Adrian F. Popovici [Cititi episodul precedent...]

În anii ’60-’70, odată cu reîntoarcerea societăţii, saturată de progresele ştiinţei, către latura umanistă, interesul pentru viaţa după moarte a devenit o preocupare publică. Oamenii de ştiinţă au oferit un model al experienţelor de după moarte, ce are câteva trăsături de bază: experienţele “în afara trupului”, întâlnirea cu alţii, fiinţa de lumină, apariţiile îngerilor şi demonilor în ceasul morţii, viziunea raiului şi altele

EXPLOZIA DE probleme juridice, sociale, psihologice referitoare la eutanasie are la bază o multitudine de concepte bine închegate, sau mai precis, o filozofie foarte bine conturată care transformă acest fenomen – ce a luat amploare în ultimele decenii – într-un pericol social.

Astfel, la temelia ideologică a eutanasiei stă doctrina contemporană cu privire la viaţa după moarte, doctrină care se află în afara creştinismului. În anii ’60-’70, odată cu reîntoarcerea societăţii secolului XX, dezumanizată de progresul important al ştiinţei şi tehnologiei, către latura socială şi psihologică a omenirii, interesul pentru viaţa după moarte a devenit o preocupare publică.

Ca întotdeauna, Statele Unite ale Americii, ţara care dă tonul în ceea ce priveşte democraţia şi principiile ei de bază, a adus în prim plan problema vieţii după moarte. Începutul anilor ’70 este marcat de o explozie de studii ştiinţifice asupra experienţelor ce se petrec în preajma morţii, numeroase categorii de oameni de ştiinţă dezbătând această problemă.

Printre cei care au scris despre viaţa după moarte se numără medicul psihiatru american Raymond Moody Jr., a cărui carte “Viaţa după viaţă” oferă un model al experienţelor din preajma morţii, studii asemănătoare fiind întâlnite şi la medicii Elizabeth Kubler-Ross, în cartea “Moartea nu există” şi Karlis Osis şi Erlendur Haraldsson în cartea lor “La ora morţii”. Toţi aceşti medici renumiţi astăzi şi-au fundamentat scrierile cu privire la fenomenele din preajma morţii pe relatările diferiţilor pacienţi care au supravieţuit morţii clinice sau unor come profunde.

Această infuzie de informaţii cu privire la viaţa după moarte a atras după sine expunerea punctului de vedere ortodox asupra acestui subiect de către sfinţii şi părinţii contemporani. Sfinţi precum Sfântul Ignatie Briancianinov († 1867), Sfântul Ierarh Ioan Maximovici († 1966), şi ieromonahul Serafim Rose († 1982) au reuşit să dea explicaţii pertinente acestor fenomene, pornind de la dogma ortodoxă şi învăţăturile cu privire la sufletul după moarte, răspunzând astfel ideilor necreştine apărute în anii ’60.

Concret, oamenii de ştiinţă moderni au oferit un model al experienţelor din timpul morţii clinice sau din pragul morţii, ce are câteva trăsături de bază: experienţele “în afara trupului”, întâlnirea cu alţii, fiinţa de lumină, apariţiile îngerilor şi demonilor în ceasul morţii, viziunea raiului şi altele. Vom încerca să schiţăm fiecare trăsătură a acestui model, expunând părerea oamenilor de ştiinţă şi a apologeţilor ortodocşi.

Experienţele “în afara trupului” au loc când omul îşi părăseşte corpul şi există complet separat de el, fără a-şi pierde conştiinţa. Adesea, el poate observa totul în jurul lui, inclusiv propriul său trup lipsit de viaţă, ca şi încercările medicilor de a-l readuce la viaţă. Actualmente, aceste fenomene par ceva deosebit de inedit, oamenii necredincioşi ce trec prin astfel de experienţe fiind profund uimiţi şi impresionaţi de noua stare în care se află.

De exemplu, în cartea sa “Moartea nu există”, medicul Elizabeth Kubler-Ross descrie cazul unei persoane oarbe care a experimentat moartea clinică şi a putut povesti, după ce şi-a revenit, lucruri pe care le “văzuse” întâmplându-se în camera în care ea se află “moartă”. Concluzia cunoscutului medic tanatolog (specialist în problemele morţii) a fost următoarea: “nu ochiul este cel care vede, dar mai degrabă sufletul execută aceste acţiuni prin organele fizice atât timp cât corpul este viu, dar atunci când corpul este mort, o face prin propria sa putere”.

Din punct de vedere ortodox, nimic din toate acestea nu trebuie să sune ciudat sau curios, deoarece experienţa descrisă mai sus este ceea ce dogma creştină consideră a fi separarea sufletului de trup în momentul morţii. Mai mult, modul în care este abordată problema vieţii după moarte de către lumea ştiinţifică trădează necunoaşterea conceptelor ortodoxe cu privire la suflet şi însuşirile lui.

“De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată” este relatarea unui ortodox din secolul trecut şi este singura experienţă completă despre etapele prin care trece sufletul după moarte. În literatura creştină a primelor veacuri nu apar astfel de amănunte cu privire la starea sufletului din primele momente de după moarte. Probabil numai în timpurile moderne, când viaţa înseamnă viaţă în trup, este necesară o detaliere a trăirilor de după moarte, pentru a convinge oamenii că moartea nu reprezintă sfârşitul vieţii, ci că viaţa continuă şi după moartea trupului.

A doua caracteristică a experienţelor după moarte este întâlnirea cu alţii. Astfel, sufletul rămâne în starea lui iniţială de singurătate după moarte un timp foarte scurt. Raymond Moody citează mai multe cazuri de pacienţi care, chiar înainte de a muri, au văzut brusc rude şi prieteni deja morţi. De asemenea, medicii Karlis Osis şi Erlendur Haraldsson citează peste 1000 cazuri de apariţii şi viziuni care apar muribunzilor şi unora care revin la viaţă după moarte clinică.

Studiul ultimilor doi este deosebit de valoros prin aceea că el deosebeşte cu atenţie viziunile ce aparţin clar altor lumi de efectele folosirii unor droguri halucinogene, a temperaturii ridicate, bolii sau a deteriorării creierului. Mai mult, autorii constată semnificativ că experienţele cele mai coerente apar la pacienţii care sunt cel mai mult în contact cu realitatea acestei lumi şi cel mai puţin probabil să halucineze ca, în final, ei “să accepte ipotezele vieţii de dincolo ca explicaţia cea mai sigură a datelor noastre”.

Astfel de constatări sunt, desigur, cam surprinzătoare când ele vin de pe fondul necunoaşterii şi necredinţei ce a caracterizat un timp atât de îndelungat presupunerile ştiinţei moderne. Pentru un creştin ortodox, pe de altă parte, nu este nimic surprinzător în acestea; noi ştim că moartea este doar o tranziţie către o altă formă de existenţă şi suntem familiari cu multe apariţii şi viziuni care apar muribunzilor, atât sfinţi cât şi oameni obişnuiţi.

Sfântul Grigorie cel Mare, în descrierea multor dintre aceste experienţe, în “Dialogurile” sale, explică acest fenomen al întâlnirii cu alţii: “Se întâmplă adesea ca un suflet pe punctul de a muri să recunoască pe aceia cu care urmează să împartă aceeaşi existenţă eternă pentru pedeapsă sau răsplată egală” (Dialoguri IV, 36). Şi în special cu privire la aceia care au dus o viaţă curată, Sfântul Grigorie observă că “se întâmplă adesea ca sfinţii raiului să apară celor curaţi în momentul morţii pentru a-i încuraja. Şi având în mintea lor viziunea locuitorilor raiului care-i vor însoţi, ei mor fără să aibă vreun sentiment de frică sau agonie” (Dialoguri IV, 12). El dă exemple când îngeri, mucenici, Apostolul Petru, Maica Domnului şi Însuşi Mântuitorul au apărut înaintea celor ce mor (Dialoguri IV, 13-18).

Prin urmare, această “descoperire” deosebită a cercetării moderne confirmă doar ceea ce cititorul de literatură creştină antică cunoaşte deja cu privire la întâlnirile din momentul morţii. Aceste întâlniri, care nicidecum nu par să aibă loc pentru toţi, înainte de moarte, ele totuşi pot fi numite universale în sensul că ele se relatează indiferent de naţionalitate, religie sau sfinţenia vieţii.

Pe de altă parte, experienţa unui sfânt, în timp ce împărtăşeşte trăirile pe care se pare că oricine le poate avea, are despre aceasta o altă dimensiune – ce nu se defineşte prin cercetări psihice. În această experienţă se manifestă anumite semne ale harului lui Dumnezeu, iar viziunea din cealaltă lume este adesea vizibilă tuturor sau multora care se află în apropiere, nu doar persoanei care moare.

Cu toate acestea, este necesară o diferenţă clară între experienţele trăite de creştini, cărora le pot apărea sfinţi în momentul morţii pentru a-i ajuta să depăşească pragul spre moarte, şi cele trăite de necredincioşi, cărora le apar prieteni, rude sau diferite “zeităţi” care nu sunt altceva decât demoni sau altfel de închipuiri, deoarece oamenii care au murit nu pot apare cui vor, nu au libertatea de a interveni în viaţa celor vii, în timp ce sfinţii pot.

A treia trăsătură a experienţelor după moarte o constituie “fiinţa de lumină”. Raymond Moody descrie această experienţă ca fiind cel mai incredibil element comun al cazurilor pe care le-a studiat, şi desigur caracteristica ce are “efectul cel mai profund asupra individului”. Majoritatea persoanelor descrie această experienţă ca pe o apariţie de lumină, care îşi intensifică strălucirea cu rapiditate; toţi o recunosc ca pe ceva propriu existenţei lor, plină de căldură şi iubire, faţă de care sunt atraşi în mod inexplicabil. Toţi par să înţeleagă că ea este o fiinţă trimisă de undeva ca să-i călăuzească.

Mulţi numesc aceste fiinţe “îngeri” şi semnalează calităţile lor pozitive: ele sunt fiinţe de “lumină”, pline de “iubire şi înţelegere” şi întipăresc ideea “responsabilităţii” pentru viaţa cuiva. Dar din punct de vedere ortodox, îngerii sunt cu mult mai definiţi atât ca înfăţişare, cât şi ca funcţie decât aceste “fiinţe de lumină”. Dar cine sau ce sunt aceste fiinţe de lumină?

(Va urma)