- o întâmplare cum nu se poate mai tulburătoare -

Ion Coja

Mi-a fost povestită de dna profesoară Mariana Cheroiu. Fosta mea studentă are o nepoţică – să-i trăiască şi să se bucure de ea !, pe nume Flavia, de la fiica dînsei, Sânziana. Cu câteva luni în urmă, Flavia, la trei ani abia împliniţi, împreună cu Sânziana şi alte persoane urmăreau la televizor o emisiune de divertisment. La un moment dat a fost anunţată intrarea în scenă a cântăreţei DARIA, cu un nume de familie pe care cei prezenţi nu l-au reţinut. Poate că nici primul nume nu l-ar fi remarcat, dacă micuţa Flavia nu ar fi exclamat : «Pe mine m-a chemat Daria !»

Vorba aceasta, aparent fără sens, a şocat-o însă pe tînăra mamă, pe Sânziana, care, emoţionată la culme, le-a povestit celorlalţi că în timpul sarcinii, când Flavia mai avea câteva luni până să se nască, a discutat cu tatăl fetiţei ce nume să-i pună. La un moment dat au ales numele DARIA, şi câteva zile Flavia cea încă nenăscută a purtat numele Daria pentru părinţii săi. După câteva zile aceştia au decis că totuşi numele Flavia ar fi mai frumos, mai potrivit etc. Dar cum se face că Flavia ar fi putut ţine minte acel nume, DARIA ?! Nume care după naşterea Flăviuţei nu a mai fost niciodată pomenit în preajma sa. Nici măcar bunică-sa nu ştia de acest detaliu onomastic din biografia nepoatei. În mod categoric Sânziana susţine că Flavia nu a mai fost niciodată apelată cu DARIA, după naştere. Ci, cum spuneam, numai înainte de naştere !…

De ce mi se pare extraordinară şi mai ales extraordinar de importantă această întâmplare ? Pentru că această întâmplare are valoarea unui experiment prin care se dovedeşte că există într-adevăr MEMORIE INTRA-UTERINĂ, că există aşadar VIAŢĂ SPIRITUALĂ INTRA-UTERINĂ. Cred că fiecare persoană mai citită a auzit de această ipoteză, anume că copiii, oamenii adică, au amintiri din perioada intra-uterină a vieţii lor.

Mărturisesc că, la vremea respectivă, am fost oareşicât sceptic în această privinţă, iar când am luat cunoştinţă de dovezile invocate de psihologi în acest sens, aceste dovezi nu mi s-au părut deplin convingătoare. Asta nu m-a făcut să mă îndoiesc însă de dreptul la viaţă al fiinţei umane încă din clipa concepţiei. Adică din primele momente ale vârstei intra-uterine.

Acum însă, datorită …Dariei, mai exact spus datorită Flaviei, putem – sau eu, cel puţin, pot afirma cu certitudine că fiinţa intra-uterină este o persoană, capabilă să participe la un dialog cu părinţii săi, adică cu cei din preajma sa, că nu este o simplă excrescenţă a corpului, dotată cu materialitate, dar exceptată de la atributele spiritualităţii. Avem amintiri din « burta mamii », atâta doar că nu ştim că de acolo provin, dar ele fac parte din personalitatea noastră, din straturile cele mai profunde ale sensibilităţii noastre. Astfel că nu mai are nimeni motiv să se amăgească : întreruperea de sarcină înseamnă ucidere, omor, înseamnă suprimarea unei fiinţe umane, a unei persoane…

Cu ani în urmă am privit ca pe o curiozitate oarecare obiceiul asiatic de a număra anii vieţii unui om de la data concepţiei. Adică adăugând nouă luni la vârsta calculată more europeo. Aflasem de acest obicei de la studenţii coreeni şi, pe loc, m-am amuzat cu ceilalţi studenţi, români, încercând să aflu cum se calculează data concepţiei !… Mai apoi însă, fără voia mea găseam tot mai multe argumente pentru a le da dreptate tovarăşilor …coreeni (de Nord).

Şi vine acum această întâmplare, cu FLAVIA noastră, care mă edifică deplin şi pentru totdeauna. Şi povestesc această întâmplare pentru ca să o adaug, definitivă, la argumentele celor care, în respectul firii, apără dreptul la viaţă al persoanelor încă nenăscute, dar iată, aflate în viaţă, o viaţă proprie, distinctă de a mamei, cu o conştiinţă de sine din care putem fi siguri că se naşte suferinţa cea mai atroce atunci când mama recurge la actul lepădării de pruncul aflat în faza cea mai dulce şi mai ferice a existenţei noastre : timpul petrecut în pântecele mamei – aceasta este prima vârstă, de aur, urmată de viaţa la sînul mamei, înţărcarea şi aşa mai departe, cu fiecare vârstă depărtându-ne de Edenul primordial, cele nouă luni de neuitat (sic!), când totul este pentru fiecare dintre noi numai lapte şi miere. Trăim apoi o viaţă de om cu nostalgia unei fericiri pierdute, o căutăm în zadar, simţim, intuim că există, şi sfârşim în decepţia că e de neatins, că de fapt nu există. Este timpul să ne dumirim că fericirea deplină există şi pe pământ, că cea mai deplin fericită perioadă a vieţii fiecăruia dintre noi sunt cele nouă luni primordiale, paradisiace.

E timpul ca fiecare dintre noi să priceapă că există nenumărate temeiuri care să ne oprească de la întreruperea existenţei intra-uterine. Ba chiar, dacă practicăm, la caz de mare nenorocire, principiul că primii salvaţi trebuie să fie copiii – vezi cazul unui naufragiu, putem spune că şi dintre copii, copiii încă nenăscuţi au prima …prioritate la viaţă. Ceea ce se şi întâmplă în orice familie normală, unde grija cea mai mare se arată mamei însărcinate, pe cale de a le aduce celorlalti copii un frăţior sau o surioară. Grija celorlalţi faţă de mama gravidă este, în fapt, grija faţă de cel încă nenăscut. Nenăscut, dar atât de viu în pântecele mumă-sii şi în inima celor – tată şi fraţi, care îl aşteaptă, care au primit cu bucurie bunavestire că vor mai avea un frate !

Ion Coja este profesor la Universitatea Bucuresti si presedintele Uniunii Vatra Romaneasca – filiala Bucuresti