Interviu cu profesorul Adam Sorkin – “Penn State University”

Motto: “M-am întors în România în anii verii sumbre a anului 1989 ca sã lucrez la poeziile românesti, tot multumitã bursei Fulbright si din 1991 încoace am vizitat România cel putin odatã pe an, ca sã continui sã îmi mentin colaborãrile, ca sã-mi vizitez prietenii, ca sã explorez tara dumneavoastrã.” – Profesor Adam Sorkin

Gabriel Gherasim: Domnule profesor, dati-ne câteva date personale.

Adam Sorkin: Am predat la catedrã din 1978 la Pen State University (Universitatea de Stat Penn), la locatia din conteea Delaware, care se aflã lângã orasul Philadelphia; am distinctia de Profesor Emerit în limba englezã. Predau atât compozitie (compuneri) pentru studentii din primul an, cât si studii introductive, studii avansate si literatura americanã, pentru nivelele superioare; folosesc metoda învãtatã atât ca student, cât si ca proaspãt absolvent de la Cornell University (Universitatea Cornell) si respectiv de la University of North Carolina (Universitatea din Nord Carolina), locatia de la Chapel Hill (Dealul Bisericutei). De asemenea, am predat la catedra de limba englezã a Universitãtii din Bucuresti, cu o bursã Fulbright. Încã am prieteni acolo. Asta s-a întâmplat cu 25 de ani în urmã.

G.G.: Cum ati devenit interesat în cultura românã?

A.S.: Cred cã este corect sã spun cã am devenit interesat în cultura si literatura românã ca urmare a prezentei mele încã sub timpul (dar din fericire în ultima decadã) a tiraniei lui Nicolae Ceausescu. Colega mea la acea datã, doamna Irina Grigorescu Panã, mi-a solicitat sã revizuiesc versiunea dumneaei a poeziilor domnului Anghel Dumbrãveanu. Am acceptat si acesta a fost catalizatorul devenirii mele în admirator al culturii dumneavoastrã: acele traduceri mi-au resuscitat partea creatoare care, în timpul studiilor, mã împingea ca sã devin un poet, în loc de foctor, profesor si academician. Aceastã experientã mi-a adus entuziasm, rãsplatã personalã, stimulare creativã… toate acele lucruri care mentin efeverscenta sufletului în actiune. De atunci am ajuns sã fiu continuu interesat de tara dumneavoastrã si experientele mele în România au continuat sã-mi mentinã aceastã fascinatie. M-am întors în România în anii verii sumbre a anului 1989 ca sã lucrez la poeziile românesti, tot multumitã bursei Fulbright si din 1991 încoace am vizitat România cel putin odatã pe an, ca sã continui sã îmi mentin colaborãrile, ca sã-mi vizitez prietenii, ca sã explorez tara dumneavoastrã.

G.G.: Cum explicati influenta pe care o aveti de a crea un dialog despre poetii români în SUA?

A.S.: Aceastã influentã este neintentionalã. Ce-i drept, privitã din afarã, activitatea mea poate fi interpretatã cu aceste intentii. În ceea ce mã priveste, nu mã vãd ca un intermediar de culturi literare, la propriu sau la figurat, care este responsabil de cantitatea, formatul, împachetatul sau transportul lor. Din punct de vedere personal, îmi place pur si simplu munca creativã, fac traduceri de poezie pe care o respect si admir puternic, primesc o satisfactie personalã imensã de la activitatea de traducãtor, însã orice recunoastere mi se dã rezultatelor utilitare si practice ulterioare, sunt efecte pozitive colaterale. Sunt desigur bucuros pentru poetii si scriitorii români (am fãcut si traducere de prozã) care au fost ajutati în recunoasterea lor internationalã, datoritã si traducerii operelor lor de mine în englezã. În ceea ce priveste consecintele muncii mele în acest sens, vã pot spune cã cred în meritul recunoasterii – în mod particular al poeziei – literaturii românesti în America.

G.G.: Multi imigranti români îsi pierd limba si cultura în decurs de o generatie. Comentariul dumneavoastrã, vã rog, în aceastã privintã.

A.S.: Mã abtin de-a le da sfaturi imigrantilor români. Dar vã pot spune cã as fi dorit desigur ca bunicii mei sã mã fi învãtat limbile stiute din tãrile lor de origine (ucrainianã, polonezã, rusã si ivrit – ultima, pe care o stiau cu totii), cât si obiceiurile, istoria. În privinta României, si de acolo mi se trage un neam, dar am învãtat de acei înaintasi numai de pe piatra funerarã a lor. Însã generatiile bunicilor si a pãrintilor mei au optat pentru o americanizare cât mai completã a copiilor. În prezent, pe lângã tendinta continuatã a unor imigranti de-a se americaniza complet, existã si tendinta altor imigranti de a mentine rãdãcinile, obiceiurile, limbile, cântecele si culturile de bastinã în familiile lor, în palalel cu aclimatizarea la societatea americanã. Însã aceste paradigme pentru dezvoltarea proprie sunt la alegerea fiecãrei familii de imigranti.

G.G.: Care a fost experienta dumneavoastrã cu intelectualii români?

A.S.: De prima datã când am venit la Universitatea din Bucuresti, mi-am dat seama cã atât intelectualii, cât si cadrul profesoral românesc erau extraordinar de bine educati, cu limbaj ales si oameni competenti. Mã refer aici si la acei intelectuali care eventual au imigrat în Statele Unite. În ceea ce priveste experienta mea cu dumnealor, încep prin a vã spune cât de paradoxal pare la cei de aici, care aflã cã fac traduceri din literatura românã, când româneste eu numai o buchisesc. Asta mai ales lasã perplexe persoanele care sunt poliglote si prin asta vreau sã spun cã acestia vorbesc patru, cinci, sase, opt sau mai multe limbi strãine. Este drept cã pe hârtie înteleg româneste binisor, dar sunt norocos ca sã colaborez cu cei din România, care sunt extrem de talentati si aici includ des, chiar pe autoare sau pe autorii însisi. De obicei acum însã, nu mai stau la explicatii când mi se cer; le spun în schimb cã sunt prea ocupat ca sã traduc dintr-o limbã, ca sã mai am timp si s-o învãt. Dar din experienta mea, intelectualii români si scriitorii de acolo mi-au fost foarte sprijinitori, ajutãtori si recunoscãtori.

G.G.: Care sunt planurile dumneavoastrã de viitor?

A.S.: Vã dau rãspunsul pe care-l dau de obicei: sã continui sã fac traduceri, acesta este telul meu profesional. Mã abtin de la a mentiona planuri specifice; în parte datoritã superstitiilor (nu vreau sã deochez proiectul); în parte datoritã variabilelor care pot sã schimbe un proiect, sau pentru cã vin noi oportunitãti; în parte pentru cã pot sã-mi schimb profilul de interes; poate interese vechi redevin mai importante decât cele prezente. În general lucrez oricum la 4, 5, 6 proiecte, concomitent, care sunt la diferite stadii de completare si altele care stau pe plan de amânare si care mã fac sã mã simt vinovat din cauza asta. Desigur cã la proiectele amânate, plãnuiesc sã mã reîntorc eventual. Dar în principiu, plãnuiesc sã mai traduc cãrti, sã traduc mai multe poezii si sã le plasez în reviste americane, unde poetii de aici le pot citi la rândul lor. Acesta este minimul care pot sã-l fac ca sã reciprochez pentru cã literatura românã mi-a dat asa de multe satisfactii, adicã o nouã carierã, când eram deja la mijlocul altei cariere. Si o sã fac si mai mult. Sunt constient de noua generatie de scriitori si poeti, a cãror poezie o voi învãta prin procesul de traducere. Si desigur am prietenii mei vechi, pentru care vreau sã continui a fi “masca”, sau vocea lor în lumea americanã, cât de mult pot. Una din atractiile traducerii pentru mine are si un aspect social, probabil, dar este tot asa de intimã si trãirea de-a intra în alt suflet, prin absorbirea cuvintelor altcuiva si cel mai mult, prin trãirea simtãmintelor acelei persoane prin prisma sentimentelor, intelectului si al sufletului meu. În sfârsit, ca sã ajungem de unde am plecat, aceastã activitate mã remodeleazã pe mine în raport cu munca pe care o fac si cea mai mare satisfactie a mea este cred, cã mã îmbunãtãteste pe mine, mã face sã cresc, cã simt cã nu bat niciodatã pasul pe loc si cã îmi mentine mereu sansele de a fi uimit si bucuros de frumos.

G.G.: Vã multumesc pentru interviu!

A.S.: Si eu pentru atentie!

- Interviu consemnat de Gabriel Teodor Gherasim, NewYork -