Adrian F. Popovici [Cititi episodul precedent...]

Eutanasia a fost strecurată pe un teren “umanitar”, principalele argumente aduse în favoarea ei fiind cel al suferinţei îndurate de pacient şi al dreptului la sinucidere. Pornind de la “alinarea suferinţei persoanelor care se află într-un stadiu terminal al bolii”, s-a ajuns la propunerea eutanasierii anumitor categorii de oameni, a tinerilor handicapaţi, a celor bolnavi mental, celor în vârstă sau senili, a celor grav bolnavi şi a persoanelor aflate în comă, toţi consideraţi a avea o calitate a vieţii “mai scăzută”

PENTRU A REUŞI să impună eutanasia omului contemporan, adepţii acesteia au modificat percepţia societăţii umane asupra vieţii şi morţii. Folosindu-se de “argumente solide”, ei au “strecurat” eutanasia pe un teren “umanitar”, definind-o ca “o moarte uşoară şi blândă”, “bună pentru celălalt” sau chiar “ucidere cu milă”. Ei nu au precupeţit nici un efort în a exploata sensibilitatea umană pentru interesele lor josnice.

Astfel, una din principalele motivaţii ale eutanasiei o reprezintă durerea şi suferinţa pacientului. În raportul “Eutanasia: dezbaterea continuă”, publicat în august 1995, de Institutul de Filozofie Practică de la Universitatea din Malaspina, Richard Dunstan scrie: “Viaţa poate deveni aşa de neplăcută şi de lipsită de speranţă că, practic, nimeni nu ar vrea să şi-o continue, iar oponenţii eutanasiei trebuie să privească, în mod onest, acest fapt. Suferinţa poate lua multe forme fizice, mentale şi emoţionale”.

Literatura de specialitate este destul de bogată în cazuri de eutanasie, ce au la bază motivul durerii insuportabile. Mai mult, curţile de justiţie au decis, nu de puţine ori, că eutanasia este permisă pentru pacienţii capabili de a lua decizii şi care cer insistent aceasta, pentru că suferă dureri insuportabile care nu pot fi altfel alinate.

Cu toate acestea, doctorul Pieter Admiraal, un cunoscut conducător al mişcării de legalizare a eutanasiei în Olanda, a declarat public că “durerea nu poate constitui niciodată o motivaţie adecvată pentru eutanasie ţinând cont de tehnicile medicale curente, ce pot controla durerea practic în orice circumstanţe”.

Alinarea suferinţei “persoanelor care se află într-un stadiu terminal al bolii” a fost, de fapt, principalul atu al adepţilor eutanasiei. Ei au speculat această suferinţă umană pentru, ca mai târziu, să poată extinde practica eutanasiei şi printre cei consideraţi deja “o povară pentru societate”.

Mai mult, ei au propus ca anumite categorii de oameni – precum tinerii handicapaţi, cei bolnavi mental, cei în vârstă sau senili, cei grav bolnavi şi persoanele aflate în comă, toţi consideraţi a avea o calitate a vieţii mai scăzută – să fie supuse eutanasiei, “spre beneficiul societăţii”. Astfel, “o categorie aparte de oameni sunt cei care suferă de boli care îi fac incapabili să comunice. Printre aceştia se numără persoanele în comă, paralizate sau, pur şi simplu atât de bolnave şi slăbite încât nu pot să scoată sunete inteligibile sau altceva comunicabil. Adepţii eutanasiei susţin că astfel de pacienţi au o “calitate a vieţii” atât de scăzută că le-ar fi mai bine morţi şi ar trebui omorâţi. În Statele Unite, cel mai frecvent mod de eutanasie se realizează prin înfometare şi deshidratare – una din cele mai agonizante morţi”.

În articolul “Eutanasia: un caz de libertate individuală?”, Jay Johansen scrie: “Susţinătorii eutanasiei spun adesea că “bineînţeles, eutanasia ar trebui limitată la persoanele care se află într-un stadiu terminal al bolii”. Ei definesc “stadiu terminal” ca fiind faptul că persoana va muri în câteva luni fără tratament medical. Dar dacă mâncarea şi fluidele sunt considerate “tratament medical”, atunci prin această definiţie cine nu este într-un “stadiu terminal”? Bineînţeles oricine ar muri în câteva săptămâni dacă “tratamentul medical” de a mânca şi a bea îi este refuzat. Dar cel mai înfricoşător din toate acestea este argumentul că cineva ar putea fi “eutanasiat” deoarece el a devenit o povară pentru societate. Ei vor spune, de exemplu, că nu ne putem permite să asigurăm îngrijire medicală scumpă pentru o persoană doar pentru a-i prelungi viaţa cu câteva luni. Nu este mai bine să cheltuim banii pe ceva mai folositor? Sau ei pot face argumentul un pic mai abstract; ei pot spune că trebuie să eliminăm “defectuosul” pentru a “întări fondul genetic”, sau că ar trebui să eliminăm “surplusul” de populaţie deoarece globul este “suprapopulat”.”

Tot în acest articol, Johansen notează: “Da, sunt limitate posibilităţile pe care le avem de a-i ajuta pe cei bolnavi. Uneori trebuie să luăm decizii grele, ca atunci când avem numai două pastile, dar trei pacienţi. Cei sănătoşi au, de asemenea probleme: nu putem folosi toate resursele noastre pentru a-i îngriji pe cei bolnavi. Dar trebuie să trecem în mod constant peste aceste limite, trebuie să plângem când suntem forţaţi să spunem cu tristeţe că nu putem face mai mult de atât, şi să vedem cum un alt om se stinge. Să facem orice altceva ne va face pe noi mai puţin umani. Să spunem arogant că vom permite cuiva să trăiască numai atâta vreme cât el ne asigură vreun beneficiu material … Este acesta felul de lume pe care vrem s-o construim?”

“Ce se poate spune despre societatea noastră, când spunem că vom înceta să îngrijim o persoană deoarece ea este “neproductivă” sau un “surplus”? Nu cred că valoarea vieţii umane poate fi măsurată după cât de multe piese de maşină poate face această persoană sau după câte impozite ar putea plăti. Noi trebuie să ne angajăm în activităţile economice pentru a trăi, dar nu acesta este motivul pentru care trăim. Scopul economiei este de a susţine viaţa umană; scopul vieţii umane nu este de a susţine economia. O persoană infirmă, un retardat mental sau o persoană în vârstă nu este mai puţin valoroasă decât o persoană tânără şi sănătoasă. Faptul că ei contribuie mai puţin la economie nu are nimic de-a face cu valoarea lor ca fiinţe umane”, scrie Johansen.

Acest concept de “calitate mai scăzută a vieţii”, vehiculat de adepţii eutanasiei, a generat o seamă de discuţii pe marginea valorii vieţii umane. Astfel, în timp ce societatea tradiţională considera că viaţa omului are o valoare absolută, iar valoarea intrinsecă a unui om este egală cu a oricărui alt om, filozofii contemporani au acceptat ideea de relativitate a valorii omului, plecând de la premiza potrivit căreia unii oameni sunt intrinsec superiori altora.

Particularizând acest concept în contextul eutanasiei, vieţile unor oameni cu boli mentale, răniţi sau cu alte probleme sunt socotite ca având o calitate inferioară. În articolul “Eutanasia activă şi pasivă”, filozoful american James Rachels scrie: “Motivul pentru care a cauza moartea cuiva este considerat un rău este că moartea este privită ca un rău – şi aşa şi este. În cazul eutanasiei, însă, moartea nu este un rău mai mare decât continuarea vieţii pacientului. Şi dacă acesta este adevărul, motivele uzuale pentru a nu dori să cauzezi moartea cuiva pur şi simplu nu se aplică”.

Devalorizarea vieţii umane, ce a prins contur în conceptul de “calitate inferioară a vieţii” are la bază filozofia utilitarianismului, conform căreia valoarea unui individ este măsurată după cât de util poate fi grupului sau societăţii din care face parte. Din această perspectivă, pare corect din punct de vedere moral să sacrifici oameni “inferiori” pentru beneficiul celorlalţi, ceea ce ar reprezenta un nou pas spre schimbarea mentalităţii tradiţionale despre viaţă.

(va urma)