talent consacrat, să poată atinge unele culmi. Artistul trebuie să stăpânească desenul, care stă la baza oricărei picturi, construirea volumelor, proporţiilor, perspectivelor, a luminilorumbre, apoi trebuie să cunoască cât mai multe tehnici şi stiluri pentru ca, în final, să-şi poată alege singur ceea ce i se potriveşte cel mai bine în exprimarea sa cât mai liberă, deci nu constrânsă. Bineînţeles că aceasta necesită multă muncă şi renunţări.

Radu Negrescu-Suţu: Precum prea bine ştiţi, Ortega y Gasset împărţea pictorii în două categorii: cei care pictează lucruri şi cei care, cu ajutorul lucrurilor pictate, fac tablouri. Este o definiţie a talentului. Un fost coleg de studii plecat tânăr dintre noi, acum douăzeci de ani, regretatul pictor Mircea Ciobanu, o mare pierdere pentru pictura contemporană, împărţea pictorii în figurativi şi non-figurativi. Expresionistul Ciobanu invita la meditaţie afirmând ca non-figurativii riscă, sub influenţa de netăgăduit a succesului, adăugam eu, să se asemene în final Creatorului, ceea ce el califica drept o moarte subită, o sinucidere. Consideraţi afirmaţia lui Ciobanu veridică pe plan metafizic, sau doar o pură excentricitate lingvistică? Ca orice mare talent, Ciobanu a fost şi un mare excentric, aceasta făcea chiar parte din căutările lui.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Din păcate, cam în toate timpurile au existat în artă excentrici. Ca în orice alt domeniu de activitate şi exprimare, din instinct competitiv sau originalitate, şi în Artele plastice s’au dezvoltat „seminţe”, nu chiar de calitate, care într’un proces evolutiv lent, s’au maturizat într’o diversitate de curente şi stiluri (Cubismul, Abstacţionismul, Arta pop, Futurismul, Kinetismul, etc.), care violentează frumuseţea şi perfecţiunea naturii. Este o mare îndrăzneală încercarea de a crea un univers imaginar paralel cu cel existent şi eu consider că orice stil „original” nu poate înfrumuseţa natura ci, pur şi simplu, o descompune. Nu sunt nici de acord cu copierea fidelă a naturii, fotografică, căci în funcţie de tematică exprimarea grafică trebuie să fie rezultatul sentimentelor şi simţurilor artistului în contact cu subiectele alese. Meditând şi speculând chiar asupra „corectării naturii”, aş da drept exemplu portretul Giocondei. S’au emis nenumărate teorii, unele mai originale decât altele. Nimeni nu contestă existenţa istorică a Mona-Lisei şi a bogatului neguţător Giocondi, soţul ei, însă de ce oare tabloul comandat pictorului, odată definitivat, nu a fost ridicat şi a rămas în posesia artistului? Si aici încep legendele şi speculaţiile. O idilă între pictor şi subiect? Este posibil. S’a avansat însă şi posibilitatea ca subiectul să nu fi fost Mona-Lisa, ci un bărbat, posibilitate care-l acuză pe artist chiar de homosexualitate.

Radu Negrescu-Suţu: Jacques Bergier, autor celebru în Franţa şi nu numai, afirma despre Leonardo în ”Les maîtres secrets du Temps” că acesta nu era doar homosexual, dar că în plus detesta femeile şi chiar ideea procesului de reproducere, care îl dezgusta.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Se prea poate. În fine, o altă supoziţie, modernă de data aceasta, aparţinând unei femei psihiatru din SUA, este că expresia Mona-Lisei este identică cu cea a unei jucătoare de şah în momentul când pronunţă „Şah-Mat”, exprimând cu politeţe satisfacţia victoriei. La toate acestea se mai adaugă şi faptul că artistul a luat tabloul cu el în exil, în Franţa, şi a continuat să-l mai picteze din memorie până la stingerea din viată. Eu presupun că, oricare ar fi fost subiectul, bărbat sau femeie, era vorba de o fiinţă iubită, pe care artistul nu mai spera s-o revadă şi, departe în exil, continua s-o imagineze aşa cum ar fi arătat odată cu trecerea anilor. Cred că o asemenea justificare îi permite unui artist să intervină în procesul de creaţie în mod natural, fără a fi acuzat de violentarea naturii.

Radu Negrescu-Suţu: Doamnă Bădărău, un mare simbolist al formelor, cel care prefera să reprezinte zborul unei păsări mai degrabă decât pasărea însăşi, Brâncuşi, invitat să lucreze la începuturile sale artistice în atelierul marelui Rodin, a refuzat, pretextând că niciun copac falnic nu poate creşte la umbra marilor stejari. În cazul lui Brâncuşi constatarea era veridică, însă poate fi ea aplicată oricărui artist?

Gloria Bădărău-Heikkilä: Un artist nu se poate realiza în deplinătatea talentului său la şcoala altui artist şi cred că această sentinţă este perfect valabilă în cazul talentelor înnăscute, însă este cu totul eronată în cazul talentelor formate prin constrângere, artificial, artiştii din această categorie fiind mai mult „meseriaşi” şi având absolută nevoie de un magistru care să-i iniţieze. Încă din antichitate autocunoaşterea era considerată drept ideal iniţiatic (pe frontonul Oracolului de la Delphi era înscris: „Omule cunoaşte-te pe tine însuţi!”). Eu mărturisesc că mă cunosc foarte puţin, şi, ca atare, voi spune aici foarte puţine lucruri despre mine, atât din pudoare (artistică), cât şi mai ales din faptul că mă consider departe de idealul iniţiatic. Am precizat mai înainte că sunt de formaţie arhitect şi cum arhitectura conţine un mare procent de artă, atracţia instinctuală pe care o am către pictură o consider logică. Atunci când eu purced la executarea unei lucrări, indiferent de tematică, indiferent dacă este comandată sau nu, doresc să realizez într’un procent cât mai mare posibil „emoţia de început” în raport cu tematica respectivă: o expresie, o mişcare, o stare, o formă, etc. Într’un cuvânt, să-mi placă întâi mie. Este sigur că nu întotdeauna voi fi pe gustul publicului, atât de variat şi de schimbător, dar încerc în permanenţă să-l respect, să nu-l sfidez, din contră, să-i ofer o parte din ceea ce cred eu că i-ar face plăcere, ca tematică şi stil.

Radu Negrescu-Suţu: Este cert, cum bine spuneţi, că fără emoţia de început nu se poate crea nimic valoros. Constatarea este valabilă şi în poezie, literatură sau orice altă artă. În primul rând, artistul trebuie să-şi fie fidel lui însuşi, simţirilor sale personale, eliberatoare de energii creative, altfel arta nu mai este artă. Dacă un subiect nu-ţi spune nimic, am constatat-o personal, inspiraţia nu vine şi lucrarea va fi mediocră, chiar atunci când talentul există. Eu însumi, fără a pretinde a avea vreun talent, am abandonat multe subiecte care mă tentau, atunci când emoţia care declanşează inspiraţia nu se producea şi este ştiut că această emoţie nu se poate nici comanda, nici stimula venal. Doamnă Bădărău, cum trăieşte, sau cum poate trăi o moldoveancă, în plus şi artistă, într’o ţară atât de diferită, cum este Finlanda, cu Laponia sa, ţara superbei legende a renului alb?


Gloria Bădărău-Heikkilä: Domnule Suţu, fiind în ţară, am realizat permanent că totul se dezvoltă în progresie aritmetică: minciuna, perfidia, escrocheria, laşitatea, mârlănia sau prostia, ba mai mult, unii colegi de birou, uneori chiar „prieteni”, calificaţi în „grade”, îţi urmăreau fiecare suflare, fiecare acţiune ori opinie, ei bine, în condiţiile acestea recunosc că m-am dat bătută, resemnându-mă şi refugiindu-mă pe cât posibil în pictură şi în sport. Efectul micilor mele revolte în societate mi-au întărit tot mai mult sentimentul de neintegrare într’un mediu advers şi periculos de agresiv. Astfel am ajuns să găsesc aici, la două mii de kilometri depărtare, aici în ţara legendei renului alb şi a miilor de lacuri, alături de un soţ fără cusur, să găsesc în sfârşit Normalitatea, în adevăratul sens, pe care n’am cunoscut-o nicicând acasă, în ţara mea, dar pe care am avut-o tot timpul în simţiri (poate instinctive, dar şi educative).

De exemplu, ştiaţi că împreună cu soţul meu Mikko, am ajuns la nişte concluzii amuzante în urma unor speculaţii tot atât de amuzante, moldo-finlandeze? În perioada de la sfârşitul domniei ţarului Nicolae I, atunci când prinţul Carol al României a preluat şi conducerea armatei ruse în bătălia de la Plevna contra lui Osman-Paşa, în armata rusă se afla un batalion de vreo mie de soldaţi finlandezi. Este probabil ca aceştia, în lungul drum către front şi apoi, cei rămaşi în viaţă, întorcându-se acasă, să fi luat cunoştinţă de reţetele gospodinelor moldovence. Astfel, din acea vreme, presupunem noi, a fost introdusă în bucătăria finlandeză reţeta preagustoaselor sărmăluţe cu smântână şi mămăliguţă. Amuzant, nu-i aşa? Se pare însă că respectivii soldaţi nu prea au fost în stare să explice cu exactitudine reţeta nevestelor lor şi de aceea renumita „ruladă în foi de varză” seamănă, dar nu are savoarea sărmăluţelor noastre. Eu am încercat şi voi mai încerca, pe cât posibil, să readuc aici reţeta sus-numitelor sărmăluţe la forma ei originală, la gustul şi savoarea pe care le cunoaşteţi.

Radu Negrescu-Suţu: Este o probabilitate, însă eu am o altă versiune, din păcate infinit mai tristă. În 1940, când bolşevicii au anexat Bucovina de Nord, gospodarii români bucovineni au fost deportaţi sistematic în cele mai „exotice” ţinuturi: Siberia, Kazahstan şi Karelia, de unde, sărmăluţele s’ar fi putut extinde pe tot teritoriul Finlandei. Cu diferenţa că, nu pot să nu o precizez, ca bun moldovean ce mă aflu, chiar dacă născut, ca şi Dvs. în Bucureşti, din cauza refugiului, celebrele sărmăluţe moldovineşti, „înghiţitura şi sarmaua” cum spunea Creangă, nu sunt făcute din foi de varză, ci din frunze de viţă de vie.

Dar, întorcându-ne la subiectul nostru, aş dori nişte precizări. Pictura finlandeză ne este mai puţin cunoscută, ea neputându-se dezvolta precum în ţările vecine. Să nu uitam că Suedia avea deja un Ehrenstrahl în sec. XVII, care, deşi nativ din Hamburg, crease o scoală picturală suedeză care se opunea, oarecum, scolii franceze. Spun oarecum, deoarece tehnicile nu difereau prea mult, rivalitatea fiind doar mai mult la curtea palatului, însă şcoala a existat. Or, arta Suediei şi a Norvegiei s’a dezvoltat în sec. XVII - XIX sub influenţa şcolilor daneze şi franceze, mai târziu germane, până să apară artişti capabili de a produce, la rândul 1or, o influenţă care să depăşească graniţele. Mă refer la Carl Larsson şi Eckersberg în Suedia, ori la Dahl şi Munch în Norvegia. În Finlanda, un Edelfelt sau un Jarnfelt apar de-abia în sec. XX, ca şi un Gallen-Kallela, acest Sibelius al picturii finlandeze, inspirat de Kalevala. Care este astăzi raportul între Şcoala finlandeză şi influenţele suedeze şi ruseşti? Să nu uitam ca din 1155 şi până în 1917, Finlanda a fost obnubilată, fiind când suedeză, când rusă. De altfel, ar fi o nedreptate să nu-l amintim aici şi pe talentatul Edvard Isto care protesta la sfârşitul secolului trecut, în pânzele sale, împotriva rusificării Finlandezilor.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Secolul Renaşterii nu prea a fost favorabil artei finlandeze. Prin pătrunderea catolicismului, apar şi primele semne ale artei religioase în biserici sau în casele celor înstăriţi, însă prin reformele religioase din Germania ale lui Martin Luther arta abia începută începe să se stingă, construindu-se acum biserici luterane, cu stil arhitectural mult simplificat şi interiorul nedecorat pictural. În secolul XVII apare Rococoul finlandez, influenţat de cel de la curtea regelui Suediei şi în 1809 apare perioada Romantică, când Finlanda era principat rusesc, deşi legăturile culturale rămân totuşi, în continuare, cu Stockholmul. Deci, cum spuneaţi, influenţa era permanentă, când rusească, când suedeză. Perioada următoare, cunoscută ca „Epoca finlandeză în stil Biedermeier”, excelează printr’un idealism patriotard, o peisagistică tipic finlandeză şi este marcată de fraţii pictori Von Wright.

Abia pe la jumătatea secolului (1853) apare influenţa germană a şcolii de la Düsseldorf, urmată de perioada Realismului, ca o reacţie la austeritatea scolii germane, cu ale sale culori academice, întunecate şi cenuşii. Realismul finlandez preia stilul şcolii franceze, dintotdeauna avangardistă, aşa numitul stil ”en plein-air” cu peisaje executate direct în natură, în culori curate, pure şi lumini strălucitoare. Dacă la început realismul finlandez a urmărit trezirea naţiunii, prin cunoaşterea de sine ca popor, el a înclinat mai târziu către un realism romantic, romantico-mistic, culminând, în 1890, cu Karelialismul.

Radu Negrescu-Suţu: Karelia, unde legenda Kalevalei situează naşterea poporului finlandez, a inspirat pe lângă pictorii Westerholm şi Edelfeld şi pe Aksel Gallen-Kallela, primul care reuşeşte, nu-i aşa, să ilustreze legenda Kalevalei. Iar din Romantismul naţional şi prin acelaşi Gallen-Kallela, ia fiinţă Simbolismul finlandez, care face puternica legătură între arte: pictura, muzica şi literatura.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Apoi, prin introducerea în programa de şcolarizare în artă a teoriei culorilor spectrale apar noi valori ca Alfred Finch care, după cum bine ştiţi, introduce Neoimpresionismul, perioada „paletei curate”. După o scurtă perioadă de căutări, culorile „curate” revin din nou odată cu Abstracţionismul sau Suprarealismul maestrului Şcolii de Artă din Turku, Edwin Lyden, al cărui cel mai de seamă discipol a fost însuşi marele Dali. Dar pentru că aţi amintit de Edvard Isto, simbolistul, am ţinut să-l comentez separat. Cunoaşteţi, bine înţeles, renumita sa lucrare intitulată „Atacul”, care reprezintă tânăra Finlandă, personificată de o în fecioară învesmântată în culorile drapelului naţional şi purtând la brâu o cingătoare cu leul şi spada din stema ţării. Poziţia fecioarei în luptă cu vulturul bicefal, simbolul Rusiei ţariste, are forma hărţii Finlandei. Lupta dintre fecioară şi vultur se dă pentru autonomia ţării, sugerată prin cartea legislativă pe care fecioara încearcă să o salveze din ciocul şi ghearele vulturului rusesc. Ei bine, în acea perioadă tensiunea şi presiunea rusească erau foarte mari şi în ciuda faptului că lucrarea a fost interzisă de Ruşi, ea a fost totuşi reprodusă în mii de exemplare şi distribuită, în mod oficios, familiilor finlandeze, stârnind entuziasmul unanim. Un student, Eugen Schauman, devenit erou naţional, ajunge chiar să-l împuşte pe guvernatorul rus Bobrikov. Este de la sine înţeles că fiecare familie avea la loc de cinste acest tablou.

Radu Negrescu-Suţu: Doamnă Bădărău, în încheiere vă solicit câteva remarci asupra portretisticii şi cromaticii Dvs. actuale. Care vă sunt căutările şi până unde pot ele merge?

Gloria Bădărău-Heikkilä: Actualmente, aprofundând studiul portretisticii, sunt interesată de expresia umană, tânără sau în vârstă, în diverse ipostaze, de mişcarea prin suprapuneri de imagini în diverse lumini şi culori, etc. „Graniţe” în artă nu există, după cum o ştiţi şi Dvs, cel puţin în arta contemporană. Dar dacă ele nu există în Univers, pot exista, totuşi în interiorul artistului, însă şi acestea, câteodată, pot fi depăşite. Dacă Arta este nemuritoare, graniţele ei, o repet, prin multă muncă şi renunţări, căci altfel nu se poate, pot fi în permanenţă depăşite.

Radu Negrescu-Suţu, Paris, Muurla, 2005