Jose Manuel Roca *

PORTUL BLUGILOR, inclusiv de către reprezentanţii claselor avute, denotă trăsăturile ce caracterizează societatea noastră activă – dinamism, pragmatism, concurenţă, muncă, rapiditate… şi, în acelaşi timp, influenţa decisivă, exercitată de ţara care reprezintă în modul cel mai evident fenomenul respectiv. Extinderea în lume a portului blugilor este o consecinţă a hegemoniei economice şi culturale a Statelor Unite cărora le revine în prezent rolul, ocupat în alte timpuri de către elitele tradiţionale, pentru a stabili forma preferată a îmbrăcămintei. Blugii sînt un exponent al egalitarismului dominant, cel puţin, în vestimentaţie şi, de aceea, un factor de sporire a mediocrităţii societăţii de masă care a reuşit să impună o anumită uniformitate.

În blugi

Blugii, blue-jeans, care au fost cîndva nişte pantaloni pentru mineri, mai tîrziu - îmbrăcăminte pentru lucrătorii căilor ferate, s-au extins în ariile rurală şi urbană, transformîndu-se în haine pentru fiecare zi ale muncitorilor. În anii cincizeci au fost apropriaţi de tinerii din pătura medie, care doreau să marcheze astfel diferenţele formale ce-i deosebeau de modul de a se îmbrăca al părinţilor lor. Blugii, haina modestă prin excelenţă, popularizaţi în campusurile universitare din SUA de către studenţi, au ajuns să fie purtaţi în zile de sărbători ori în timpul concediului pînă şi de oamenii de creaţie şi de reprezentanţii altor profesii la modă, - scrie Hobsbawm în cartea sa “Istoria secolului XX”. Din universităţile nord-americane, prin intermediul cinematografiei, al industriei discografice, al mass-media şi al turismului, blugii s-au răspîndit în toată lumea. Blugii şi rock-ul, începînd cu anii şaizeci, s-au transformat în semnele distinctive ale tineretului modern - astfel, încît acest simbol al unei minorităţi demografice a devenit o caracteristică a majorităţii în toate ţările unde blugii erau toleraţi, chiar şi acolo unde, spre exemplu, în URSS, o asemenea tolerare lipsea, - susţine Hobsbawm. Dar a devenit şi însemnul expresiv al miilor de tineri, fără deosebiri de clasă, sex sau rasă, nemulţumiţi de lumea care le-a fost lăsată moştenire de predecesorii lor şi împotriva căreia toţi ei s-au pronunţat în diferite forme, fie din interiorul sistemului - cei cu o poziţionare socială sigură, fie de la periferie - cei care făceau parte din minorităţile etnice sau cei care erau cel mai dur trataţi de societate.

Contracultura în blugi

“Timpurile se schimbă”, acesta este laitmotivul unui cîntec al lui Bob Dylan, care prevesteşte naşterea unei alte culturi. O contracultură care, după Roszak, va înlocui viziunea raţională a lumii, oferită de ştiinţă, prin altă viziune în care facultăţile neintelectuale ale personalităţii, alimentate de experienţele comunitare şi de splendoarea vizionară, se vor transforma în etaloane ale dreptăţii, bunătăţii şi ale frumuseţei. În universităţi şi în centre urbane, în cartierele periferice şi în ghetouri se ridică printre tineri un val de nemulţumire - I can it get no satisfaction - însoţit de o avalanşă de declaraţii şi revendicări care conţin echivocuri serioase şi multe paradoxuri, întrucît exprimă reacţii împotriva aceluiaşi model social-economic, provocate de motive contradictorii.

De exemplu, unii - deoarece nu pot să se integreze în sistem şi să consume, iar alţii - fiindcă nu acceptă societatea de consum; unii doresc să reformeze sistemul, iar alţii - să-l lichideze; o parte încearcă să instaureze pacea în Vietnam, iar alta - încurajează lupta de clasă ori rasială; unii aspiră la integrare, iar alţii caută o marginalizare voluntară; unii dau dovadă de un individualism feroce, iar alţii încearcă să creeze comunităţi; unii se pronunţă pentru integrarea rasială, iar alţii repun în drepturi cultura de culoare sau cea a indienilor; unii doresc să schimbe realitatea, iar alţii - să evadeze din ea; există o renaştere politică, dar în acelaşi timp - o renaştere mistică drept reacţie în faţa politicii; există o critică a societăţii de mase, dar în acelaşi timp este vădită căutarea sentimentului comunitar prin intermediul concentrărilor de oameni în cadrul manifestărilor în susţinerea păcii, integrării rasiale, libertăţii de exprimare ori în cadrul numeroaselor festivaluri de muzică (Monterrey, Newport, Woodstock, Wight). Iar blugii sînt prezenţi în cadrul tuturor acestor manifestări drept un indiciu comun şi contradictoriu al identităţii; sînt o vestimentaţie iconoclastă, care exprimă înainte de toate dezacordul.

Pe la mijlocul anilor cincizeci, blue-jeanşii – afirmă Jose Castillo, în “Consumul de bunuri, chestiune de stil”, capătă o nouă semnificaţie, fiind luaţi la purtat de tinerii mînioşi care se revoltă împotriva consumismului rampant al părinţilor lor, astfel încît dintr-un simbol al identificării serviabile cu cele mai neîntinate valori nord-americane se transformă în emblema unei profunde negări a acesteia. Odată cu războiul din Vietnam, uniforma jeans a tinerilor începe să reprezinte pacea, contestînd, astfel, uniforma militară a celor în vîrstă. Curios însă este să constatăm că haina neformală – contraculturală – care de la mijlocul anilor şaizeci ia locul scurtei de piele, completînd blugii, este vestonul verde al soldaţilor americani, numit bluzon vietnamez. Astfel, blugii, pantalonii rebelilor cu sau fără idealuri, încep să fie purtaţi, ca un simbol comun şi contradictoriu, de către persoanele ce urmează itinerare determinate de ideologii timpului – Kerouac, Ginsberg, Burrought, Leary, Rubin, Hoffman, Marcuse, Malcolm X., Luther King sau Boby Seale. Blugii sînt purtaţi atît de beatniks – disperaţi, duri, individualişti, vagabonzi, solitari, cît şi de hippies – apatici, liniştiţi şi adepţi ai comunitarismului (ambele definiţii îi aparţin lui Haro Tecglen), însă ceea ce la primii constituie neglijarea oricăror prejudecăţi de ordin estetic sau o nepăsare vădită faţă de felul de a se îmbrăca, la cei de-ai doilea se manifestă ca o atenţie sporită faţă de semne, pentru a oferi imaginea unei neglijări prudente în rezultatul căreia să nu se piardă semnele de identitate. Aceştia din urmă dau preferinţă blugilor din stofă groasă, cloşaţi, cu detalii aplicate, completîndu-i cu tunici sau cămăşi albe, flori sau panglici în păr şi accesorii artizanale. Spre sfîrşitul decadei, stilul devine baroc, aşa cum apare în opera rock Hair, premiera căreia a avut loc în 1967, iar versiunea cinematografică a fost realizată în 1979 de Milos Forman.

Atît în sferă muzicii rurale tradiţionale – country, folk, bluegrass, precum şi în cea a muzicii populare, pantalonii, asociaţi cu munca, cu clasele de jos, cu emigranţii şi cu lumea sindicală au fost folosiţi ca o uniformă de luptă de acei care au exprimat în cîntecele lor carenţele acestor oameni ori au slăvit virtuţile şi aspiraţiile lor, precum au făcut-o Joe Hill, care a participat la luptele woblies-ilor şi şi-a consacrat viaţa acestei cauze, apoi Woody Guthrie şi Pete Seeger, care por fi consideraţi predecesori ai cîntecului de protest în Statele Unite, reprezentat mai tîrziu de Joan Baez sau Bob Dylan, care au purtat şi ei blugi (blugii fiind un element indispensabil al garderobei acestora). De altfel, blugii au fost la fel de nelipsiţi din vestimentaţia îndurătoarei populaţii de culoare – coloured, negroes, niggers, black people, suferinţele căreia au fost exprimate în popularele blues-uri ce au servit drept bază ritmică şi armonică pentru rhythm and blues, şi mai tîrziu - pentru rock and roll. Graţie acestei noi şi trepidante muzici, printre interpreţii căreia se numără cunoscuţii purtători ai blue-jeanş-ilor, şi însoţind profundele schimbări sociale ce se produceau în anii 50-60, blugii se transferă cu uşurinţă din spaţiul muncii în cel al culturii şi devin ceva mai mult decît o simplă haină, folosită doar pentru utilitatea ei sau pentru avantajul la capitolul calitate – preţ: se transformă în simbolul unei epoci într-un timp extrem de bogat în simboluri; într-un semn de identitate al tinerilor şi al nonconformiştilor.

În această explozie a vitalităţii, în care totul se discută şi sînt solicitate soluţii imediate pentru problemele sociale, rasiale sau între generaţii, blugii şi scurta de piele servesc atît pentru manifestarea nesupunerii individuale celor pe care Gubern în Istoria filmului i-a numit tineri neînţeleşi, mînioşi, aduşi pe ecrane de astfel de actori ca Marlon Brando, James Dean sau Anthony Perkins în filmele Sălbaticul (Lazlo Benedek, 1954), unde Brando galopează pe o motocicletă ori Rebelul fără motiv (Nicholas Ray, 1955), cît şi pentru a dezvăluirea contradicţiilor societăţii belşugului, cum o numeşte Galbraith, una dintre formele patologice ale căreia este violenţa ce-şi găseşte exprimare în încăierările cetelor de tineri din Los Angeles, Bronx, Harlem sau din West Side-ul newyorkez, violenţa prezentată în astfel de filme ca Sălbaticul, în Tinerii sălbatici (John Frankenheimer, 1961) sau Dragoste fără restricţii (West side story de Robert Wise, 1960), în care anglo-saxonii şi puertoricanii ce rivalizează pentru controlul cartierelor împărtăşesc aceeaşi tinereţe, aceeaşi violenţă, aceeaşi marginalizare, aceeaşi lipsă a unui viitor profesionist şi, fireşte, aceeaşi îmbrăcăminte – blugii, care servesc drept semn identificator pentru jets şi pentru sharks.

Blugii şi-au lăsat amprenta şi în muzica pop, un alt fenomen cultural, apărut în acea epocă. Pe vasta piaţă a muzicii comerciale pentru adolescenţi, dinamizată de listele topurilor vînzărilor, blugii şi-au ocupat locul nu numai pe atractivele coperte ale discurilor, făcînd parte din vestimentaţia interpreţilor şi a grupurilor, dar şi în textele cîntecelor care abordează într-un fel ori altul tema tineretului şi a lumii care îi înconjoară, ca de exemplu, în cunoscutul Be bop a lula de Gene Vincent, Blue jeans bop de Eddie Cochran, Baby’s got her blue jeans on de Conway Twitty, Forever in blue jeans de Niel Diamond.

O haină universală

În scurt timp blugii se răspîndesc în toată lumea, urmînd un itinerar paradoxal, întrucît la prima etapă a acestei expansiuni, din cadrul rural spre cel urban, mai sînt legaţi de cîmpul muncii, de domeniul prelucrării nemijlocite a materiei prime. Ulterior se transferă în spaţiul cultural, în sfera simbolurilor, transformîndu-se într-un simbol ce neagă, de pe poziţiile contraculturii, lumea originară din care provin – modul capitalist de producţie şi consumul impus, pentru a se transmuta şi a se transforma din nou într-un semn marcant al culturii de masă, într-un exponent emblematic al triumfului unei lumi, la critica căreia au contribuit la timpul său. Potrivit afirmaţiei profesorului Jose Castillo, blugii s-au răspîndit în toată lumea, fără deosebire de vîrstă, sex, profesie, crez politic, rasă sau clasă socială, transformîndu-se, în mod ironic, într-un fel, în simbolul universal al societăţii de consum.

În ziua de azi blugii sînt prezenţi pe toate continentele, reprezentînd un indiciu în plus al hegemoniei Statelor Unite, un simbol ce identifică într-un mod rapid şi eficace o ţară care a reuşit să îmbrace o jumătate de lume după chipul şi asemănarea sa. Blugii sînt practic o versiune îndulcită a drapelului american, fiind însă acceptaţi mai bine şi purtaţi chiar şi de cei mai înverşunaţi adversari ai SUA. În perioada războiului rece, în timp ce guvernele din Europa de Est criticau societatea de consum, tineretul din aceste ţări îşi procura blugi de contrabandă. Şi această atracţie pentru pantalonii interzişi se mai menţine şi azi în mai multe ţări ale lumii. În societăţile dezvoltate uzul blugilor a devenir general din anii şaizeci, transformîndu-i, practic, într-o haină universală, impusă de societate. Nu mai sînt deja doar o piesă importantă din garderoba tinerilor, ci cuprind toate vîrstele şi servesc ambele sexe pentru cele mai diferite ocazii. Este îmbrăcămintea studenţilor şi a muncitorilor, pentru lucru şi odihnă, de ţară şi de oraş, pentru fiecare zi şi pentru week-end, simplă, însă cu unele modificări, acceptată şi ca haină oficială; e rebelă sau respectabilă; o comoditate cum nu s-a mai văzut. E îmbrăcămintea celor săraci şi a celor bogaţi, a artiştilor şi a funcţionarilor, a sportivilor şi a intelectualilor, a snobilor şi a vulg-ului, a gospodinelor casnice şi a femeilor antrenate în cîmpul muncii, a copiilor şi a pensionarilor.

În diferite combinaţii cu articole vestimentare locale, blugii pot fi întîlniţi pe toate continentele: la ţăranul nicaraguan, la salahorul mexican, la studentul japonez, la tinerii din ţările Magrebului şi la emigranţii africani, la muncitorul filipinez sau la aborigenul australian. Sînt purtaţi, de asemenea, de cei rebeli, nesupuşi, de defăimătorii ordinii globale dominante, de grevistul argentinian, de cizmarul mexican, de palestinianul de la intifada, de tînărul care participă la kale barroka sau de activistul mişcării antiglobaliste, dînd senzaţia că, în pofida opoziţiei lor, toţi ei n-au putut scăpa de unul dintre semnele culturii dominante ale timpului.

Blugii şi moda

Într-o altă lucrare a sa Jose Castillo spune că una din constatările lui David Riesman, făcută la începutul anilor cincizeci, vizînd ţările unde încă nu au pătruns blugii (din numărul acestora făcea parte şi Spania), în prezent şi-a pierdut sensul, deoarece n-a mai rămas nici o regiune în lume, care să nu fi fost zguduită de revoluţia vestimentară a blugilor. Bineînţeles, aşa şi este, fiindcă blugii nu numai că s-au răspîndit în lume, modificînd garderoba tradiţională, ci au răsturnat însuşi felul de a se îmbrăca, făcîndu-l mai puţin convenţional. Transformîndu-se însă într-o tendinţă estetică dominantă, blugii au provocat o adevărată revoluţie în domeniul îmbrăcămintei, deoarece au perturbat logica modei. Ei au conferit celorlalte articole vestimentare caracteristicile lor formale, creînd ceea ce a fost numit mai tîrziu moda blue-jeans care include cele mai variate haine şi accesorii. Poţi fi îmbrăcat în dril albastru din cap pînă în picioare, avînd, totodată, astfel de accesorii ca poşeta, rucsacul, haine de baie şi brasiere.

S-ar putea ca în scurt timp să fim echipaţi în haine blue-jeans de sus pînă jos, pe desubt şi pe de-asupra, atît iarna, cît şi vara, fiindcă moda blugilor pretinde la o dominaţie absolută asupra garderobei noastre. Pretinde să fie generală, hegemonică într-o concurenţă înverşunată cu pluralismul existent în materia vestimentaţiei. Este un bun exemplu atît al eficacităţii blugilor în domeniul modei (deoarece, după cum susţine Fabbri, nu există mode, care să nu fi triumfat, eficacitatea fiind criteriul de definire a modei), cît şi al răspîndirii pe larg, datorate, în terminologia lui Aglietta, criteriilor consumului de masă, care presupune o adecvare funcţională a consumatorului şi a mijloacelor la necesităţile producţiei în serie, care în cazul dat a înlocuit croitorul de altă dată prin confecţionarea masivă, bazată pe tipare pentru croit, diversitatea formelor şi dimensiunile cărora devin din ce în ce mai reduse în vestimentaţia pentru femei.

În Statele Unite, unde efectele sociale ale dezvoltării accelerate a capitalismului se manifestă primele şi se răspîndesc în restul lumii în formă de tendinţe, impulsul moral originar s-a stins deja de mult timp, fapt regretat de Bell. Valorile morale stricte ale pionerilor, stimulentul capitalismului în devenire, au fost distruse de forţele, la crearea cărora ele înseşi au contribuit. Fenomenul a fost prezis cu aproape o sută de ani în urmă de M. Weber, martorul evoluţiei unui capitalism mult mai puţin dezvoltat decît cel actual. Ascetismul şi-a propus drept scop să transforme lumea şi a dorit să se realizeze în ea; deci nu e de mirare că bogăţiile acestei lumi au căpătat o putere crescîndă şi, în cele din urmă, irezistibilă asupra oamenilor, cum nu s-a mai văzut în istorie, scrie Weber în Etica protestantă, lucrare pe care o încheie cu următoarea frază profetică: în orice caz, capitalismul victorios nu mai are nevoie de acest suport religios, deoarece se bazează pe un fundament mecanic. Etica economică a apărut din idealul ascetic, acum însă ea a fost lipsită de semnificaţia ei religioasă, menţionează acelaşi autor într-una din lucrările sale posterioare.

Într-adevăr, efortul zilnic, viaţa conform principiilor bunei educaţii, lucrul metodic, potrivit vocaţiei, şi simţul măsurii în cheltuieli, care îi erau proprii capitalismului incipient, au fost înlocuite de hedonism şi consumul impus. Munca, cea care la început era identificată cu vocaţia, şi-a pierdut importanţa pe care a avut-o în zorii capitalismului şi a încetat de a mai fi în ultimul timp centrul activităţii vitale pentru milioane de oameni. Ba dimpotrivă, valoarea muncii şi, mai ales, dorinţa de a face lucrul bine au fost înlocuite prin incitarea la neloialitate (Klein), în epoca sfîrşitului muncii (Rifkin), iar moderarea şi amînarea satisfacerii dorinţelor, caracteristice componentei morale a ascetismului, au cedat locul speranţei de a obţine o recompensă imediată pentru satisfacerea necesităţilor crescînde, sugerate de modelul de producţie actual. Şi, cu toate că raţionalismul ascetic mai continuă să exercite funcţia de legitimare în societatea americană, la o bună parte din ea tendinţa de a obţine satisfacerea imediată a plăcerilor vieţii a înlocuit principiile morale ale pionerilor, iar moda şi cultul corpului au înlocuit rugăciunea şi cultul lui Dumnezeu. Tendinţe, ce pot fi întîlnite, practic, în toate ţările dezvoltate, unde consumismul s-a transformat în principala ideologie de legitimare a capitalismului matur. Toate acestea indică asupra faptului că capitalismul, chiar dacă şi a pierdut impulsul său moral iniţial, pentru a se realimenta în continuare, găseşte mereu noi stimulenţi care acţionează asupra fundamentului mecanic, despre care vorbeşte Weber. Iar unul dintre aceştia este consumul individual, stimulat, la rîndul lui de modă, care în sfera producţiei textile reprezintă factorul determinant.

Căutarea forţată a identităţii, afirmarea personalităţii într-o societate de masă atomizată şi obţinerea satisfacţiilor din consum într-o societate nesatisfăcută (Heller), îmbinate cu logica producţiei comerciale au accelerat tendinţele de schimbare a societăţii noastre, accentuînd pînă la limite de neînchipuit (chiar numai patruzeci de ani în urmă) perimarea planificată a obiectelor. Dacă azi Marx şi-ar fi scris din nou “Capitalul”, ar fi nevoit, aproape sigur, să nuanţeze celebra frază, cu care începe volumul I: “Bogăţia societăţilor, în care predomină modul de producţie capitalist, se prezintă ca o acumulare enormă de mărfuri” care necesită o pierdere rapidă a utilităţii lor în baza termenului de expirare stabilit.

Dacă termenul “moda” este o noţiune statistică ce vizează elementul cel mai des repetat dintr-o serie, aici, în sfera vestimentaţiei, termenul se prezintă paradoxal, deoarece factorul hotărîtor devine imediat necesitatea de a schimba şi nu de a repeta. Moda, aşadar, este alimentată de dilema între a se schimba ori a deveni normă. Soluţia – teoretică – constă în a repeta schimbînd; în a se menţine în limitele tendinţei pe termen lung, fără a neglija însă renovarea pe termen scurt. Tocmai aceasta constituie baza funcţionării modei care foloseşte receptivitatea faţă de totul ce este neobişnuit, singular, mai cu seamă printre tineri, unde căutarea originalităţii într-o lume trasă la indigou, s-a transformat într-o necesitate impetuoasă a unui impunător număr de oameni. În capitalismul modern şi cel postmodern lumea încearcă să se transforme în ceea ce doreşte să fie, consumînd articole care, în opinia ei, o vor ajuta să elaboreze şi să conserveze concepţia proprie despre sine însăşi, precum şi imaginea, şi identitatea sa. Vestimentaţia, parfumurile, automobilele, produsele alimentare şi băuturile sînt lucruri ce pot contribui la acest proces, scrie Bocock, şi continuă: “Consumul s-a transformat într-un proces activ care implică edificarea simbolică a unei conştiinţe a identităţii colective şi individuale”.

Această conştiinţă a identităţii n-ar mai trebui să fie considerată drept ceva ce determină apartenenţa indivizilor la o clasă economică specifică, un grup social, o etnie ori sex. Un număr tot mai mare de indivizi este impus să-şi definească propria sa identitate într-un mod activ, în timp ce consumul joacă un rol fundamental în acest proces de construire a identităţii. Totuşi această identitate, determinată de consum, este una supusă la tensiunile schimbărilor, este o identitate solicitînd în continuu forme noi pentru exprimarea unei originalităţi care, deşi pentru puţin timp, oferă posibilitatea de a se simţi deosebit şi de a se delimita de ceilalţi. Toţi doresc să fie nişte dandy, susţine Fabbri.

În cadrul acestei dinamici febrile, efortul paradoxal al firmelor pentru reînnoirea ofertelor este susţinut de munca vînătorilor de tendinţe (cool hunters), de publicitate şi de imaginaţia design-erilor care, conjugînd fidelitatea şi inovaţia cu nostalgia şi fantezia, încearcă să satisfacă dorinţele publicului, dornic de a edifica o parte stabilă a personalităţii sale, bizuindu-se pe infinitele schimbări formale. Blugii au atins deja o vîrstă şi un nivel de răspîndire pe piaţă care le permit, pe de o parte, să se reînnoiască şi să rămînă mereu la modă, iar, pe de alta - să fie nelipsiţi din vitrine şi garderobe. Doar cei mai îndrăzneţi optimişti pot nutri speranţa că eterna scurtă de piele şi eternii blugi într-o bună zi vor dispărea, scrie Enzensberger, constatînd menţinerea blue-jeanş-ilor, care au devenit deja modă în interiorul modei, deoarece cineva poate fi considerat demodat dacă poartă nişte blugi ce nu corespund sezonului, datorită cărui fapt ei, ca şi oricare alt lucru, sînt supuşi efectelor acestui fenomen – consubstanţial jurnalismului – efectul vieţii de o singură zi, legat de ceea ce este efemer. Moda este dirijată de societatea noastră; în mai puţin de o jumătate de secol, predilecţia şi efemerul au ajuns să se transforme în principiile organizatorice ale vieţii colective moderne, scrie Lipovetski. Blugii, în fond, o simplă marfă, nu pot scăpa de predominarea efemerului şi au nevoie să se reînnoiască şi să se uzeze pentru a se putea menţine şi rămîne la modă… cel puţin încă un sezon. Şi atunci se atestă curiosul fenomen al unei haine trainice, prevăzute pentru a ţine mai mult timp, care, aproape nouă, este schimbată de dragul modei, în fiecare an, însă nu pentru că s-a uzat sau şi-a pierdut utilitatea, ci din dorinţa producătorului care, silit de o concurenţă feroce, este obligat să ofere unui public narcisist, format anume de acest tip de consum, ceva deosebit în fiecare sezon. Oferta este reînnoită în continuu, într-un gen de carusel al blugilor: clasici, înguşti, elastici… precum şi al altor elemente ale gamei blue-jeanş-ilor, aceasta depinzînd de intenţiile firmelor şi de imaginaţia şi gustul design-erilor care încearcă să satisfacă dorinţa consumatorilor de a se evidenţia prin unicitatea vestimentaţiei, menţinînd esenţialul şi schimbînd secundarul. Moda nu se schimbă ca urmare a unei revoluţii, ci aprofundîndu-se în transformarea detaliilor, scrie Fabbri.

Logica modei

Dacă ne amintim definiţia Rosei Maria Pereda şi numim modă sistemul estetic dominant în vestimentaţie într-o anumită perioadă de timp (…) care convieţuieşte cu restul vestimentaţiei, va trebui să constatăm, că blugii şi-au făcut un loc comod printre preferinţele publicului de toate vîrstele, depăşind cu mult ceea ce numeşte autoarea “cicluri lungi cu o durată de aproximativ zece ani”. Cu toate acestea, din punctul de vedere al logicii modei, problema cea mai interesantă constă în a stabili în ce mod vestimentaţia blue-jeans a reuşit să cucerească această poziţie dominantă şi să devină o tendinţă hegemonică în confecţionarea îmbrăcămintei de masă, fiindcă moda blue-jeans este unul dintre exponenţii cei mai evidenţi ai egalitarismului estetic şi ai democratizării îmbrăcămintei nu numai prin capacitatea sa de a şterge deosebirile sociale prin folosirea pe larg a vestimentaţiei similare, deşi la preţuri şi de calitate diferită, ci şi pentru că răspîndirea ei de la baza spre vîrful piramidei sociale sparge tendinţa contrară care pînă la începutul secolului XX lua naştere în sînul claselor avute, coborînd treptat pînă la nivelul oamenilor de rînd. Clasele avute, de la început - curtea şi nobilimea, pînă în momentul cînd au fost nevoite să cedeze locul aristocraţiei bogate, au fost dintotdeauna arbitri ai eleganţei, generînd modele care ulterior erau imitate de clasele avute şi de păturile de sus ale claselor medii burgheze. Modei îi revine un rol stimulator atunci cînd imită modul de viaţă al claselor avute care, pentru a scăpa de aceste tentative asimilatoare şi a-şi reafirma caracterul excepţional (iar similitudinea - doar cu cei consideraţi egali lor), sînt mereu în căutarea noilor forme exclusive ale vestimentaţiei. Modelele sînt întotdeauna modă de clasă, modelele păturilor de sus se deosebesc de cele ale păturilor de jos şi sînt abandonate în momentul preluării lor de către aceste pături de jos, scrie Simmel.

Indiferent de faptul care este clasa ce domină estetic societatea, logica modei rămîne aceeaşi: ea se răspîndeşte în societate pe verticală de sus în jos, pentru a se reînnoi în sînul păturilor de sus şi a coborî, adaptîndu-se la gusturi mai puţin canonice şi la posibilităţi financiare mai modeste, pînă la păturile de jos, în valuri succesive de epuizări şi renovări, care au întotdeauna aceeaşi origine socială şi acelaşi sfîrşit denaturat.

Faţa blue a blugilor

Folosirea generală a blugilor ca expresie a globalizării ori a mondializării constituie aspectul cel mai respingător al acestui fenomen. Lupta cu concurenţii, necesitatea de a reduce costurile de producţie şi tendinţa de a acorda o atenţie tot mai mare campaniilor promoţionale şi de comercializare, i-au determinat pe principalii producători de blugi să demonteze marile fabrici de confecţii din centrele industriale ale ţărilor dezvoltate, înlocuindu-le cu unităţi mai operative, descentralizate. Întreprinderile mari sînt divizate în secţii care, în unele cazuri, sînt amplasate într-o ţară oarecare, unde costurile de producţie sînt cu mult mai mici, iar în alte cazuri - fabricarea produsului este încredinţată întreprinderilor locale subcontractate care, la rîndul lor, se ocupă de angajarea personalului. (Din 2002 pînă în 2004 Levi’s Strauss şi-a închis ultimele din cele 31 de fabrici, de care dispunea în Statele Unite şi Canada, transferîndu-le în Mexic şi Asia. 4800 de angajaţi au fost concediaţi.) Astfel, denumirea oficială a produsului, marca lui vizează în primul rînd comercializarea acestuia, întrucît deseori ele sînt doar un paravan ce serveşte pentru a vinde articole, fabricate la întreprinderile situate la distanţe foarte mari de cea centrală şi de persoane care nu au cu aceasta relaţii contractuale. Datorită caracterului instabil al acestui sistem de producţie, care necesită o infrastructură minimală şi, practic, neglijează legislaţia muncii, datorită utilajului nevoluminos şi facilitatea de a se transfera dintr-un loc în altul, aceste întreprinderi au fost numite rîndunici (Klein).

În astfel de zone - scutite de impozite, - dar, în primul rînd, unde muncitorii nu au practic nici un drept, au fost reproduse condiţiile de lucru ale capitalismului manchesterian care, după cum afirmă Hosbawm, a creat cea mai hidoasă lume în care omul a trăit vreodată. Muncitorii, în cea mai mare parte femei şi chiar copii, au fost impuşi la un regim de lucru extenuant în schimbul unor salarii foarte mici. Astfel, scrie M.F.Collard, o muncitoare din Turcia primeşte un salariu lunar de 200 de euro cosînd blugi, care sînt vînduţi la Paris cu 80 de euro bucata, iar o muncitoare din Indonezia primeşte 65 de euro pe lună, confecţionînd pantaloni Levi’s 501, care se vînd la Jacarta la un preţ similar. Este zona obscură a consumului; faţa respingătoare a unei proceduri plăcute de a face cadou cuiva ori de a-şi face cadou nişte pantaloni la modă; faţa cea mai neagră a pantalonilor albaştri sau faţa cea mai blue a blugilor. O consecinţă, pentru moment inevitabilă, a unei asemenea situaţii constă în faptul, că într-o economie în mare parte globalizată, profitul şi plăcerile puţinilor norocoşi se bazează pe cele mai evidente lipsuri ale celorlalţi. În lucrarea “Pentru o etică a consumului” (2002), o meditaţie echilibrată despre consum şi consumism, Adela Cortina propune un compromis de anvergură între factorii politici şi sociali din toată lumea pentru a termina cu această stare de lucruri: Pactul Global pentru Consum. Acest Pact ar trebui să fie studiat neîntîrziat de către partidele politice, guvernele, organizaţiile de consumatori, sindicate, asociaţiile civice şi instituţiile internaţionale. Deocamdată însă n-ar fi rău ca producătorii să garanteze nu numai calitatea articolului pe care îl vînd, dar şi calitatea relaţiilor cu cei care l-au confecţionat şi ca articolele vestimentare pe lîngă eticheta în care se indică compoziţia stofei şi regimurile ei de spălare, să aibă încă una, în care să fie arătat, că produsul a fost confecţionat de angajaţi adulţi, în deplină corespundere cu normele legislaţiei internaţionale în domeniul muncii şi al mediului înconjurător.

–
J. M. Roca este profesor la Facultatea Ştiinţe ale Informaţiei a Universităţii Complutense din Madrid, membru al Consiliului Editorial al Mişcării Iniţiativa Socialistă, autor al cărţilor: Stînga sub cerul liber, Proiectul radical, Giulgiul Penelopei, coautor al monografiei Politică şi comunicare, editor al lucrării colective Imaginaţia democratică şi globalizarea.

Articolul „El lado blue de los jeans” a fost publicat în revista Tiempos salvajes (Madrid, Spania), 2004, nr. 2, pp. 38-45. Traducere din limba spaniolă de Iurie Moraru (Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică “Moldova Noastră”)