Adrian F. Popovici [Cititi episodul precedent...]

Pentru a-i putea înlănţui pe veci pe oameni, puterile întunericului au stabilit locuri de verificare şi judecată a sufletelor, când acestea trec prin spaţiile aeriale, şi gărzi într-o ordine remarcabilă. Fiecare diviziune spaţială răspunde de o anumită formă de păcat şi verifică sufletul pentru acel păcat, când el ajunge în spaţiul respectiv. Gărzile demonice ale văzduhului şi locurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar spiritele care le deservesc sunt numiţi vameşi.

CÂND SUFLETUL părăseşte corpul după moarte, el intră în spaţiul spiritelor. Locul special pe care îl ocupă demonii în această lume căzută, şi locul unde îi întâlnesc sufletele de curând plecate ale oamenilor este aerul. Sfântul Apostol Pavel numeşte îngerii căzuţi duhurile răutăţii de sub locurile cereşti (Efeseni 6, 12), şi pe şeful lor domnul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2).

Îngerii căzuţi sunt împrăştiaţi într-o mulţime, pretutindeni în întreaga imensitate transparentă de sub cer. Ei nu încetează să tulbure toate societăţile umane şi pe fiecare persoană individual. Când sufletul unui creştin, părăsind locuinţa sa pământească, începe să se lupte prin spaţiul văzduhului către casa din înălţimi, demonii îl opresc, se străduiesc să găsească în el o înrudire cu ei înşişi, cu păcătoşenia lor, pentru a-l târî în jos către iad, pregătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

Pentru a-i putea înlănţui pe veci pe oameni, puterile întunericului au stabilit locuri de verificare şi judecată a sufletelor, când acestea trec prin spaţiile aeriale, şi gărzi într-o ordine remarcabilă. Fiecare diviziune spaţială răspunde de o anumită formă de păcat şi verifică sufletul pentru acel păcat, când el ajunge în spaţiul respectiv. Gărzile demonice ale văzduhului şi locurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar spiritele care le deservesc sunt numiţi vameşi.

Poate că nici un aspect al eshatologiei ortodoxe nu a fost atât de greşit înţeles ca acest fenomen al vămilor văzduhului. În general, teologii contemporani au minimalizat învăţătura ortodoxă cu privire la acestea, considerând-o un fel de “adăugire ulterioară” sau un domeniu “imaginar” fără fundament în textele scripturistice sau patristice sau în realitatea spirituală.

Cu toate acestea, scrierile patristice abundă de mărturii cu privire la existenţa vămilor văzduhului. De exemplu, Sfântul Atanasie cel Mare, în scrierea sa despre viaţa Sfântului Antonie cel Mare, descrie cum odată, Sfântul Antonie, “a fost deodată răpit în duh şi ridicat de îngeri sus, în înălţimi. Demonii văzduhului s-au opus ascensiunii lui: îngerii discutând cu ei, au cerut să fie declarate motivele rezistenţei lor, pentru că Sfântul Antonie nu avea nici un păcat. În acuzarea lor, demonii au rostit multe minciuni nerusinate, dar întrucât defăimătorilor le-au lipsit dovezile, o cale liberă s-a deschis pentru Sfântul Antonie. Imediat şi-a revenit în sine şi a văzut că el se află în acelaşi loc”.

Sfântul Grigorie Dialogul, în predicile sale asupra Evangheliei, scrie: “Omul trebuie să reflecteze profund la cât de înspăimântătoare va fi pentru noi ora morţii, ce teroare va suporta atunci sufletul, ce aduceri aminte a tuturor păcatelor, ce uitare a fericirii trecute, ce frică, şi ce teamă a judecăţii. Apoi, spiritele diavoleşti vor cerceta faptele sufletului care pleacă. Apoi, ele vor prezenta sufletului filmul păcatelor, cu privire la care ele hotărâseră deja, pentru a le atrage complicitatea la tortură. Dar de ce vorbim noi numai de sufletul păcătos, când ele vin în aceeaşi măsură şi la muribunzii aleşi, şi caută în ei propriile lor păcate, dacă ele au reuşit să le atragă? Printre oameni a fost numai Unul Care înainte de suferinţa Sa a zis fără frică: “Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14, 30)”.

Vieţile sfinţilor ortodocşi conţin, de asemenea, numeroase relatări – unele dintre ele foarte vii – despre cum trece sufletul prin vămi după moarte. Cea mai detaliată relatare se găseşte în viaţa Sfântului Vasilie cel Nou, care descrie trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, dar experienţe similare se pot întâlni în vieţile Sfinţilor Evstratie Cel Mare, Nifon de Constanţia, Simion din Emesa, Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, Simion din Muntele Minunat, Macarie cel Mare şi alţii.

Reacţia unui om “educat” tipic al timpurilor moderne, atunci când el personal a întâlnit vămile după “moartea sa clinică” poate fi văzută în cartea “De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată”: “Luându-mă cu braţele, îngerii m-au dus chiar prin peretele salonului de spital în stradă. Se întunecase deja, zăpada cădea liniştit în fulgi mari. Am văzut aceasta, dar nu puteam simţi frigul, şi în general diferenţa dintre temperatura din cameră şi cea de afară. Evident aceste fenomene şi-au pierdut semnificaţia pentru corpul meu care era schimbat. Noi am început să urcăm rapid, şi cu cât ne înălţam mai mult, extinderea spaţiului sporea din ce în ce mai mult şi se arăta înaintea ochilor nostri, şi în cele din urmă el luă proporţii atât de înspăimântător de vaste încât m-a cuprins frica conştientizând lipsa mea de importanţă în comparaţie cu acest deşert al infinitului…”

“Conceptul de timp era absent din starea mea mentală de atunci, şi nu ştiu cât timp ne-am ridicat, când deodată am auzit, la început un zgomot nedesluşit, şi după aceea, ca venind de undeva, au început să se apropie rapid de noi cu ţipete şi râs violent o mulţime de fiinţe hidoase. Spiritele diavoleşti! – am înţeles imediat şi am apreciat cu rapiditate neobişnuită care a decurs din groaza pe care o trăiam atunci, o groază de un anumit fel, pe care nu o mai întâlnisem niciodată înainte. Spirite diavoleşti! O, ce multă ironie, cât de mult din râsul cel mai sincer se stârnise în mine doar cu puţine zile în urmă. Chiar acum câteva ore, relatarea cuiva ar fi stârnit o reacţie similară, nu pentru că a văzut spirite diavoleşti cu proprii săi ochi, ci doar că el a crezut în existenţa lor ca în ceva fundamental real! Întrucât era corect pentru un om “educat”‘ de la sfârşitul secolului al XIX-lea, am înţeles aceasta ca reprezentând înclinaţii nebuneşti, pasiuni în fiinţa umană, şi de aceea cuvântul însuşi nu avea pentru mine semnificaţia unui nume, ci a unui termen care definea un anumit concept abstract. Şi deodată acest anumit “concept abstract” a apărut înaintea mea ca o personificare vie!”

Astfel, se poate vedea din exemple clare nenumărate cât este de important pentru suflet întâlnirea cu demonii vămilor văzduhului după moarte. Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov scrie despre aceasta: “Aşa cum învierea sufletului creştin din moartea păcatului este realizată în timpul pribegiei sale pământeşti, exact aşa este realizată în mod mistic, aici pe pământ, cercetarea sufletului de către puterile văzduhului, captivitatea sau eliberarea lui de către ele; la călătoria prin văzduh (după moarte) această libertate sau captivitate se manifestă”.

În teologia dogmatică ortodoxă, trecerea prin vămile văzduhutui este o parte a judecăţii individuale prin intermediul căreia este determinată soarta sufletului până la judecata finală. Ele sunt o piatră de încercare pentru experienţele autentice de “după moarte”. Astfel, trecerea prin vămile văzduhului nu este acelaşi lucru cu “revederea rapidă a faptelor” din timpul vieţii care sunt atât de des descrise astăzi în experienţele trăite de “după moarte”. Acestea din urmă – care apar adesea şi înainte de moarte – nu au nimic din judecată. Se pare, că acestea reprezintă o experienţă psihologica, o recapitulare a vieţii cuiva sub examinarea a nimic mai mult decât propria conştiinţă.

Lipsa judecăţii şi chiar “simţul umorului” pe care mulţi le-au descris în fiinţa invizibilă care asista la această revedere a faptelor este, mai înainte de toate, o reflectare a lipsei teribile de seriozitate pe care o au majoritatea oamenitor din lumea occidentală cu privire la viaţă şi moarte. Acesta este motivul pentru care chiar şi hinduşii din India “înapoiată” au experienţe ale morţii mai înfricoşătoare decât majoritatea occidentalilor. Chiar fără a fi creştini, ei încă au păstrat o atitudine mai serioasă faţă de viaţă decât o au majoritatea oamenilor din occidentul “post-creştin” frivol.

Trecerea prin vămi nu este, de fapt, deloc descrisă în experienţele de astăzi, elemente precum absenţa îngerilor care vin să preia sufletul, absenţa judecăţii, frivolitatea multor relatări, chiar şi timpul limitat implicat (de obicei vreo cinci până la zece minute, comparat cu perioada de câteva ore până la câteva zile în întâmplările din vieţile sfinţilor şi alte surse ortodoxe) constituindu-se în dovezi în acest sens.

Dacă acestea sunt experienţe reale ale morţii, atunci ele implică doar începutul călătoriei sufletului după moarte; ele apar în antecamera morţii, cum ar fi, înaintea hotărârii lui Dumnezeu pentru ca sufletul să rămână liber (manifestat prin venirea îngerilor pentru suflet), în timp ce mai există o posibilitate pentru suflet ca să se întoarcă în trup prin mijloace naturale.

Oricum, el încă rămâne să ne ofere o explicaţie satisfacătoare a experienţelor care sunt trăite astăzi. Ce sunt aceste peisaje frumoase care sunt văzute adesea? Unde se află acest oraş “ceresc” care este văzut? Ce este tot acest domeniu “din afara trupului” care este contactat astăzi în mod incontestabil?

Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit într-o investigaţie de un anume fel de literatură din sursele ortodoxe menţionate mai sus – o literatură care este de asemenea bazată pe experienţa personală, şi este cu mult mai complexă în observaţii şi concluzii decât experienţele de astăzi de “după moarte”. Către această literatură se îndreaptă Dr. Moody şi alţi investigatori, şi în aceasta găsesc ei într-adevăr, paralele remarcabile cu acele cazuri clinice care au inspirat interesul contemporan în viaţa de după moarte.

- SFÂRŞIT -

–
Altermedia multumeste in mod deosebit pentru facilitarea publicarii acestui serial, redactiei revistei “Catacombele Ortodoxiei”, editata de Biserica Ortodoxa Romana de Stil Vechi