INGER WIKSTROM, pianista si compozitoare suedeza, nascuta la Sockholm la 11 decembrie 1939, a inceput sa ia lectii de pian la sase ani si a avut primele aparitii publice la opt ani. Dupa studii la Academia de Muzica din Stockholm si la Londra, cu Ilona Kabos, debuteaza la 18 ani intr-un concert al Filarmonicii din Stockholm cu Concertul pentru pian no. 21 de W.A.Mozart. Debutul a insemnat si un succes rasunator ceea ce i-a adus titlul de “artista anului”. A concertat in Suedia si in celelalte tari scandinave, in majoritatea tarilor din Europa (inclusiv Romania), in SUA, America Latina, URSS, Africa, Israel, China, Japonia. Opera sa componistica cuprinde Balada pentru pian Op. 13 (1982), muzica vocala, aranjamente muzicale pentru poezii de Rilke, Par Lagerkvist, o opera in doua acte dupa romanul Den Fredlose al lui August Strindberg, opera Junker Nils av Eka Op.14 (1982), pe un libret de Astrid Lindgren.

In 1975 a publicat cartea de memorii Rapsodi. Un capitol este dedicat Romaniei si Bucurestiului.

“Romania are un farmec irezistibil. Natura aparte e blanda si totusi dramatica, zambitoare si melancolica, incarcata de istorie si de folclor.

Era primavara si o explozie florala invadase Bucurestiul. Din toate parcurile si spatiile verzi se raspandeau parfmuri imbietoare.

Am iesit din oras calatorind prin sate pitoresti. O adevarata simfonie coloristica. Case mici, vopsite in tot felul de culori pastelate, de la albastrul lavandei pana la verdele fistic, livezi in floare cu pomi impodobiti in alb si roz, garduri acoperite de iedera, taranci purtand fuste si basmale in culori tipatoare.

Masina trebuia sa reduca viteza ori de cate ori vreun cioban, cu tigara in gura si sarica mitoasa, pasea cu demnitate in fruntea turmei sale.

Peisajul devenea pasionant; acum ne aflam intr-o vale, acum sus la inaltime, in fata noastra insirandu-se, parca la nesfarsit, vai si coline domoale.

In cele din urma am facut un popas si am intrat in vechea si frumoasa manastire Cozia. In zidul care inconjura manastirea se afla o usa care te atragea misterioasa. Am deschis-o si surpriza a fost o priveliste incarcata de dramatism. Printre muntii intunecati gonea un rau intr-un tempo furioso. Te apuca indata ameteala daca incercai sa-l urmaresti in involburarile sale. Suprafata jucausa a apei reflecta atata lumina ca aproape te orbea in contrast cu vecinatatea inconjuratoare sobra. Un peisaj grav si framantat, invaluit intr-o aura de fatalitate. Ne-am reluat calatoria incarcati sufleteste cu acea dimensiune a profunzimii pe care numai un fenomen natural o poate da.

Masina frana brusc si opri in fata unei casute idilice,vopsite in galben. Am intrat in curte. Soarele prajea pietrele cu care era pavata. Un cocos elegant, inconjurat de patru gaini sperioase, se dadu barbateste din cale. O femeie intre doua varste, imbracata in negru, ne iesi in intampinare, zeloasa si ospitaliera. Ne invita la masa.

Mirosuri apetisante veneau din bucatarie, o cocioaba mica, intunecata, in care abia se zarea ceva. Sprintena, gazda noastra traversa curtea pentru a pune masa in salonul care nu era folosit decat atunci cand soseau musafiri. Inauntru era frumos aranjat cu lucruri artizanale deosebite. In mijlocul mesei se afla un castron cu mamaliga si o oala cu lapte cald de bivolita. Alaturi, paine de casa si branza de oi si un cosulet cu oua proaspete. La toate acestea se adaugau bauturile casei, un vin alb de mere si un lichor de visine excelent. Ciocnim si dam pe gat un pahar de vin. Mancam incet, cu evlavie, pentru ca presimtim ca niciodata nu ne vom mai intalni cu un asemenea pranz. Ne-au fost oferite apoi cafea si prajituri facute in casa.

O intalnire minunata intre straini - vorbim cu poticneli, cu strangeri de mana si dovezi de sensibilitate. Bem in cinstea tarilor noastre dar nu putem conversa, ci ne intelegem spontan asa cum numai copiii o fac la groapa cu nisip. Radem impreuna si ne spunem la revedere de cateva ori inainte de ne desparti. In tarile din blocul de rasarit am trait adesea asemenea situatii simtind in atitudinea oamenilor de aici o dotinta puternica de contacte cu altii.

Dupa intalnirea cu natura romaneasca si o privire in modul de viata al oamenilor mi s-a oferit ocazia de a cunoaste si muzica populara romaneasca. M-a ajutat Radulescu, un batranel foarte prietenos. Preda pianul la Conservatorul din Bucuresti. A fost o cunostinta foarte utila. Printre altele, mi-a facut cunoscute ideile sale despre “Toccata” lui Paul Constantinescu. ” Este un dans salbatec”, spunea, cantandu-mi introducerea in asa fel incat ii sareau stropi de saliva din gura. “Trebuie sa sune ca un instrument de coarde in care lovesti cu ciocane, asa - staccato”. Plescaia din limba, canta si fluiera. “Ritmic si viril, si acum in glissando, vajjjj… ca si cum ai arunca apa dintr-o balie, si acum - ma stranse puternic de brat - ” pauza, nu, nu, mai lung, o atmosfera cu totul noua acum, incet, incet, alunecati pe note ca si cum ar fi muzica arabeasca de un sfert de ton cantata la vioara”. Declama tipand si chiuind , dupa care a trecut la partea feminine a dansului. Dansa el insusi, cu bratele-i mici si osoase intinse, executand elegant miscari orientale din sold, transpus, cu ochii pe jumatate inchisi. Canta intruna cu o voce putin sparta, la sfarsitul fiecarei fraze musicale facand o reverenta si tinand cu o mana fusta imaginara, dupa care revenea la dansul salbatec. Nu-i de mirare ca m-a inspirat! I-am cantat “Toccata”. A aplaudat incantat, mi-a sarutat mainile si mi-a spus: ” O, doamna, exact asa, sunteti fantastica si daca-mi permiteti as adauga numai cateva umile puncte de vedere…”

Si asa a continuat lectia noastra de neuitat. Dupa care am vorbit despre muzica si compozitori, despre forta creatoare si rolul suferintei in creatie. Pe cat se pare artistii armonici au fost priviti totdeauna cu neincredere. E la indemana oricui sa le eticheteze scurt opera drept superficiala. Dar ce este suferinta? La unii este determinata de factori externi, la altii este numai o teama indefinita. Si o opera de exceptie poate fi fructul unor chinuri traite.

Cate posibilitati nu are muzica pentru a reflecta existenta noastra complicata! O simpla melodie luminoasa poate ascunde un ritm clocotitor, amenintator. O nota acuta, jucausa, spumanta, poate si urmata de un bas greu, plin de angoasa, o balada parodica se poate revarsa in tipatul sfasietor al lui Petruska. Muzica este tragicomica, realista si supra-realista, legata de timp sau de eternitate. Maestrul contrastelor este Mozart. Isi struneste bine suferinta, rade cu lacrimi in ochi, este serios, apoi ne ademeneste intr-o bucurie de viata ametitoare si prin mijloace simple ne transpune in sferele cele mai inalte.

In sfarsit, sosi si ziua concertului in Bucuresti. Din pacate, in aceeasi zi era programata si inregistrarea TV. La ora patru si jumatate dupa amiaza ma aflam deja in studio la intalnirea cu producatorul.

Era cam nervos si emana un usor miros de alcool. Cosmeticiana, dotata cu vopsele ingrozitoare, ca pentru un camuflaj de razboi, ma inghesui intr-un scaun, ma infasura intr-un prosop, lasandu-mi numai capul liber, si se apuca de treaba cu frenezie si sarguinta.

Am incercat sa protestez, dar nu ne-am inteles pe nicio limba. Vopsita si de nerecunoscut am inceput pregatirile pentru inregistrare. Se facuse cald si inabusitor in timpul repetitiei si, spre usurarea mea, cea mai mare parte a fardului se dusese de pe fata.

Gata pentru inregistrare. Sase si jumatate. Tensiunea este mare in studio. Nu mai ramanea prea mult timp pentru reluari, deoarece concertul meu la Sala Mica trebuia sa inceapa la ora opt. Dupa cinci minute am fost intrerupta. Producatorul apasase un buton gresit si a trebuit sa reluam. Il intelegeam. Chiar si in stare treaza i-ar fi fost greu sa se orienteze in cabina de control, care arata ca si cum ar fi apartinut unei baze de rachete. A doua oara a mers si producatorul a fost fericit.

O Sala Mica arhiplina ma astepta. Concertul s-a bucurat de atentia radioului si a televiziunii care mi-au luat un interviu si au prins inceputul concertului. Haydn, Bartok, Villa-Lobos, Chopin, si publicul a ramas pe loc in timp ce eu, incalzita, cantam extranumerele.

Bucurestiul mi-a daruit flori, bucurie si apreciere.”

(Prezentare, traducere si adaptare de Nicusor Gliga, dupa Swedish Composers of the 20th Century, Text & Form AB, Stockholm 1988, si Rapsodi de Inger Wikstrom, Askild & Karnekull Forlag AB, Stockholm 1975.)