Adrian F. Popovici [Cititi episodul precedent...]

Experienţa raiului, pe care cei mai mulţi dintre autori o consideră autentic creştină, nu este, în realitate, foarte diferită de experienţele de după moarte “seculare”. Diferind doar prin coloratura creştină, dată în mod natural de către un protestant (îngerul, imnul, prezenţa lui Iisus), acest tip de experienţă a raiului are câteva elemente comune cu experienţele “seculare”: sentimentul de confort şi pace, “fiinţa de lumină”, abordarea unui anumit fel de domeniu, diferit, care se află dincolo de vreun fel de “hotar”. Cum trebuie să interpretăm noi această experienţă?

ÎN CE PRIVEŞTE viziunea raiului, Raymond Moody afirmă că interviurile sale au relevat experienţe larg răspândite de dincolo de moarte despre “alte feluri de existenţă care ar putea fi numite cereşti”. Aşa cum remarcă şi alte cărţi noi, această experienţă este destul de comună. Autorii protestanţi cred că această experienţă - cel puţin atunci când imaginile sunt caracteristic biblice - este una creştină şi o deosebesc clar de majoritatea celorlalte experienţe de “după moarte”, pe care le consideră înşelăciuni demonice.

Astfel, în cartea “Există viaţă după moarte?” a doi protestanţi, ei afirmă: “Necredincioşii par să aplice doctrina greşită, de un anume fel atribuită lui satan în Scriptură. Credincioşii trăiesc evenimente precise în mod dogmatic, care ar putea reieşi din Scripturi”.

În continuare, aceşti autori citează experienţa pe care a avut-o Betty Malz în timp ce se afla în “moarte clinică”. Ea s-a pomenit “urcând un deal verde, frumos … eu mergeam pe iarbă, era cea mai vie nuanţă de verde pe care am văzut-o vreodată”. Ea era însoţită de “o figură masculină, înaltă, în robă. Mă întrebam dacă era un înger … Pe când mergeam nu am văzut nici un soare - dar lumina era pretutindeni. În stânga erau flori multicolore. Erau şi copaci, arbuşti … Am ajuns la o construcţie de argint magnifică. Era ca un palat, în afară de faptul că nu avea turnuri. Pe când ne îndreptam spre el, eu am auzit voci. Erau melodioase, armonice, amestecându-se în cor şi eu am auzit cuvântul “Iisus” … îngerul a păşit înainte şi a pus palma pe o poartă pe care eu nu o observasem înainte înaltă de aproximativ douăsprezece picioare, poarta era o placă solidă, împodobită cu perle”. Când s-a deschis poarta, “am văzut înăuntru ceva ce părea să fie o stradă de culoarea aurului, acoperită de sticlă sau apă. Lumina galbenă care a apărut era foarte puternică. Nu se poate descrie în nici un fel. Nu am văzut nici o figură, deşi eram conştientă de o persoană. Deodată am ştiut că lumina era Iisus”.

Această experienţă, pe care autorii protestanţi o consideră autentic creştină, nu este, în realitate, foarte diferită de experienţele de după moarte “seculare”. Diferind doar prin coloratura creştină, dată în mod natural de către un protestant (îngerul, imnul, prezenţa lui Iisus), acest tip de experienţă a raiului are câteva elemente comune cu experienţele “seculare”: sentimentul de confort şi pace - pe care Betty Malz îl descrie ca fiind într-un profund contrast cu lunile ei de boală dureroasă, “fiinţa de lumină” - pe care alţii o identifică, de asemenea, cu “Iisus”, abordarea unui anumit fel de domeniu, diferit, care se află dincolo de vreun fel de “hotar”. Cum trebuie să interpretăm noi această experienţă?

În alte cărţi noi, se află un număr de experienţe similare. Astfel, în studiul doctorilor Osis şI Haraldsson există o evidenţă bogată cu privire la experienţa raiului, caracterizată şn principal de imagini destul de lumeşti de genul: o americancă a mers către o grădină frumoasă, într-un taxi, sau o indiancă călărea o vacă, în drum spre “cerul” ei sau un new york-ez a intrat într-un câmp verde, luxuriant, sufletul lui fiind plin de “iubire şi fericire” şi putea vedea clădirile din Manhattan şi un parc de agrement în depărtare. Majoritatea celor care au astfel de experienţe simt o bucurie imensă, pace, liniste şi acceptarea morţii, puţini dintre ei dorind să se întoarcă la viaţă.

Recent, s-a scris o carte în care s-a făcut o compilaţie a morţii “creştine”, în special protestantă, şi experienţele de “după moarte” (John Myers, “Voci de la capătul eternităţii”). Aceste experienţe au produs asupra oamenilor o aşa zisă bucurie “spirituală” comparabilă cu aceea a lui Betty Malz, şi ca şi ei, au dat o nouă dimensiune religioasă vieţii oamenilor. Cu toate acestea, imaginea “raiului” a diferit de la o persoană la alta.

Mai mult, în aceste experienţe, cei care se simt creştini şi pregătiţi pentru moarte, au sentimente de pace şi bucurie, în timp ce necredincioşii (în special cei din America secolului al XIX-lea) adesea văd demoni şi iad. Acestea fiind spuse, ne punem întrebarea: care este natura lor? Este viziunea raiului într-adevăr atât de comună printre cei care, în timp ce mor precum nişte creştini, în cel mai bun mod pe care îl cunosc ei, sunt totuşi în afara Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă?

Trebuie să facem o distincţie clară între viziunile date prin har, autentice, ale celeilalte lumi, şi experienţa pur şi simplu naturală care, deşi poate fi în afara limitelor umane, nu este câtuşi de puţin spirituală şi nu ne spune nimic despre realitatea adevărată a raiului sau a iadului, proprie învăţăturii creştine autentice. Este necesară analiza şi judecata acestor experienţe prin prisma adevăratului creştinism, ca şi definirea înţelesului şi semnificaţiei lor pentru timpurile noastre.

Ca o evaluare preliminară, se poate spune că majoritatea acestor experienţe au puţine în comun cu viziunea creştină asupra raiului. Aceste viziuni nu sunt spirituale, ci lumeşti. Ele sunt atât de rapide, atât de uşor dobândite, atât de comune şi de pământeşti în imaginarul lor, încât nu poate exista nici o comparaţie serioasă a lor cu adevăratele viziuni creştine asupra raiului. Chiar şi lucrul cel mai “spiritual” existent în acestea - sentimentul “prezenţei” lui Hristos -, convinge încă odată, mai mult decât orice altceva, asupra imaturităţii spirituale a acelora care trăiesc astfel de întâmplări. În loc să producă veneraţie, frică de Dumnezeu şi căinţă - autentica trăire a prezenţei lui Dumnezeu, experienţele actuale produc ceva cu mult mai înrudit “confortului” şi “păcii” mişcărilor penticostale şi spiritiste moderne.

Totuşi, nu se poate pune la îndoială că aceste experienţe sunt extraordinare. Multe dintre ele nu pot fi reduse la simple halucinaţii, şi ele par să apară dincolo de limitele vieţii pământeşti aşa cum sunt înţelese în general, într-o sferă, undeva, între viaţă şi moarte, aşa cum s-ar părea că sunt. Care este această zonă? Care este spaţiul, conform învăţăturii creştine, în care intră sufletul după moarte?

Învăţătura ortodoxă cu privire la spaţiul în care intră sufletul la moarte este întemeiată pe întregul context al naturii umane. Astfel, Sfântul Macarie cel Mare spune că înainte de cădere, omul era nemuritor, el era străin de păcat şi de sentimentele trupeşti, care acum i se par naturale. Simţurile sale erau incomparabil mai subtile, activitatea lor era incomparabil mai largă şi total liberă, iar prin acestea omul era capabil de perceperea senzorială a spiritelor, la al căror nivel se află el însuşi prin sufletul lui. Omul era capabil de comunicarea cu aceste spirite, de acea viziune divină şi de comunicarea cu Dumnezeu care este naturală duhuritor sfinte.

Prin cădere, atât sufletul, cât şi trupul omului s-a schimbat, căderea echivalând cu moartea. În această condiţie a morţii, simţurile trupeşti sunt incapabile de comunicarea cu spiritele; duhurile sfinte evită comunicarea cu oamenii care nu merită o astfel de comunicare, în timp ce spiritele căzute, care au tras omul în căderea lor, caută să se facă neobservabile atât pe ele însele cât şi lanţurile lor, pentru a-l prinde şi mai tare în captivitate pe om, iar atunci când se dezvăluie, ele nu o fac decât cu scopul de a-şi întări dominaţia lor asupra omului.

Cu toate acestea, Sfântul Ioan Casian spune că, deşi prin cădere, omul şi-a pierdut subtilitatea şi natura spirituală, acest fapt constituie un dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului căzut. Înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu a plasat un obstacol între oamenii căzuţi pe pământ din paradis şi spiritele care fuseseră aruncate pe pământ din rai, acest obstacol fiind chiar materialitatea grosolană a corpului uman, precum conducătorii pământeşti care separă făcătorii de rele de societatea omenească prin zidul unei închisori, ca nu cumva ei să facă rău acesteia sau să corupă pe alţii.

Rob al păcatului, din cauza înstrăinării de Dumnezeu, omului îi este nenaturală legătura cu sfinţii îngeri, şi naturală, în schimb, cu spiritele căzute, la al căror nivel se situează sufletul omului căzut. Aşadar, spiritele care apar în mod sensorial oamenilor care se află într-o stare de păcat şi cădere sunt demoni şi nici pe departe îngeri sfinţi.

Prin urmare, dorinţa de a vedea spirite sau de a intra în contact cu ele este o dovadă de ignoranţă totală faţă de învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Cunoaşterea spiritelor este dobândită în mod destul de diferit faţă de felul în care se presupune de către experimentatorul lipsit de experienţă şi uşuratic. Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov scrie: “Sufletul, îmbrăcat într-un corp, şi separat prin el de lumea spiritelor, se instruieşte treptat prin studiul legii lui Dumnezeu. Atunci este permisă perceperea spiritelor, şi dacă aceasta este în conformitate cu scopurile lui Dumnezeu care o dirijează, şi de acum încolo amăgirea şi înşelăciunea sunt cu mult mai puţin periculoase, în timp ce experienţa şi cunoaşterea sunt profitabile”.

Astfel, există mărturii în Sfânta Scriptură despre deschiderea simţurilor omului faţă de lumea duhurilor sfinte: “Atunci Domnul a deschis ochii lui Balaam şi el a văzut pe îngerul Domnului stând în drum, cu sabia scoasă în mână (Numerii 22, 31). Fiind înconjurat de duşmani, proorocul Elisei, pentru a-l linişti pe slujitorul înfricoşat, s-a rugat şi a zis: Doamne, te rog deschide-i ochii să vadă. şi Domnul a deschis ochii slujitorului, şi el a văzut; şi iată, muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei” (II Împăraţi 6, 17-18).

În concluzie, perceperea senzorială fără o percepere spirituală nu produce o înţelegere corectă a spiritelor şi poate furniza cu multă uşurinţă concepţiile cele mai greşite. În timpurile noastre, mulţi îşi permit să intre în legătură cu spiritele căzute prin intermediul magnetismului (spiritismului), în care apar de obicei spiritele căzute, în forma îngerilor luminoşi, şi amăgesc şi induc în eroare cu ajutorul diferitelor poveşti interesante, amestecând la un loc adevărul cu falsitatea. Ele întotdeauna cauzează o tulburare extremă sufletului şi chiar minţii.

(Va urma)