Preot Petru Bagăcian

O REALIZARE SCULPTURALA deosebită (vezi imaginea de mai jos) va sta de acum înainte de veghe în faţa maternităţii spitalului municipal Gherla.

Monumentul „Mama si copilul” este ridicat pe de o parte în cinstea mamelor care au plătit cu viaţa lor pentru salvarea vieţii copiilor lor, dorind să reflecte spiritul de jertfă al mamelor care se dăruiesc pe altarul vieţii pentru viaţa copiilor şi sfinţenia familiei creştine, în folosul propăşirii neamului nostru românesc, iar pe de altă parte, a fost ridicat în memoria copiilor născuţi si nenăscuţi, nebotezaţi si neauziţi.

Lucrarea a fost executată cu multă dăruire de talentatul sculptor maramureşean Ştefan Balaş, renumit la nivel internaţional, primind felicitări chiar din partea ex-­Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea pentru reuşitele lucrărilor artistice de o mare valoare spirituala.

Această lucrare providenţială, apărută după multe încercări, completează într-un fel gama operelor teologico-ştiinţifice menite să contribuie la stoparea acţiunii de pustiire a omenirii.

Monumentul devine inedit atât prin mesajul său, cât şi prin arhitectura şi amplasamentul său, în locul din care se mai aud plânsete de copii nevinovaţi, care aduc bucuria vieţii şi a veşniciei.

Prin cele trei „N”-uri ale vremurilor noastre „nebotezat, neauzit, nedorit”, părinţii şi, mai ales, mamele şi fetele creştine, au spus hotărât „NU” credinţei, „NU” nădejdii, „NU” dragostei. Într-atât s-au înmulţit „…cei care zic răului bine…care numesc lumina întuneric…care socotesc amarul dulce…” (Is. 5:20) încât, după cum spune cuviosul Paisie Aghioritul „păcatul a devenit modă”.

Îngrijorătoare este intensificarea păcatului avortului, care prea lesne împresoară casele creştinilor noştri, încât s-a ajuns ca 70% din sarcini să fie întrerupte.

În anul trecut a fost găsit într-un mare oraş, într-o pubela de gunoi trupul neînsufleţit al unui băieţel nou-născut. Reprezentanţii unui cotidian au exclamat „CE GROZĂVIE”, dar oare numai acolo şi atunci s-au găsit astfel de grozăvii?

Arhitectura acestui monument este concepută spre a răspunde la această întrebare: Cine poartă vina intensificării acestui păcat, a acestei grozăvii: vremurile sau omul? Căci fiecare element al sculpturii are propria semnificaţie: monumentul este compus din două părţi, reprezentând tânăra familie creştină, care stă îngenunchiată în faţa Sf. Potir – unindu-se cu Hristos prin Sf. Taine – primind binecuvântarea pentru naşterea de prunci. De o parte şi de cealaltă a crucii pe care o poartă împreună după făgăduinţa din faţa Sf. Altar, tânăra familie se vede deja împlinită. A venit un copil pe lume şi altul este purtat în pântece de tânăra mamă voind a spune că îşi va împlini menirea, aducând pe lume al treilea copil: unul pentru Dumnezeu, unul pentru mamă şi unul pentru tată.

Maica Domnului, modelul de „maică”, este înconjurată de copii care se bucură că prin lumina Sf. Botez, se vor împărtăşi de darurile pământeşti şi cereşti. Mai sunt şi chipuri triste – reprezentate prin – capete de copii având gurile deschise, ca semn al ţipătului lor în faţa morţii.

Monumentul redă în arhitectură ceea ce realizase pe viu medicul american Bernard Nathanson, care a prezentat în binecunoscutul său film intitulat „Strigătul mut”, avortul unui făt de trei luni, în care copilul avortat sfârşeşte prin creşterea bătăilor inimii şi prin deschiderea largă a gurii. Strigătul lui însă nu este auzit.

Dacă femeia şi-ar fi purtat crucea familiei până la capăt ar fi devenit poate mama unui sfânt, căci Dumnezeu care pe toate le vede şi care se îngrijeşte de ultimul fir de iarbă, ar fi ajutat-o să îşi ducă crucea şi după naşterea copilului.

Aşadar, cea mai vinovată de săvârşirea acestui păcat rămâne mama, care n-a avut milă să oprească bătăile inimii nevinovate ale copilului pe care până nu de foarte multă vreme le auzea.

În grădina raiului femeia a fost biruită de ispititorul care i-a spus: ”nu veţi muri!” (Fac.8:4). Acum o ispiteşte pe fiecare mamă creştină şoptindu-i „mai bine să moară copilul tău decât să mori tu”. Atunci i-a spus doar o dată „nu” iar acum îi spune de mai multe ori „nu”, adică să nu-l botezi, să nu-l doreşti.

La simpozionul organizat de manifestarea „Pro Vita” din Gherla pe 6 august a.c. au fost citite câteva declaraţii ale unor femei care au căzut victime ale acestui păcat. Printre acestea s-a remarcat o declaraţie cutremurătoare „Am rămas marcată atât psihic cât şi fizic – spune o astfel de mama – ani la rând am visat copilul pe care l-am ucis.”

Prin amplasamentul său providenţial la secţia de maternitate şi chiar în apropiere de şoseaua naţională, monumentul stă de veghe spre folosul trecătorului într­un mod profilactic cu totul aparte. Fiecare mamă care va vedea monumentul se va putea gândi mult mai bine, în drumul ei, înainte de a recurge la avort, pentru ceea ce va vrea să înfăptuiască.

Ce bucurie ar aduce acest monument, prin mesajul său, între oamenii care ar dori să scape cât mai multe mame de însângerarea mâinilor, iar în sufletul celor înşelate ar stârni o adevărată pocăinţă. Ce trist lucru este uşurinţa cu care se recurge pentru acest păcat, dar şi pocăinţa formală, fără durere şi lacrimi pentru această fărădelege. Dar oare câte probleme ridică sfinţenia casei lui Dumnezeu (Ps. 92, 5) pentru că o femeie care a avortat nu are voie să intre în biserică fără rugăciunea de molitvă şi n-are voie să-l determine pe preot să o împărtăşească fără canon, lacrimi şi multă pocăinţă până la sfârşitul vieţii.

Cât de dureros poate să fie pentru un preot duhovnic care are conştiinţa responsabilităţii în scaunul spovedaniei în astfel de situaţii în care o fată de liceu are vreo 4-5 avorturi săvârşite.

Aşezat pe calea desăvârşirii care duce pe drumuri necunoscute, printre valurile tulburi ale acestei vieţi, ineditul moment gherlean vrea să amintească, pe de o parte, fiecărui călător spre veşnicie că mama rămâne cu pruncul ei să oprească, prin strigătul mut al celor care n-au văzut lumina botezului, pe toţi cei care se afla în drumul de împuţinare a neamului omenesc, parafrazându-l pe Ieremia „O, voi care treceţi pe cale, priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca aceea care mă copleşeşte” (Plang. 1, 12).

Iar pentru folosul tuturor, închei cu următoarele versuri care spun totul:

O, Doamne Sfinte până când/Vei îndura atâta sânge
Oare cât vei mai suporta/Pământul ce cu jale plânge
N-avem urechi să auzim/Pe cei ce strigă ajutor
N-avem putere să-i jelim/Pe toţi cei care zilnic mor.

În “sanctuarul“ lor umbros /Se ascund de ucigaşa armă
E dureros că sunt urâţi/De însăşi propria lor mamă.
Sunt mici şi fără ajutor/Făpturi neîmplinite încă
Dar căsăpite făr-ocol/Şi fără nici o jale-adâncă.
Suspină Cerul pentru ei/Şi sfinţii protestează-n cor
N-avem urechi că suntem surzi/Să le venim în ajutor.
O, Doamne Sfinte, luminează/Acest popor creştin prin nume
Fă să-nceteze acest omor/Cel mai îngrozitor din lume.