Preţul libertăţii sexuale

Ian Bilevici

DE CATVA timp, în lume se poate urmări o creştere a activităţii sexuale în afara căsătoriei şi tot mai mulţi şi mai mulţi oameni susţin că nu există nimic grav în acest lucru. Această „libertate“ în mare parte este un rezultat al activităţii mijloacelor de informare în masă. Acestea pot să facă în decursul unei zile un erou din cineva anume. Mass-media poate lansa o modă sau chiar tendinţe sociale, promovând o idee oarecare. Şi în acest caz foarte greu mai putem să ne mai controlăm. Ne simţim bine când facem ceea ce fac alţii. „Dacă atâţia oameni spun că aşa este bine să faci, înseamnă că acest lucru nu este chiar atât de rău“, sună astfel o supoziţie generală. E adevărat oare acest lucru?

Să ne lăsăm duşi de valuri?… Trebuie să spunem clar că atitudinea noastră personală faţă de etica sexuală, într-o anumită măsură, depinde de poziţia societăţii faţă de această chestiune. Putem noi oare să producem „o revoluţie morală“, dacă ne opunem acestei libertăţi sexuale?

Lista victimelor „revoluţiei sexuale este foarte lungă”… Sunt implicaţi aici oameni care suferă din cauza divorţurilor, fiind în situaţia de a educa de unul singur un copil sau mai mulţi, sunt oameni care suferă din cauza bolilor de natură sexuală, inclusiv SIDA, sunt copii de care se abuzează sexual, sunt femei violate şi aşa mai departe. Preţul acestei revoluţii – sunt vieţile oamenilor simpli. Cine e gata să moară pentru „libertatea“ sexuală a lumii contemporane?…

În toată lumea, anual, sunt omorâţi 7 milioane de copii prin avort. Degradarea morală constituie pricina unei noi relaţii faţă de viaţă: copilul în uterul mamei nu este considerat om. Acesta este pur şi simplu extirpat ca un ţesut canceros, nu este îngropat creştineşte ci pur şi simplu aruncat la gunoi împreună cu resturile chirurgicale. Adesea, la mitingurile împotriva avortului din Statele Unite, participă cu mult entuziasm o tânără fată, Joana Jessen. Această tânără doreşte să transmită oamenilor ceea ce este scris pe tricoul său: „Am fost cândva embrion şi sunt împotriva avortului.“

Joana Jessen are o poveste foarte interesantă. În 1977, mama ei a plecat la o clinică în Los Angeles ca să facă un avort. Cu toate acestea, copilul a supravieţuit injecţiei cu soluţie salină şi naşterii provocate. Unul dintre colaboratorii medicului a observat că copilul trăieşte, a chemat o ambulanţă şi fetiţa a fost dusă la un spital de care medicii s-au îngrijit până în momentul în care ea a putut fi luată la orfelinat. La 3 ani ea a fost adoptată. „Ceea ce înseamnă dreptul femeii de a alege, spune Joana Jessen, este dreptul la omor. Dacă medicii ar fi greşit în acel moment, nu aş mai fi fost aici. Ştiu că în timpul unui avort se întâmplă ceva îngrozitor“.

În aprilie 1991, tot în Statele Unite, în faţa tribunalului a venit Alexander Lozzer şi 16 inculpaţi în aceeaşi chestiune. Lozzer a încercat să o facă pe soţia sa să renunţe la un avort. Aceasta era însărcinată în săptămâna a opta. Soţul ei a garantat că se va ocupa personal de copil, însă eforturile sale nu au dus la nimic şi atunci s-a adresat tribunalului. Cauza sa a fost respinsă. După utilizarea tuturor metodelor legale de salvare a copilului, când a fost planificat avortul, Lozzer şi alţi 16 oameni au mers la clinica respectivă şi s-au prins cu lanţuri de gardul acelei clinici unde aveau loc avorturi. Toţi au fost arestaţi pentru încălcarea drepturilor altor oameni. Avortul a fost făcut. Avocatul lui Lozzer, a chemat drept martor pe profesorul Jérôme Lejeune, cunoscutul genetician francez, descoperitorul sindromului Down. Profesorul şi-a început pledoaria prin descrierea procesului înmulţirii sau reproducerii omului. „Ştiinţa nu are dubii că viaţa omului începe în momentul fecundării. Viaţa fiecăruia dintre noi are un început unic. Acesta este momentul în care toată informaţia genetică necesară şi suficientă pentru a alcătui un individ special pe care îl vom numi mai târziu Petru sau Maria, în dependenţă de construcţia genetică, atunci când va fi adunată informaţia suficientă şi necesară. Acest lucru are loc anume în acel moment când capul spermatozoidului pătrunde în celula feminină, în ovul. În asemenea momente, informaţia, transmisă de către tată, se întâlneşte în celula feminină cu informaţia transmisă de mamă. (…) Cunoaştem că acest lucru este cunoscut tuturor biologilor, anume că, după fecundare, nici o altă informaţie nu mai poate fi dobândită. În orice etapă a dezvoltării sale, embrionul îşi păstrează individualitatea şi umanitatea sa şi el aparţine speciei homo sapiens. În momentul fecundării, avem de a face cu un om, căci informaţia care se conţine în cromozomi este informaţia transmisă de un om.”

La rugămintea tribunalului, profesorul Lejeune a descris embrionul de 8 săptămâni. L-a numit pe acesta „Băieţel-Degeţel“, „pentru că omul la 8 săptămâni de viaţă are dimensiunile unui Băieţel-Degeţel într-adevăr“. Poţi să-l iei în palmă. Se ştie că atunci „când deschizi palma vezi un omuleţ mic care are degete de la mâini, picioare, are faţă, are linii capilare pe care le poţi vedea la microscop. Se ştie deja dacă acesta este fetiţă sau băiat. Fiecare dintre noi a fost cândva un Băieţel-Degeţel în uterul mamei sale, în acest adăpost minunat, în care pătrunde numai lumina roşie, şi unde poţi să auzi doar două sunete unul mai tare – bătăile încete ale inimii mamei şi altul mai rapid şi mai slab, care înseamnă bătăile inimii copilului.”

La sfârşitul procesului, preşedintele juriului a spus: „Judecata recunoaşte mărturiile profesorului Lejeune drept adevărate şi confirmă că viaţa umană începe în momentul fecundării. Afirmăm, bazându-ne pe datele ştiinţifice care au fost aici prezentate, că un embrion la 8 săptămâni a fost o personalitate umană vie“. Totuşi, Lozzer, şi împreună cu el cei 16 inculpaţi, au fost declaraţi drept vinovaţi. Pe de altă parte, Decizia Tribunalului Suprem din 1973 (Roe vs. Wade), care permite avortul, adică omorârea copiilor nenăscuţi, este de fapt legea şi completul de judecată s-a supus acesteia.

În alt caz, profesorul Lejeune vorbeşte despre urmările fatale ale avortului. Aceste consecinţe se răsfrâng asupra unei femei dublu. În primul rând, pentru că ea este minţită iar unele dintre ele chiar cred în faptul că nu au în uterul lor o fiinţă vie. În al doilea rând, deoarece poţi amăgi raţiunea, nu şi inima. Femeia care este minţită de lege şi-şi omoară propriul copil îşi provoacă sie însăşi o rană care nu poate scădea în intensitate şi care nu poate fi uitată. La mulţi ani după un avort, femeile vorbesc despre copilul pe care nu l-au născut, exprimându-se astfel de parcă acesta ar trăi şi s-ar dezvolta în inimile lor.

Mama copilului de 8 săptămâni, pe care a dorit să-l protejeze Alexandru Lozzer, nu va auzi niciodată aceste cuvinte. Însă după ce a făcut acel avort ea a scris: „Niciodată nu am plâns atât de amar: durerea din inimă era mai mare decât cea a organismului. Am strigat către Domnul şi i-am cerut iertare.”

„Revoluţia sexuală“ începe să-şi devoreze proprii copii. În 1981, în Statele Unite a fost înregistrat al 31-lea caz al unei boli mortale. Iar după un an, această boală a primit denumirea de SIDA. Mortalitatea creştea în diverse grupuri ale populaţiei, însă s-a observat că această cifră creştea în special în rândul adolescenţilor. Abstinenţa până la căsătorie şi fidelitatea conjugală reprezintă condiţiile de îndepărtare 100% a bolii SIDA. Chiar ideologii „revoluţiei morale“ au o altă abordare a acestei teme. Abstinenţa şi fidelitatea nu încap în sistemul lor de valori. Conform părerii lor, omul nu se bucură de o voinţă liberă ca să-şi formeze viaţa în chip destoinic. El ar fi o marionetă al propriilor plăceri, un robot, care trebuie să reacţioneze la orice impuls sexual. Drept rezultat se spune că trebuie să dăm oamenilor o anumită garanţie ca ei să nu se infecteze cu virusul HIV. Trebuie cu alte cuvinte să promovăm aşa-numitul sex protejat, cu alte cuvinte, să promovăm folosirea prezervativelor.

Cum sună sloganul lor? „Poţi să fii salvat de prezervativ.“ Deci, ei cred că oamenii pot să-şi construiască viaţa sau fericirea lor, să trăiască cu alte cuvinte sau să moară, în dependenţă de folosirea sau nu a prezervativului. Oare nu pare cumva acest slogan jalnic pentru cineva care se respectă cât de cât?

Cât de inofensiv este aşa-numitul „sex protejat“? Studiile diverse care au fost făcute atât la Universitatea din California, cât şi la Universitatea din Miami au arătat că virusul HIV penetrează şi prin prezervativ în 10 până la 50% din cazuri. Deci, acesta este încă un mit periculos al promotorilor libertăţii sexuale.

Epidemia de SIDA a schimbat toată discuţia despre abstinenţă. În Occident, anumiţi propagandişti ai amorului liber acum încep să observe rezultatele activităţii lor şi îşi schimbă tonul. De ce? Până în 1960, erau cunoscute doar două boli transmise pe cale sexuală. În prezent, sunt cunoscute 30 de asemenea boli.

Era nevoie de moartea a mii şi milioane de oameni ca anumiţi promotori ai revoluţiei sexuale să înţeleagă ceva. Restul ţin la opinia lor. Ideea libertăţii sexuale cuprinde tot mai multe cercuri ale societăţii. Dacă suntem de acord cu aceasta, trebuie să ne asumăm şi responsabilitatea consecinţelor sale. Păstrarea integrităţii sexuale nu a fost niciodată uşoară. Uneori se întâmplă ca tinerilor să le fie ruşine să recunoască că nu avut o experienţă sexuală. Cu alte cuvinte, le este ruşine că trăiesc în mod corect. Şi când acest comportament devine mai mult sau mai puţin constant e ca şi cum ar merge împotriva valului. Dimpotrivă, cel care ajută la crearea sau continuarea unei vieţi sexuale libere întăreşte un mod de viaţă, care, mai târziu, se răsfrânge negativ asupra oamenilor din preajmă. Nimeni nu trăieşte izolat, tot ceea ce facem acţionează şi asupra altor oameni din jurul nostru.

Traducere şi adaptare Asociaţia Provita Media. Sublinierile din text apartin redactiei Altermedia.

Puteti urmari orice raspuns la aceasta postare prin RSS 2.0 . Puteti raspunde, sau i a siteului vostru.