Discuţii cu pictoriţa Gloria Bădărău-Heikkilä

Gloria Bădărău s-a nascut in Bucuresti in 1951. Stabilita prin casatorie in Muurla, Finlanda, din 1992. De profesie arhitect, este membra a Asociatiei Artistilor Plastici din Bucuresti si a Uniunii Artistilor Plastici din Finlanda. Expozitii permanente in Finlanda si Germania. (Radu Negrescu-Suţu)

Radu Negrescu-Suţu: Stimată Doamnă Bădărău, ţin să încep prin a vă exprima sincerele mele mulţumiri pentru a fi acceptat acest dialog. Odată pentru ca vă admir ca artist, şi apoi pentru că este o reală delectare să discutăm, ca între moldoveni cărora le place să se întindă la vorbă, despre condiţia şi rolul artistului în societate, despre ideile pe care le aveţi şi susţineţi, despre Artă şi cum ar trebui să se efectueze iniţierea în tainele ei, căci artist te naşti, însă şi devii.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Da. Domnule Negrescu-Suţu, după mine, un artist, în speţă pictor, este un component al societăţii şi respectiv o emanaţie a acesteia, deci depozitarul educaţiei primite din copilărie, în funcţie de circumstanţele de mediu. Orientarea profesională şi consacrarea pot fi realizate, determinate, prin constrângere sau înclinaţie genetică (în acest ultim caz se poate vorbi de talent), iar talentul în sine poate fi cultivat, încurajat sau martirizat de unele condiţii de viaţă. Când un artist a depăşit toate etapele, a trecut prin toate furcile caudine şi s’a realizat, de abia atunci el poate deveni un factor educativ în interiorul societăţii.

Radu Negrescu-Suţu: Vă propun deci să încercăm a dezvolta aici unele idei, pentru simpla plăcere şi satisfacţie intelectuală. Sunteţi o artistă şi artiştii au avut dintotdeauna idei. Ei bine, să ne imaginăm atunci cum ar arăta sau ar trebui să arate societatea ideală în care artistul ar avea locul său ideal. Să vedem însă mai întâi ce au gândit în acest sens anticii şi dacă au avut sau nu dreptate. Şi să începem cu Platon, care remarca faptul că oamenii nu pot fi nicidecum obligaţi, forţaţi, a fi fericiţi ori liberi. Noi, românii, spunem că dragoste şi bine cu de-a sila nu poţi face şi pe bună dreptate. Arta presupune în primul rând după talent, libertate, de gândire şi apoi de exprimare, iar lipsa libertăţii, lipsă pe care noi am cunoscut-o în România comunistă, duce la înăbuşirea şi marginalizarea talentelor, până la dispariţia lor totală, pentru că arta aservită puterii, proletcultismul de exemplu, încetează a mai fi artă, cu tot talentul artiştilor.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Aria de activitate a unui pictor este natura întreagă, care este infinită şi acest spaţiu nesfârşit oferă artistului o varietate nemărginită de aspecte şi situaţii pe care pictorul le sesizează şi le pune în evidenţă în faţa ochilor mulţimilor (plastic vorbind), iar aceste mulţimi pot accepta într’o măsură oarecare, dela indiferenţă la entuziasm, mesajul imagistic al artistului. În aceste condiţii, rolul educativ al pictorului este, după părerea mea, cât se poate de modest.

Radu Negrescu-Suţu: Dar să ne întoarcem la Platon care remarca iarăşi că dacă oamenii nu pot fi forţaţi a fi liberi, pot fi însă educaţi, educându-le pornirile, dorinţele, atitudinile, acţionând în deplină armonie cu cosmosul, în sensul grec al termenului, acest rol revenind filosofului cetăţii. Şi aici ajungem la antinomia plăcerilor, dintre care face parte şi plăcerea estetică, care poate şi trebuie să fie cultivată. Pentru Platon totul este o chestiune de armonie apocaliptică (tot în sensul grec al termenului) a armoniei divine pe care omul o realizează şi percepe cu ajutorul echilibrului său interior, dictat de raţiune, Platon dixit. În Academia sa, care avea, să nu uităm, un buget şi un regulament interior strict, Platon căuta nu obţinerea unei specializări anume, ci a unei culturi generale a epocii, întru formarea, pregătirea, viitorilor magistraţi ai cetăţii sau regi-filosofi, care vor avea de rezolvat problemele cetăţilor viitoare. Se predau Matematicile şi Filosofia prin metoda socratică a dialogului între magister şi elev, apoi Metafizica, Astronomia, Geometria sau Retorica. Această frăţie, care trăia într’o comunitate nu utopică, ci de cercetări, având un mod de viaţă colectiv, cu ritualuri şi ceremonii inspirate după cele ale ordinului pitagoreic, preconiza principiul specializării funcţiilor, care stipula ca fondatorii viitoarelor cetăţi să aibă obligaţia de a selecta în rândul copiilor pe cei apţi pentru a îndeplini viitoarele funcţii necesare.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Bineînţeles. Această selecţie se efectua după un sistem de probe, care trebuia să fie infailibil. Instrucţia era aceeaşi pentru toţi copiii până la vârsta de 17-18 ani, practicată în mod mai degrabă ludic. După aceasta vârstă însă, intervenea educaţia fizică combinată cu cea militară, după care, cei care meritau mergeau mai departe în studiul ştiinţelor, din probă în probă, acestea culminând cu binecunoscuta probă a coborîrii în cavernă. Să nu uităm că educaţia fizică şi militară aveau importanţa pe care nu o mai au astăzi, în sensul că filosofii şi artiştii luau parte cu mândrie la războaiele cetăţii. După vârsta de 50 ani, cei care treceau cu brio aceste probe deveneau magistraţii cetăţii, ori rămâneau filosofi. Cât despre femei, acestea aveau, în principiu, aceleaşi posibilităţi de afirmare ca şi bărbaţii, cu condiţia de a avea aptitudini egale cu aceştia, lucru destul de greu.

Radu Negrescu-Suţu: Da, pentru vremea aceea. Acum, dintre toate regimurile politice, democraţia pare a fi cel mai puţin nociv sau mai puţin imperfect, în comparaţie cu timocraţia, oligarhia, monarhia sau tirania. Însă, democraţia prezintă printre alte defecte şi riscul triumfului mediocrităţii şi incompetenţei, prin încredinţarea puterii de decizie unui număr prea mare de oameni şi putând conduce, după Platon, destul de uşor către decadenţă, demagogie şi chiar tiranie.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Bineînţeles că Platon avea dreptate, căci democraţia ocazionează şi promovarea nulităţilor, putând declanşa un proces lent şi subtil de decadenţă. Platon s’a gândit şi la un model de organizare statală, Republica sa, care astăzi poate fi considerată o utopie. În căutarea perfecţiunii, Platon a găsit, inevitabil, Utopia.

Radu Negrescu-Suţu: Exact, cât despre republica fondatorului Academiei, aceasta era alcătuită din trei rase-caste: de bronz, de argint şi de aur, mai mult în sensul de clase sociale. Ele nu erau ereditare, în sensul că acei agricultori, lucrători şi neguţători din clasa de bronz nu rămâneau la nesfârşit în funcţia de servitudine, abil apreciată de Platon ca o virtute. Copiii lor aveau posibilitatea, dacă aveau aptitudinile cerute, să fie selecţionaţi pentru a putea primi educaţia celor din clasele superioare, adică a viitorilor militari şi magistraţi ai cetăţii. Dar şi invers, copiii degeneraţi ai acestora din urmă puteau fi, dacă era necesar pentru binele cetăţii, retrogradaţi în clasa inferioară. Republica lui Platon ne apare astăzi ca expresia unui comunism generalizat, fără proprietate individuală, totul fiind uzitat în comun, cu o viaţă cotidiană de tip kibbutz. Banul, ca şi oricare obiect de valoare, îşi pierde folosinţa. Comparaţia cu comunismul nu este nici sardonică, nici acrimonioasă, ci pur şi simplu justificată. Aceasta era, în linii generale, cetatea ideală a lui Platon. Spre deosebire de Platon, Pitagora a avut alte idei, dintre care doar unele l-au influenţat pe discipolul lui Socrate. După un destul de lung sejur în Egiptul faraonilor, Pitagora recomanda aristocraţia ca formă de guvernământ a cetăţii, aceasta putând da „cea mai bună guvernare, prin guvernarea celor mai buni”.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Pitagora încearcă să armonizeze ordinea şi libertatea, care nu pot exista una în detrimentul celeilalte, altfel armonia socială necesară tuturor nu se poate înfăptui. În această armonie pitagoreică, ordinea primează totuşi în faţa libertăţii, o libertate prea mare putând conduce la dezordine, şi aici Pitagora are perfectă dreptate.

Radu Negrescu-Suţu: Sigur că aşa este. Dezordinea este ineluctabilă, chiar şi la o scară mai mică şi Pitagora începe prin a aplica aceste principii în Şcoala sa, cu profil mai degrabă de ordin iniţiatic. Aici candidaţii sunt primiţi în urma unei riguroase selecţii, căci aşa cum un singur instrument muzical discordant poate da peste cap o întreagă orchestră, aşa şi un singur elev indisciplinat poate contamina întreaga şcoală, fiecare om emiţând în permanenţă radiaţii de simpatie sau antipatie spontană celor din jur. Pitagora forma matematicieni şi fizicieni, economişti şi legislatori, în scopul de a-i trimite apoi din nou în lumea profană, pentru a o înzestra cu legi juste şi a-i aduce ordinea şi armonia necesare. Şi ordinul pitagoreic preconiza viaţa în comun, cu diferenţa însă că dacă un membru dorea să se retragă sau era expulzat, acesta îşi putea recăpăta aportul material adus la venire, sporit chiar datorită administrării judicioase a economiştilor ordinului. Ordinul nu era vindicativ, însă demisionarul devenea mort pentru viaţa spirituală şi socotit, de către cei rămaşi în ordin, defunct. Este cazul oricărui artist de astăzi care încetând a mai crea, dispare din circuitul vieţii artistice şi din memoria confraţilor, nemaifăcând parte din branşa şi viaţa lor.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Domnule Negrescu-Suţu, făcând un salt peste secole, să ne oprim şi la Utopia lui Thomas Morus, care are câteva remarci strecurate cu parcimonie însă extrem de interesante pentru noi. Astfel, vorbind despre Arte şi Meserii, Morus descrie Agricultura (terestră, nu celestă!) drept Arta comună tuturor locuitorilor Utopiei. Utopus rex lasă fiecărui supus libertatea religiei, deşi cea mitriacă este primordială într’o primă fază, fără însă ca Mithra să fie acelaşi pentru toată lumea. Creator şi Providenţă, Mithra dispare treptat, lăsând locul Creştinismului care va înlocui orice alte forme de credinţă. Dar cel mai interesant capitol pentru noi este iarăşi forma de guvernământ, respectiv, în Utopia, o republică tot de tip colectivist sau kibbutz, unde din nou noţiunea de ban este inexistentă. Un fel de comunism medieval care însă nu exclude existenţa unui rege ori a sclavilor. Oricum ar fi, influenţa preopinentă platoniciană apare de la sine.

Radu Negrescu-Suţu: Bineînţeles. Să ne oprim acum, cu îngăduinţa Dvs, şi la Euphonia lui Berlioz, acest geniu al Muzicii neînţeles de contemporanii săi. Berlioz imaginase, după cum bine ştiţi, o cetate utopică unde viaţa locuitorilor şi întreaga organizare a acestei cetăţi ideale erau dedicate, în exclusivitate, cultului Artei muzicale. Toţi locuitorii Euphoniei sunt muzicieni, iar cei care nu sunt interpreţi se ocupă cu fabricarea instrumentelor şi a partiturilor muzicale, ori fac cercetări în domeniul acusticii. Berlioz împarte cetatea pe cartiere şi străzi dedicate vocilor şi instrumentelor muzicale. Întâlnim astfel străzile sopranelor, mezzo-sopranelor, altistelor sau ale tenorilor, baritonilor şi başilor, iar instrumentiştii sunt grupaţi la rândul lor pe cartiere, ale instrumentelor cu corzi, de suflat, de percuţie sau cu clape, fiecare cu străzile respective dedicate marilor interpreţi, compozitori sau creatori ai instrumentelor respective. Educaţia euphonienilor începe încă din fragedă copilărie, cu studiul ritmic şi al solfegiului în paralel cu cel al instrumentelor şi mai târziu al vocilor şi a armoniei. Particularitatea lui Berlioz este de a pune justa interpretare deasupra oricărui talent, mergând chiar până la alungarea din cetate a autorului unei interpretări sau compoziţii greşite, chiar dacă acesta posedă o voce excepţională sau un talent ieşit din comun. Disciplina pitagoreică de care vorbeam mai înainte domneşte în cetatea muzicienilor, căci Berlioz consideră că doar un regim militar despotic poate asigura ordinea perfectă necesară studiului şi apoi interpretării. Or, dacă aprecierea este justă în cadrul muzicii orchestrale, poate ea fi aplicată şi în arta picturală?

Gloria Bădărău-Heikkilä: După părerea mea Pitagora are dreptate, iar Berlioz se înşeală. Scopul cetăţii ideale este de a forma talente pentru ca apoi artiştii, odată desăvârşiţi, să părăsească cetatea pentru a forma, la rândul lor, alte şcoli în lume. A-i constrânge să trăiască toată viaţa într’o cetate, fie ea ideală, nu este nici măcar o utopie, căci actul în sine ar înăbuşi talentele până la urmă, fiecare artist având nevoie de un spaţiu vital înconjurător, lipsit de orice rivalitate sau influenţă limitrofă, pentru a se putea exprima în plenitudinea talentului său. Consider că actul nu ar folosi nicidecum umanităţii, cetatea închisă fiind sortită dispariţiei lente dar sigure, mai devreme sau mai târziu. O viaţă artistică petrecută în întregime în interiorul cetăţii ar sufoca creaţia unui artist, care are nevoie să fie înconjurat de altfel de oameni decât el. Artiştii au fost dintotdeauna persoane cu personalităţi puternice.

Radu Negrescu-Suţu: Cât despre proprietatea colectivă, aceasta exclude concurenţa şi competitivitatea, deci nu poate împinge artistul către culmile ambiţiei sale personale, ale talentului, perfecţionării şi desăvârşirii. Ba chiar Epicur socotea că această practică, a punerii avutului în comun, se bazează pe neîncredere. Dacă artiştii crează doar pentru ei înşişi, ori pentru plăcerea de a picta sau sculpta, menirea lor educativă dispare. Formele şi culorile crează emoţia indelebilă care, zămislind dorinţa profanului sau a amatorului de artă de a revedea creaţiile artiştilor, conduce la dorinţa de a le poseda, achiziţionându-le şi reunindu-le în colecţii particulare sau publice, benefice întregii societăţi, având rolul educativ de cultivare a Frumosului şi a Armoniei. Artiştii se manifestă ca personalităţi individuale, nu colective şi, în plus, însetate de o libertate personală fără de care inspiraţia şi creaţia nu se pot manifesta. Artistul este, prin esenţa sa, un non-conformist, chiar atunci când, paradoxal, i se comandă o lucrare. Vă propun să ne imaginam o Euphonie a picturii, pe care eu aş numi-o Picturalia, dar pe care Dvs. o puteţi numi oricum altfel şi pe care o puteţi imagina şi concepe după experienţa şi ideile personale care v-au călăuzit până acum studiul şi creaţia.

Gloria Bădărău-Heikkilä: Domnule Negrescu, fiind de formaţie arhitect, voi începe cu o dizertaţie despre stâlpi. Elementul de construcţie „stâlp” poate fi imaginat iniţial ca un modest pietroi, un stei, susţinând o platformă oarecare. Făcând însă un paralelism între activitatea de construcţie, materialmente vorbind, şi activitatea de cercetare, cunoaştere şi descifrare a unor probleme de interes comunitar ale societăţii, ajungem la o întâlnire cu primii mari gânditori ai umanităţii, care elaborat doctrine, centre iniţiatice şi academii în scopul de a deschide orizonturi cât mai clare şi mai largi gândirii umane şi realizării în sine a Omului ca ins şi component anonim al comunităţii sale. Este clar că activitatea acestor stâlpi ai gândirii umane s’a desfăşurat în epoca lor, creând însăşi această epocă. Astăzi însă, în contemporaneitatea noastră, aflată cam la trei milenii distanţă de începuturi, trei milenii de evoluţie, multe detalii au fost depăşite într’un fel sau altul, multe aspecte rămân legendare, istorice şi unele chiar utopice.

Dacă filiaţiunea spirituală: magister Socrate – emul Platon, şi acesta avându-l ca discipol pe Aristotel, este impresionantă şi la epoca sa a fost prestigioasă, eu, pentru epoca mea, nu pot să plasez arta picturală într’un stat ideal şi nu pot concepe un astfel de stat, pe care chiar da capo îl văd utopic, deci irealizabil. În concepţia mea, un artist pictor talentat sau format prin şcoli, pentru a putea picta trebuie să aibă ce picta şi mai trebuie să aibă admiratori dar şi critici, iar subiectele ţi le furnizează însăşi natura şi colectivitatea umană.

Un pictor nu se poate realiza, artistic vorbind, dacă între artistul pictor şi societatea umană nu există o colaborare, un proces de simbioză, o necesitate existenţială reciprocă. Artistul reflectă ceea ce vede, ce simte şi deci trebuie să aibă ceva de văzut şi de simţit. El nu poate picta într’o cameră obscură, nu poate picta nimicul şi atunci nu poate vieţui într’un stat ideal (republică sau regat) numai al pictorilor, căci o asemenea idee este absolut utopică încă din stare fetală. Pe baza considerentelor de mai sus, eu totuşi aş da unui asemenea stat numele de „Mirror City” şi pe care nu îl pot situa geo-politic nici în platourile aproape necunoscute din Anzii Cordilieri, nici în frumoasa Campagna romană, nici între pilonii Turnului Eiffel sau pe polderele Ţării Lalelelor, pe lângă Sfinxul din Carpaţi, sau pe undeva pe malul Gangelui. Mirror-City poate fi situat oriunde se află o societate umană şi un colţ de natură, oriunde există ceva care se reflectă, se oglindeşte (de aici numele) în conştiinţa artistică.

(Va urma)