[descarca pliantul cu aceste informatii, multiplica-l si difuzeaza-l: fecundarea-in-vitro format .doc]

FECUNDAREA IN VITRO este cea mai cunoscută metodă folosită în cazul infertilităţii din diverse cauze. Această metodă presupune fecundarea ovulului în afara organismului. Astfel, prin laparoscopie, se prelevează ovulul de la femeie. Sperma se obţine direct de la bărbat, fie, în multe cazuri, de la băncile de spermă, unde materialul seminal este congelat. Pe un teren de cultură se provoacă fecundarea ovulului de către spermatozoizi. Zigotul uman va fi păstrat la germinat şi după 36-56 de ore poate fi transferat în uter cu şanse de supravieţuire.

Aplicarea acestor tehnici de fertilizare in vitro ridică o întreagă gamă de probleme, de la cele care ţin de ştiinţa biologică aplicată, până la cele de natură etică, sociologică sau de drept. Începând cu prelevarea ovulului matur şi până la naştere, o mare parte din embrionii creaţi în acest scop mor în diferite stadii ale evoluţiei lor. În perioada 1998-1999, în Marea Britanie, peste 70.000 de embrioni umani au murit pe parcursul aplicării metodei de fertilizare in vitro (pe această cale s-au născut 8.300 de copii în aceeaşi perioadă).

În marea majoritate a cazurilor sunt creaţi mai mulţi embrioni în eprubetă, căci, ţinând cont de procentul redus de reuşită, nu se poate cunoaşte de la început numărul necesar. Mai mulţi embrioni sunt transferaţi în uterul mamei, în speranţa că cel puţin unul dintre ei se va implanta cu succes. Necesitatea transferului de embrioni multipli duce la apariţia sarcinilor multiple. Sarcinile multiple realizate prin această metodă artificială, implică şi reducţia embrionară. Asta înseamnă că mulţi embrioni sunt eliminaţi, ca să se îmbunătăţească şansele de supravieţuire ale unuia sau doi embrioni. Actul de eliminare din organism, în mod programat, a unor embrioni reprezintă un avort, un omor. Mulţi dintre embrionii ce nu sunt transferaţi în uterul mamei constituie rezerva unui viitor tratament sau a unor experimente. Se cunosc cazuri când embrionii, aflaţi în surplus, sunt utilizaţi pentru obţinerea de produse cosmetice. În Marea Britanie, în perioada 1991-1998, din cei 750.000 de embrioni, câţi au fost creaţi prin fertilizare artificială, 237.000 au fost distruşi, iar 48.000 au fost donaţi pentru cercetare.

Să adăugăm la acest tablou sumbru faptul că un procent covârşitor din cei păstraţi pentru fecundare in vitro au murit în diferite faze ale ale evoluţiei, până la naştere. Se cunoaşte că, în mod real, la nidare, procentul de reuşită este de 1/10 sau 2/10.

Trebuie să subliniem faptul că viaţa umană începe din momentul conceperii. Aceşti copii micuţi, abia concepuţi, sunt ”cei mai mici” fraţi şi surori ai noştri. Şi în acest sens sunt spuse cuvintele Mântuitorului: ”Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, mie mi-aţi făcut.”

Diagnosticul prenatal

Tehnicile moderne permit aflarea foarte multor informaţii despre viaţa copilului în uter. Pe această cale o femeie însărcinată poate fi pusă în gardă asupra eventualelor malformaţii ale fătului. Cel mai frecvent test de diagnostic este amniocenteza, care se realizează după a 16 – a săptămână de sarcină. Metoda constă în introducerea unui ac subţire prin peretele abdominal, sub ghidaj ecografic, extragerea unei mici cantităţi de lichid din sacul amniotic din uter şi examinarea celulelor fătului recoltate. O altă metodă este tehnica eşantioanelor cu vilozităţi corionice şi se realizează la a 11-a săptămână de sarcină. Ea constă în analizarea cromozomilor din celulele prelevate din placentă, prin biopsie. Ceea ce trebuieşte scos în evidenţă este că motivul principal pentru care se recurge la diagnosticul prenatal nu este aflarea datelor necesare unei naşteri fără riscuri ci identificarea deficienţelor genetice. Pericolul unor eventuale malformaţii îi determină pe părinţi să avorteze copilul.

Ceea ce nu se ştie foarte bine este că oricât de perfecţionate ar fi tehnicile de diagnostic, rezultatul nu este niciodată sigur, iar riscurile sunt multiple. În urma acestor intervenţii, care presupun pericolul înţepăturii cu acul în timpul puncţiei, mulţi copii au rămas mutilaţi. Studii recente arată că testele de diagnostic (chiar amniocenteza) au o anumită influenţă asupra dezvoltării membrelor copilului. Pot suferi, bineînţeles, infecţii cauzate de puncţie, şi femeile. În Marea Britanie, testele cu vilozităţi corionice produc o rată a pierderii de sarcină între 2-5%.

Deci, în primul rând, trebuie să reţinem căci cu toată tehnica înaltă, un astfel de diagnostic este departe de certitudine şi de multe ori copilul depistat cu handicap poate fi în realitate sănătos. (”O viziune asupra vieţii” de L.Ciochină şi C. Iftime, Provita Media 2003)

Vă prezentăm două exemple în care copiii, deşi prezentau handicap, nu au fost avortaţi:

- La concursul ”Mama şi bebeluşul anului” care s-a ţinut la Londra, juriul a desemnat ca fiind câştigătoare pe Jane Tippet şi fiica acesteia, Sophie. Cu toate că Jane ştia că fetiţa ei se va naşte cu anomalia numită ”hidrocefalie (exces de lichid în cutia craniană) a adus pe lume acest copil cu mare dragoste. Imediat după naştere, Sophie a fost luată în îngrijirea medicilor şi tratată astfel încât, ea a devenit un copil aproape normal.
- În 1988 Marele premiu pentru Literatură al Marii Britanii a fost decernat lui Christopher Nolan (22 ani) pentru cea mai bună lucrare a anului precedent. În această carte autorul descrie primii ani ai copilăriei sale. De la naştere el suferă de paralizia membrelor, iar pentru a putea scrie cartea, s-a folosit de un condei montat în frunte. Deoarece Nolan este aproape surdo-mut, cuvântul de mulţumire pentru premiul acordat a fost citit de mama sa. În această cuvântare Nolan se pronunţă împotriva fiecărui avort, căci fiecare copil are dreptul la viaţă. (”Cuvânt despre avort” de pr. Ioan)

Dacă într-adevăr copilul este handicapat, oare, îl ajutăm omorându-l?
Oare, dacă unui copil de o anumită vârstă i se întâmplă un accident şi devine handicapat îi facem la fel?

…Credem că părinţii îl vor iubi şi îl vor ocroti şi mai mult! Şi mai credem că, tot aşa, un copil nenăscut, diagnosticat cu boală sau handicap, are nevoie de dragostea şi ocrotirea părinţilor mai mult chiar decât un copil normal.

În cadrul unei conferinţe în care se dezbătea problematica avortului a venit de la o persoana din sală întrebarea: ”Nu este mai bine să avorteze mama decât să nască un monstru?” şi răspunsul medicului care susţinea conferinţa a fost: ”Nu există vreun copil care să fie monstru. Ci copilul este copil. În general copiii cu handicap au o afectivitate deosebită…au o dragoste si o inocenţă mai mare chiar decât la copii normali. Monştrii sunt cei ce vor să îl ucidă….Ca să nu mai vorbim de câte ori s-au înşelat medicii când au spus mamelor însărcinate că vor avea probleme copiii pe care îi vor naşte!…”

Material realizat şi difuzat de
ASOCIAŢIA CREŞTIN-ORTODOXĂ “PRO-VITA” pentru născuţi şi nenăscuţi, Filiala Bucureşti
Tel: 0723.700.054, 0722.190.685; fax 031 815.27.80
Adresa de corespondenta: OP 1 – CP 410
E-mail: provitabucuresti@yahoo.com
Web: www.provitaortodoxa.ro