Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica Secante romanesti]

Madrid, 22 martie 2003

“Ah, cui i-ar fi trecut prin gând
Si-ar fi crezut vreo dată…”
…că George Bush are până si sprijinul marelui poet antic Ovidiu în cruciada lui din Irak! Pentru a sti asta, trebuie să fi un specialist al literaturii antice si să fii capabil să citesti operele lui Ovidiu în limba în care au fost scrise.

Este cazul Excelentei Sale Dl. Abel Posse, romancier si ambasador al Argentinei în Spania. Domnia-sa explică pe sase coloane, în numărul datat sâmbătă 22 martie al revistei “EL MUNDO”, că “Ovidiu cântă războiul din Irak”.

Pentru a întelege demonstratia Dlui. Posse trebuie însă să ne transpunem în ambianta lumii latine din secolul I al erei noastre si să’l imaginăm pe George Bush ca pe un împărat roman, îmbrăcat cu togă si sandale, avansând prin Forumul roman ca prin decorul unei superproductii hollywoodiene, si care nu putea să fi auzit despre filozofia lui Nietzche, nici despre “Carta Magna”, cu atât mai putin despre regulile civilizatiei iudeo-crestine care domnesc astăzi în lume.

(Oare George Bush, strălucitor latifundiar texan, stie într’adevăr câte ceva despre toate lucrurile astea? Însă aceasta este o dezbatere care iese din cadrul subiectului nostru!)

Să ne amintim, mai întâi, cum trăiau romanii în acea vreme situatiile de război.

Roma antică imaginează războiul ca pe o sărbătoare, ca pe o renastere a ordinii morale. Roma detestă mila si “plânsetele palizilor evrei si crestini care produc indignare cu ieremiadele lor” când sunt la fiecare două săptămâni dati pradă leilor si tigrilor din Bengal.

În perioada lor de apogeu, romanii erau convinsi că viata nu este un scop definitiv, nici ordinea mondială ceva de neschimbat, însă “cred în zeii războiului, care generează vesnic ceva nou”. Războiul, în conceptia romanilor, crează popoare noi, o nouă notiune de “Drept”, dincolo de ideile preconcepute pe care se sprijină trecutul.

Nietzche a înteles, de altfel, această idee: cei mai puternici au fost creati pentru a redesena limitele lumii. După cum în lumea romană, războiul crează legitimitatea, de unde rezultă noua legalitate si “noua politică”. Faptul de a acorda celui învins orisice drept este un fel de a modifica realitatea obiectivă. Ceea ce explică sentimentul de repulsie simtit de romani faţă de principiile crestine, în care vedeau baza decadentei si o condamnabilă ipocrizie: “stăpânii trebuiau să renunte la forţă si să suporte murdăria iertării”. Cu alte cuvinte, să lase locul celui slab, învins sau inapt.

Aceste idei le exprimă Ovidiu în opera sa “Ars amandi”, când Augustus se pregătea să ocupe Mesopotamia, cu alte cuvinte zona între Eufrat si Tigru, sau Irakul de astăzi.

“Cesar avansează către domnia asupra lumii
Orientul Mijlociu va fi, în fine, al nostru.
O Partule, de data aceasta vei plăti condamnarea
…Un Cezar copil, învingător avansează…
Divin, geniul său îi depăseste vârsta
Nu tolerează îndoiala asteptării
Acum, tânăr Cesar, vei începe războiul
Sub auspiciile tatălui tău
Si cu curaj vei învinge, cu motivarea si ghidul tatălui tău”

sau, în original:

“AUSPICIIS ANIMISQUE PATRIIS,
PUER, ARMA MOVEIS
ET VINCES ANIMIS
AUSPICIISQUE PATRIS” (versurile 191-195 din ARS AMATORIA)

Ovidiu vede deja în fata ochilor ceremoniile victoriei:

“Va veni ziua în care tu, Cesar, acoperit de aur, cel mai frumos dintre toti, vei domina victoria, purtat de patru cai albi si în fata ta cu lanturi la gât shefii dusmani… Tineri băieti si fete vor alerga exultând ca să te vadă. Toti cu inima deschisă…” (versurile 315-325).

Si Ovidiu precizează că “zeita Justitiei este cea care doreste victoria asupra Partilor în Mesopotamia, unde generalul Crasus a fost învins într’un prim război, pierzând 20 000 legionari. Triumful este singura dovadă a dreptului.”

Comparată cu valorile crestinismului, lumea lui Ovidiu detestă imaginea pe care Cioran o numea “cristianismo culon”. Acelasi Cioran ce visa la credinta Evului Mediu, care înălta catedrale si pleca în cruciadă.

Si Abel Posse se întreabă dacă episodul războinic de azi nu este o nouă variantă a întoarcerii periodice la valorile trecutului. După cum Occidentul refuză la intervale regulate rădăcinile lui iudeo-crestine, cum era cazul în metafizică la Rimbaud sau în episodul barbar dirijat de Adolf Hitler.

De unde răsare, “mutatis mutandis”, comparatia între republica imperială a lui Fred Astaire, Mickey Mouse si al Planului Marshal, cu lumea în care domneau valorile păgâne, argument pe care, probabil, George Bush, care a plecat în cruciadă cu mâna pe biblie, probabil că nu l-ar aprecia prea mult!

Cât despre Ovidiu, entuziast partizan al interventiei militare în Mesopotamia si al măretiei imperiale pe care aceasta urma s’o genereze, ar fi interesant să stim dacă după cei zece ani de exil la Tomis, pe ţărmul Mării Negre, rămăsese acelasi admirator al dreptului regal de a interveni fără control în orice colt al lumii în virtutea principiului că cel mai puternic are întotdeauna dreptate!

Poate însă că, după experientele nefericite trăite la sfârsitul vietii se întreba si el, ca si atâtia dintre contemporanii nostri: “Quid custodet custodes?” (cine va controla pe controlori?)

* “Trebuie să faci războiul în asa fel încât să pară că ce cauti e pacea” (Cicero)

HAI LA LUPTA CEA MARE!

Madrid, 22 martie 2003

Mărturisesc că pe data de 22 martie nu eram la Madrid! Însă, multumită celor douăsprezece ore petrecute într’un avion al unei companii aeriene dintr’o tară hispanofonă, am avut ocazia să citesc mai toate ziarele editate pe această dată la Madrid.

Data de 22 martie nu este o zi oarecare! Cei care au o bună memorie îsi amintesc “Le Mouvement du 22 Mars”, organizatia studentească care a declansat miscarea din mai 1968 în Franta, plecând din campusul universitar numit, poate nu întâmplător, “Nanterre-La Folie”.

Pe 22 martie 2003, războiul din Irak începuse de numai 48 de ore, nimeni nu putea bănui cum se vor desfăsura lucrurile si “fortele în prezentă” trăiau încă, în virtutea inertiei, pe pozitiile anterioare “nici-nici”, adică nici pace, nici război.

Asa am aflat că Majestatea sa, Regele Juan Carlos I, idolul si modelul monarhiilor europene, a luat pentru prima dată cuvântul, exprimând pozitia tronului în problema irakiană, cu ocazia importantei adunări prilejuită de înmânarea Premiilor Sportive Nationale pentru anul 2002.

Cu un curaj remarcabil, Majestatea Sa a declarat că speră “să se obtină cât mai repede pacea” si a cerut să se depună “toate eforturile necesare pe plan international în acest scop”.

Aceste cuvinte, ca si cele care au urmat, au fost ascultate cu respect si admiratie de toată lumea politică spaniolă, dela extrema dreaptă la extrema stângă. Numai că primul ministru J. M. Aznar, care a declarat că monarhul a tinut un discurs “de mare valoare”, a notat că regele “sustine în fiece moment institutiile statale în exercitiul competentei lor…”, iar Gaspar Llamazares, liderul IV (stânga unită), a înteles că Majestatea Sa cere “pacea si oprirea războiului”. S’ar putea ca cei doi lideri să nu fi auzit acelasi discurs, pentru că nu-mi pot închipui că Majestatea Sa nu s’a exprimat destul de clar într’o problemă atât de importantă!

În acelasi timp însă, televiziunea spaniolă, nestiind pe care picior să joace, alerga pe toate fronturile. Înainte ca George Bush să se adreseze cu un discurs patetic populatiilor avide de informatii, două mâini feminine, iesite din spatele ecranului, s’au repezit să’i aranjeze cu un pieptene specialzat, meşa de pe frunte, ca să fie cât mai fotogenic.

Între timp, profitând de prima zi a primăverii si de temperatura clementă, o manifestatie împotriva războiului a tinerilor din Madrid se desfăsura pe bulevardul principal al orasului, Via Castellana. Drept în momentul în care, în desertul irakian, cădeau primele victime ale conflictului, cei al căror nume vor fi mâine înscrise cu litere de aur pe plăci de marmoră, ca eroi ai natiunii. În fine, cu conditia să fie de partea celor care au câstigat războiul!

Însă pe Via Castellana, după cum spun prezentatoarele dela televiziune, domnea “o ambiantă de sărbătoare”. Ceva cam în genul “Mai ’68, la Sorbona”, cu tineri studenti în haine “destructurate”, cu studente arătându-si buricul gol, cu drapele multicolore si slogane de circumstanţă. Cum spune un cronicar: “o nouă generatie de mici burghezi, care îsi imaginează că stânga înseamnă o zi fără cursuri, cu cântece si dansuri, blocând Via Castellana…” Cei pe care Manolo Summers îi numea “stânga festivă” (în Franta, “la gauche caviar”) si care habar n’au de “conjunctivul prezent si cu atât mai putin de plusvaloarea lui Marx”.

Si toată această lume, dela Majestatea Sa, până la studenta cu fata pictată în culorile curcubeului de pe Castellana, vorbea si se comporta după modelul de acum 35 de ani fără să’si dea seama, sau fără să vrea să recunoască realitatea: de 24 ore intraseră într’o lume nouă, cu reguli diferite de cele pe care le cunoscuseră de ani de zile!

Adrian Irvin Rozei, Madrid, 22 martie 2003