Adrian F. Popovici [Cititi episodul precedent...]

“O multitudine atât de mare de spirite rele umplu acest aer care se întinde între cer şi pământ, în care plutesc în nelinişte şi nu cu nepăsare, că pronia dumnezeiască, pentru binele nostru, le-a ascuns şi le-a îndepărtat de privirea oamenilor. Astfel, de frica unui atac din partea lor, sau de groaza înfăţişării pe care o iau după voinţa lor proprie, ori de câte ori doresc, oamenii ar fi stăpâniţi de teroare insuportabilă şi gata să facă colaps …”

ÎNVĂŢATURA ORTODOXĂ despre apariţiile îngerilor şi demonilor în timpul vieţii sau după moarte se bazează pe Sfânta Scriptură. Astfel, Însuşi Mântuitorul a spus că sufletul este întâmpinat de îngeri la moarte: “Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16, 22). De asemenea, sfânta Evanghelie vorbeşte despre înfăţişarea îngerilor: “un înger al Domnului a cărui înfăţişare era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28, 2-3); “un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb” (Marcu 16, 5); “doi bărbaţi în veşminte strălucitoare” (Luca 24, 4); “doi îngeri în alb” (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna sub aceeaşi înfăţişare de tineri strălucitori înveşmântaţi în alb.

Pentru a înţelege deplin experienţele pe care le trăiesc cei aflaţi în pragul morţii, trebuie să percepem în mod deosebit cum apar îngerii căzuţi sau demonii. Îngerii adevăraţi apar întotdeauna în forma lor proprie şi lucrează exclusiv pentru a împlini voinţa şi poruncile lui Dumnezeu. Îngerii căzuţi, în schimb, deşi apar uneori în propria lor formă, pe care Sfântul Serafim de Sarov a descris-o ca “hidoasă”, îşi iau de obicei înfăţişări diferite şi fac numeroase “minuni” cu puterile pe care le au în supunere “potrivit veacului lumii acesteia” (Efeseni 2, 2). Locul în care ei sălăşluiesc este văzduhul, iar principala lor preocupare este de a ispiti sau înspăimânta oamenii pentru a-i târî spre pierzanie împreună cu ei înşişi.

Sfântul Ioan Cassian scrie în “Conferinţele” sale (VII şi VIII): “O multitudine atât de mare de spirite rele umplu acest aer care se întinde între cer şi pământ, în care plutesc în nelinişte şi nu cu nepăsare, că pronia dumnezeiască, pentru binele nostru, le-a ascuns şi le-a îndepărtat de privirea oamenilor. Astfel, de frica unui atac din partea lor, sau de groaza înfăţişării pe care o iau după voinţa lor proprie, ori de câte ori doresc, oamenii ar fi stăpâniţi de teroare insuportabilă şi gata să facă colaps …” Până nu demult, erau puţini creştinii, “demodaţi” sau cu “minte îngustă”, care credeau în adevărul literal al acestui fel de relatare, deoarece în epoca modernă se consideră că îngerii şi demonii sunt “spirite pure”, ce nu acţionează în astfel de moduri materiale. Doar în urma activităţii demonice mult sporite din ultimele decenii, aceste relatări reîncep să pară cel puţin plauzibile.

În experienţele celor aflaţi în pragul morţii, proaspătul dispărut este, de obicei, întâmpinat de doi îngeri. Misiunea acestor îngeri este de a lua sufletul celui răposat în călătoria sa în viaţa de dincolo. Nu este nimic neclar în privinţa lor, nici în înfăţişare, nici în acţiune; având înfăţişare umană, ei apucă “corpul subtil” al sufletului şi îl conduc departe. Sfânta Teodora, a cărei călătorie după moarte prin “vămile” văzduhului este redată în viaţa Sfântului Vasilie cel Nou, spune: “Îngerii purtători de lumină mi-au luat imediat sufletul în braţele lor”. Autorul lucrării “De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată” scrie, de asemenea: “Doi îngeri au apărut lângă mine; dintr-un motiv am recunoscut într-unul din ei pe îngerul păzitor, dar celălalt îmi era necunoscut”, mai târziu un cuvios spunându-i că acesta era “îngerul de întâlnire”.

De aceea, nu se poate afirma că “fiinţa de lumină” din experienţele de astăzi este un înger conducător în viaţa de dincolo, deoarece ea nu are formă vizibilă, nu conduce sufletul nicăieri, nu angajează sufletul într-un dialog şi arată întoarceri rapide asupra faptelor săvârşite în viaţă pe pământ. Nu orice fiinţă care apare ca înger este în realitate înger, “căci chiar satana se preface în înger de lumină” (II Corinteni 11, 14). Întâlnirile de neconfundat cu îngerii par să nu apară aproape niciodată în experienţele de “după moarte” din zilele noastre. De ce?

Este posibil ca “fiinţa de lumină”, care este de fapt un demon, să se deghizeze în “înger de lumină” inform, pentru a ademeni muribundul chiar în momentul când sufletul părăseşte corpul? Raymond Moody şi alţii ridică această problemă doar pentru a îndepărta rezultatele nefavorabile pe care le poate avea această constatare asupra celor aflaţi în pragul morţii. Cu siguranţă, consideraţiile asupra “răului” ale acestor investigatori sunt naive.

Sfântul Vasilie cel Mare, în tâlcuirea psalmilor, la cuvintele “Scapă-mă de toţi cei ce mă urmăresc şi eliberează-mă, ca să nu sfâşie sufletul meu ca un leu” (Psalmi 7, 1-2) spune: “Eu cred că nobilii atleţi ai lui Dumnezeu care s-au luptat considerabil cu duşmanii invizibili în timpul întregii lor vieţi, după ce ei au scăpat de toate persecuţiile lor şi au ajuns la capătul zilelor lor, sunt examinaţi de către prinţul acestei lumi pentru ca, dacă sunt găsiţi cu răni din luptă, cu pete, sau efecte ale păcatului, să fie reţinuţi. Şi poţi învăţa aceasta de la Însuşi Dumnezeu, care înainte de a suferi a spus: “Acum vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14, 30)”.

Vieţile sfinţilor ortodocşi cuprind numeroase relatări cu astfel de spectacole demonice care apar în momentul morţii, de obicei cu scopul de a înspăimânta persoana care moare şi a o determina să dorească cu disperare mântuirea. Asemenea experienţe nu erau deloc neobişnuite în America secolului al XIX-lea. O antologie recentă cuprinde numeroase viziuni de pe patul de moarte, din secolul trecut, cu titluri ca: “Mă aflu în flăcări – scoate-mă de aici!”, “Salvaţi-mă! Ei mă trag în jos!”, “Mă duc în iad” şi “Vine diavolul să-mi tragă sufletul în jos, către iad!”. Oricum, Raymond Moody nu a înregistrat nimic asemănător: realmente, toate experienţele muribunzilor din cartea sa (cu excepţia notabilă a sinuciderilor) sunt dintre cele plăcute, indiferent dacă oamenii sunt creştini sau nu, religioşi sau nu.

Pe de altă parte, doctorii Osis şi Haraldsson au făcut constatări asemănătoare asupra acestei experienţe în studiile lor. Aceşti cercetători au ajuns la aceleaşi rezultate ca Moody: apariţia vizitatorilor din altă lume este privită ca ceva pozitiv, pacientul acceptă moartea, experienţa este plăcută, cauzând linişte şi înălţare, şi adesea încetarea durerii înaintea morţii. Cu toate acestea, în studiile lor efectuate în India, o treime din pacienţii care au văzut apariţii păstrează o senzaţie de frică şi depresie, cauzate de apariţia de “yamdoots” – mesagerii hinduşi ai morţii – sau alte fiinţe. Astfel, un cleric indian relatează: “Stă cineva acolo! El are o căruţă cu el, aşa că trebuie să fie un “yamdoot”! El trebuie să ia pe cineva cu el. El mă tachinează că intenţionează să mă ia pe mine! Vă rog, ţineţi-mă; eu nu merg! Durerea lui s-a mărit şi a murit”. Unii “yamdoots” au o înfăţişare înspăimântătoare şi dau senzaţii extrem de neplăcute muribunzilor.

Aceasta este diferenţa cea mai izbitoare între experienţa de după moarte americană şi indiană din studiul medicilor Osis şi Haraldsson, căreia autorii nu i-au găsit nici un fel de explicaţie. Apare în mod natural întrebarea: de ce experienţa americană modernă este aproape total lipsită de acest element – frica produsă de apariţii înfricoşătoare, din alte lumi – care sunt atât de obişnuite atât în experienţa creştină din trecut, cât şi în cea indiană actuală?

Nu este necesar să definim cu precizie natura apariţiilor care se arată muribunzilor pentru a vedea că ele depind, într-o oarecare măsură, de aşteptările muribundului sau de ceea ce el este pregătit să vadă. Astfel, creştinii secolelor trecute, care aveau o credinţă puternică în iad şi a căror experienţă îi acuza în final, adesea vedeau demoni la moarte. Indienii de astăzi, care sunt cu siguranţă mai “primitivi” decât americanii, în credinţa şi înţelegerea lor, văd adesea fiinţe care corespund fricilor lor, încă foarte reale, de viaţa de după moarte, în timp ce americanii contemporani – cu părerile lor “luminate” – văd apariţii în armonie cu viaţa lor confortabilă şi cu credinţa lor, care în general nu include o frică foarte realistă de iad sau conştientizarea existenţei demonilor.

Obiectiv vorbind, demonii înşişi ispitesc în concordanţă cu starea spirituală sau aşteptările celor ce sunt ispitiţi. Pentru cei cărora le este frică de iad, demonii pot apărea în forme teribile pentru a face un om să moară într-o stare de disperare; iar pentru cei care nu cred în iad, demonii oferă în mod natural senzaţii diferite, pentru a nu-şi expune cu claritate intenţia lor rea. Chiar unui luptător creştin, care a suferit deja foarte mult, demonii pot să-i apară într-un asemenea mod încât să-l seducă mai degrabă decât să-l înspăimânteze.

Într-adevăr, ceasul morţii este un timp al ispitei demonice, iar “experienţele spirituale” actuale trebuie supuse învăţăturii creştine cu privire la duhuri, pe care Sfântul Ioan Evanghelistul o exprimă în cuvintele: “Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (I Ioan 4, 1).

Criticii experienţelor de după moarte de astăzi au realizat paralele remarcabile între “fiinţa de lumină”, “ghizii spirituali” şi “prietenii spirituali” ai spiritismului mediumnic şi ocultiştilor moderni. Mai mult, ei remarcă faptul indubitabil că un număr de cercetători ai vieţii de după moarte sunt interesaţi şi de ocultism sau au avut chiar contacte cu mediumuri.

Unii oameni care au “murit” şi s-au întors au identificat “fiinţa de lumină” nu cu un înger, ci cu prezenţa invizibilă a lui Hristos Însuşi. Această experienţă este adesea legată de un alt fenomen care pentru creştinii ortodocşi este poate, la prima vedere, cel mai încurcat dintre toate cele întâlnite în experienţa de după moarte contemporană: viziunea “raiului”.

(va urma)