Aurelia Satcău

AM SUGERAT, in eseul precedent “Triviala pedagogie a globalismului”, abordarea chestiunii “clasei”; şi cum noi, cei proaspăt “eliberaţi” din penumbra confuziei valorilor aşa-zisului comunism, ramînem, vai, atît de refractari la a admite “clasa”, dar iată că Vestul, în înţeleptul său pragmatism (sic), nu-şi permite s-o ignore (middle class rămînînd pentru ei, marea utopie, dar şi marea “cacialma” a sociologiei).

Categoria sociologică a “clasei” este, însă, profund restricţionată la noi, de extrapolări si conotaţii in direcţia “politicului” şi a “culturalului”; uneori, “clasa” rămîne chiar în umbra aparentei ostilităţi între “politic” şi “cultural”, o aparenţă cultivată deloc accidental de “culturologii” liberali ai post-al-ităţii - curentul post-al-ului proiectează o lume de “după”, sau “din afara” istoriei, producţiei, culturii, realitaţii inseşi; Francis Fukuiama, notoriul promotor al “sfîrşitului istoriei”, extrapolează acest procusteanism în care membrele prea lungi ale istoriei se vor ajusta după nevoi…economice. Căci atunci cînd ne prabuşim in mise-en-abime-ul istoriei, ceea ce ne va harţui rămîne …economicul; şi aici voiam să ajungem, în exact punctul în care “clasa”, în vasalitatea “politicului” şi în servitutea “culturalului” (acela preponderent “estetic”, “de formă”), ar trebui, de fapt, să defineasca exact ceea ce tentativele ludice o opresc la noi, ca şi aiurea, să definească, şi anume: hegemonia “economicului”, tradusă, mai simplu, drept prăpastia generată de dihotomia “bogat/sărac”. Iar pentru a constata expertiza dezvoltată la noi în a eluda această vie, dureroasă, abominabila schismă, ascultaţi manevrele ludice prin care un Patapievici, spre exemplu, incearcă să “abată” realitatea fie către zona abstractă a “politicului”, fie către cea atractivă (prin natura sa, mai ales pentru noi, românii!) sau aparent incomensurabilă (prin simpla ei extensie) a “culturalului”: “Mă aştept ca luptei pentru reformularea politicii să îi urmeze lupta pentru reformularea culturii” (Patapievici, Politice). Şi continuă, demonstrînd distanţarea stelară la care rămîne faţă de adevărata bază a politicii - egalitatea în drepturi a subiecţilor sociali, baza materială trebuind să fie, necesarmente si invariabil, punctul esenţial de referinţă: “…iar cultura tinde sa fie absorbită din nou de acţiune politică, ceea ce, fără a fi un rău, nu este în sine un lucru necesar”. Acum, conceptul de “acţiune politică”, nu lasă, în sine, nici un dubiu cum că obţinerea unui drept sau altul s-ar produce altfel decît prin genuina “acţiune”, “activism”, “incident” sau “faptă”, cu toatele apte să materializeze teorii ale drepturilor în substanţa lor profund istorică, dar mai cu seamă aceea a satisfacerii “egalizării drepturilor la resurse”.

În cartea sa History Without a Subject (”Istorie fără un subiect uman”), David Ashley caracterizează aceşti postmoderni “afirmativişti” (affirmativists), aceşti postmoderni de tip New Age, aceşti liberali postmoderni, astfel: disconectaţi de “acţiunea politică” propriu-zisă, dedaţi în exclusivitate la o monadică “transformare” individuală (nu, nu de clasă, astfel ca unitatea de conştiinţa în realizarea propriei condiţii la cheremul hegemoniilor economice, să rămînă tabu, căci aceasta ar perturba, nu-i aşa, “avîntul” acestor “modelatori” de drumuri care nici nu vor să ştie prăpastia ameţitoare care-i separă de co-naţionalii lor “patibulari”, pe care “numai o iubire enormă” îi mai poate extrica din “urîţenia care îi locuieşte”. Căci “odata ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu îţi mai poate face nici măcar milă. Numai un sfînt îl mai poate salva (dar acela dacă o va face se va pierde pe el)” (Patapievici, op.cit., pg.65).

Şi nu uitaţi că un “culturolog” (sic) român de vremuri noi e cumulard: el nu doar cultura o veghează, perorînd meta-narativele unui individualism, cinism si monadism de clasă “opacă” la adevărata stare de lucruri, dar el este, deopotrivă, politicianul şi economistul naţiei, a cărui creolitate, cum ar spune Artur Silvestri, se întrevede tulbure în iritarea că, admirînd civilizaţia celuilalt, a împărăţiei, precum şi progresul orbitor, oh, atît de orbitor al acesteia, el suferă că s-a născut “printre autohtoni iar nu între imperiali” (Artur Silvestri, Semne si peceţi: şapte lecţii despre originism, pg.24).

Concluzie: Rămîneţi cu mine în interogaţia crucială care ar trebui să se nască în fiecare din noi, bieţi patibulari la răscruce de mileniu: care este “clasa” economică (nu, nu doar vehiculata clasă politică, sau “elita”, “intelighenţia”, ca şi clasa culturală – superioară) a poporului român? Gîndiţi-vă fără ruşine in termenii pragmatici ai lui “a avea”: Ce avem noi? Ce (mai) este al nostru?

Cineva încerca să răspundă, prin 1996, la aceasta, şi sînt curioasă dacă ar mai face-o şi acuma, afundat pînă la gît în fotoliul menit să reprezinte, suprem, tocmai starea “culturală” a ţării ăsteia; ascultaţi, vă rog, şi ţineţi-vă răsuflarea, nu pentru mult, căci nu este decit o oglindă falsă: “Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în formula hibridă străromâneasca, ne-au luat la urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavi; mă rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfirşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…), i-au dovedit. Noi ne-am zvîntat puţin între 1866 şi 1940, cu intermitenţe, apoi ne-au luat iar: acum însă, inovaţie, au început să urineze şi unii români peste români, patrioţii de la 1 ianuarie 1948, cînd, ca la start, au început crimele în masă şi deportările. Valea plîngerii a fost transformată de români pentru români într-o vale a urinei corosive. Care era mai şmecher se suia pe capul vecinului şi-l pişa. Şi, cum toţi românii e deştepţi, urinarea a fost, din noul paşopt încoa”, generală. Românii devin stimabili prin generaţia de la 1848 şi meprizabili prin cea de la 1948. O suta de ani, atît a durat România în spirit. In rest, valuri şi valuri de urină. Ce mai e de adăugat?” (pg.63)…Ce mai e de adăugat?!?

* Aurelia Satcau este lingvist, specialista in Teorii ale Educatiei, doctorand al Universitatii Monash din Melborune, Australia