Radu Negrescu-Suţu

DOUĂ ARTICOLE, apărute la un interval relativ scurt în presa franceză şi proiectând o lumină mai mult decât defavorabilă asupra a doi mari oameni de litere români, de talie universală, mi-au readus în memorie celebrele “liste negre” din Franţa din ultimii ani ai războiului şi din perioada care a urmat. Este bine cunoscut că aceste liste erau de fapt impuse de comunistul Aragon, după criteriile sale personale, cine nu era de stânga fiind automat etichetat drept colaboraţionist, fascist, antisemit, bun de pus la stâlpul infamiei, iar opera sa îşi pierdea implicit orice valoare pe care o avea sau o avusese, devenind dubioasă.

Astfel, în Le Nouvel Observateur (10-16/02/1994), Didier Eribon îi “lichidează” în două coloane şi jumătate atât pe omul Mircea Eliade cât şi opera acestuia, făcând o sumară dar abilă analiză a lucrării lui Daniel Dubuisson, “Mythologies du XX ème siècle. Dumézil, Lévi-Strauss, Eliade”. Dela “teroristul” şi “nazistul” Eliade al anilor ’30, prezentat astfel printr’o ieftină deducţie, se trece imediat la latura “antisemită” a operei sale de istorie a religiilor. “Antisemitism fundamental”, după Dubuisson, la care Eliade nu ar fi renunţat toată viaţa. Concluzia lui Dubuisson este clară şi are impact de verdict: opera lui Eliade este “dubioasă”.

Eliade astfel lichidat, se trece la E. M. Cioran, în paginile revistei Le Point (5/04/1997) de această dată. Într’un articol mai mult decât pătimaş şi incendiar, scris cu vitriol şi care se vrea profetic, “La Deuxième mort de Cioran”, Jean-Paul Enthoven agită frenetic spectrul “fascismului” lui Cioran din anii tinereţii, accentuând asupra intolerabilei “lipse de regrete” a filosofului, pe care Dl. Enthoven o deduce, de altfel destul de pripit.

Or, iată că Le Figaro littéraire (24/04/1997), considerând exagerate acuzele confratelui de la Le Point, încearcă să atenueze scandalul punând un bemol prin pana talentatului Philippe Cusin, care remarcă cu justeţe că trecutul stalinist notoriu şi profund angajat al unui om de litere este astăzi trecut cu vederea cu superbă nonşalanţă, pe când orice cât de tangenţială asociere cu mişcarea nazistă sau fascistă este pe veci impardonabilă.

Ne întoarcem la faimoasele deux poids et deux mesures ale comunistului Aragon, altfel talentat om de litere. Şi pentru a da şi mai multă greutate afirmaţiilor sale, Cusin îl citează pe filosoful (fost comunist) André Comte-Sponville, care apreciază că L.F. Céline şi M. Heidegger rămân unii dintre cei mai mari scriitori şi filosofi, angajamentul lor politic din anii războiului neafectând cu nimic valoarea şi geniul operei lor. Şi viceversa.

Se evocă apoi aroganţa care nu i-a părăsit niciodată pe stalinişti, precum şi lipsa oricăror regrete din partea acestora şi, în final, François Furet (fost comunist şi el) subliniază în mod onorabil greşita percepere a comunismului în Occidentul care nu a cunoscut acest fenomen decât prezentat în mod romanţat şi dela o depărtare securizantă. Cioran, conchide Philippe Cusin, nu mai este printre noi ca să se poată apăra, acuza ori explica. “N’allumons pas une nouvelle guerre!”

Dacă tendinţa actualei intelighenţe franceze, stângistă în marea majoritate, este de a pune în discuţie opera lui Eliade şi Cioran, nu pentru că ar fi fost simpatizanţi legionari în tinereţe, ci pentru că nu au fost niciodată de stânga, nu văd de ce ne-am limita numai la cei doi. Prin aceeaşi asociere de idei putem, de ce nu, mări lista, adăugând şi alte nume prestigioase, şi mai cunoscute cititorului francez, unii dintre ei Cavaleri ai Legiunii de Onoare, membri ai Academiei Franceze sau onoraţi cu funeralii naţionale şi care în anii războiului figurau pe listele de colaboraţionişti pro-nazişti, alcătuite nu de poporul francez, ci de stânga franceză pro-stalinistă.

Putem astfel pune sub semnul îndoielii şi valoarea literară a unor Piere Leautaud, André Gide, Pierre Benoît, Paul Valéry, Pierre Drieu la Rochelle, Jean Cocteau, Alphonse de Châteaubriant, François şi Claude Mauriac, Henry de Montherlant, Paul Morand, Louis-Ferdinand Céline, Paul Claudel, Jean Giraudoux ori Daniel Rops. Creaţia unor Paul Landowski (Prix de Rome), Kees van Dongen ori André Derain nu va mai beneficia de aceeaşi apreciere elogioasă ca şi până acum. Talentul unor Fernandel, Marcel Pagnol. Maurice Chevalier, Sacha Guitry sau Elvira Popescu va deveni dintr’o dată discutabil. Este absurd. Criteriile politice, etnice sau religioase pot influenţa, cert, opera unui om, însă nu o pot exclude.

Prin extindere, s’ar putea astfel renega valoarea integrală a operei unor Michel de Montaigne, François Mauriac, Marcel Proust, Paul Eluard, Heinrich Heine, Franz Kafka, Boris Pasternack, Jorge Luis Borges, Baruch Spinoza, Arthur Schopenhauer, Henri Bergson, Paul Celan, Raymond Aron pentru că erau evrei, pe jumătate evrei, pe un sfert evrei, sau pentru că nu erau. Pe aceleaşi criterii vom renega şi opera unor Isaac Albenitz, Gustav Malher, Félix Mendelssohn-Bartholdy, Giacomo Meyerbeer, Jacques Offenbach sau Maurice Ravel. Sau talentul artiştilor Balthasar Balthus, Marc Chagall, Max Jacob, Amedeo Modigliani, Camille Pissaro, Jacob Ruysdael, Chaim Soutine, Max Escher, Victor Brauner, Iosif Iser, Barbu Iscovescu ori Cristian Daniel Rosenthal. Sau a unor Felix Aderca, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan, Mihail Sebastian, Barbu Fundoianu, Lazăr Şăineanu, Tristan Tzara, Tudor Vianu sau A. D. Xenopol.

Tot după aceeaşi metodă exclusivistă, putem pune sub semnul îndoielii valoarea integrală a operei unor Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Radu Gyr, George Călinescu, Zaharia Stancu, Gala Galaction, Geo Bogza, Panait Istrati, pentru că la un moment dat al vieţii lor au făcut nişte regretabile compromisuri culturale faţă de regimul comunist, din oportunism sau din constrângere, lucru care nu le poate scuza gestul însă nici minimiza talentul real şi întreaga lor operă.

Exemplele de mai sus nu se vor o comparaţie, ci doar o asociere de idei pe marginea facilei încercări de discreditare a lui Eliade şi Cioran. Să nu uităm că şi Eugen Ionescu şi-a făcut cu greu un nume în Franţa, la debuturile sale, fiindcă nu era de stânga şi, în plus, deşi nu fusese simpatizant legionar, a comis însă toată viaţa impardonabila “greşeală” de a fi de dreapta. Eliade şi Cioran nu mai pot şi nu au de ce să se explice. Ar putea şi ar trebui s-o facă însă cei care încearcă în prezent să le păteze memoria, negându-le după moarte consacrarea obţinută încă din timpul vieţii.

—
Nota:
* A judeca diferit doua lucruri identice