Adrian F. Popovici [Cititi episodul precedent...]

Trăim într-o cultură a morţii în care cei ce au făgăduit odată să menţină viaţa sunt prea des dornici să o distrugă. Profesia noastră medicală este acaparată de “ucigaşi miloşi” care nu mai subscriu doctrinei jurământului hippocratic. Aceşti “medici” care pactizează cu moartea se grăbesc să propună avortul când găsesc cel mai mic cusur unui copil nenăscut. Ei sunt gata să prescrie moartea când, în opinia lor, un pacient nu mai poate avea o calitate acceptabilă a vieţii.

CONSECINŢELE TRANSPUNERII în fapt a programelor de raţionalizare a îngrijirii medicale se răsfrâng, de o lungă perioadă de timp, asupra copiilor, presa americană semnalând, nu de puţine ori, situaţii de-a dreptul şocante. Astfel, articolul “Este acesta un avort forţat?” publicat în AAPS News în noiembrie 1996, notează faptul că un centru de raţionalizare a îngrijirii medicale din Texas, ce utilizează ultrasunete pentru a detecta leziunile inimii fătului, “oferă părinţilor copiilor afectaţi un avort gratuit”. “Dacă ei aleg să nască copilul, orice cheltuieli medicale legate de defectul inimii nu vor fi acoperite de către centru”.

Această atitudine a specialiştilor în asistenţă medicală faţă de copiii cu probleme a fost instituţionalizată în 1966, odată cu primele demersuri privind legalizarea avortului în America, pentru ca mai târziu, în 1973, când Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis legalizarea efectivă a avortului, indiferent de motivul acestuia, să devină o procedură cotidiană.

Ca urmare, în ciuda faptului că numeroase voci s-au ridicat pentru a atrage atenţia asupra acestei plăgi sociale şi a consecinţelor ei imediate - infanticidul şi eutanasia - un nou caz a cutremurat America. Astfel, în 1982, în statul Indiana s-a născut “Baby Doe” cu sindromul Down şi cu o problemă la esofag, uşor de corectat prin operaţie. Părinţii copilului nu au dorit să-şi opereze copilul, ci au cerut ca el să fie lăsat să moară de foame şi sete. Curtea Supremă a statului Indiana a hotărât că părinţii pot cere aceasta pe baza dreptului constituţional la intimitate, creând un precedent ce a “permis” şi altor copii, consideraţi a avea o viaţă nedemnă de a fi trăită, să moară.

În articolul său “De ce avem nevoie de medici pro-viaţă”, Ron Sutton punctează şi acest aspect: “Trăim într-o cultură a morţii în care cei ce au făgăduit odată să menţină viaţa sunt prea des dornici să o distrugă. Profesia noastră medicală este acaparată de “ucigaşi miloşi” care nu mai subscriu doctrinei jurământului hippocratic. Aceşti “medici” care pactizează cu moartea se grăbesc să propună avortul când găsesc cel mai mic cusur la un copil nenăscut. Ei sunt gata să prescrie moartea când, în opinia lor, un pacient nu mai poate avea o calitate acceptabilă a vieţii”.

Mai mult, el previne: “De mulţi ani, organizaţiile pro-viaţă au avertizat că eutanasia va urma avortului. În aceeaşi manieră, dreptul de a muri va fi urmat de datoria de a muri. Moartea cu demnitate va fi impusă oamenilor care vor să trăiască cu un handicap, sau cu o calitate mai mică a vieţii. O societate care-şi aruncă la gunoi copiii nenăscuţi va găsi căi convenabile pentru a se dispensa de nedoriţii ei, de cetăţenii povară”.

Afirmaţiile lui Ron Sutton sunt pe deplin îndreptăţite de cuvintele şi faptele adepţilor eutanasiei. De exemplu, Derek Humphry, fondatorul Societăţii Hemlock, grupul american ce conduce mişcarea pro-eutanasică, a sugerat într-o carte publicată în 1998 că ar trebui să existe “o responsabilitate a datoriei de a muri în cadrul familiei care trebuie să rămână voluntară, dar nu mai puţin aşteptată… Persoanele care se află în condiţii medicale critice se numără printre cei ce utilizează îngrijirea medicală mult disproporţionat faţă de restul”. Humphry adaugă: “economia, nu problema lărgirii libertăţilor individuale sau a autonomiei crescânde, va conduce sinuciderea asistată la nivelul unei practici acceptabile”.

În contrast, poziţia Asociaţiei Medicilor din America faţă de avort şi eutanasie este echivocă, lăsând loc multor interpretări. Astfel, în timp ce asociaţia a adoptat o atitudine favorabilă legalizării avortului, ea s-a declarat împotriva eutanasiei şi, nu de puţine ori, declaraţiile şi hotărârile reprezentanţilor ei s-au contrazis, producând confuzie. De pildă, codul de etică medicală, ce este stabilit de asociaţie, stipulează faptul că “medicii nu sunt etic obligaţi să acorde o îngrijire care, din punctul lor de vedere profesional, nu va avea un efect rezonabil în beneficiul pacienţilor lor.”

Consecinţa acestei stipulări o punctează medicii David O’Steen şi Burke Balch, în articolul lor “Este eutanasia involuntară o greşeală?”: “Chiar şi un cititor grăbit care urmăreşte literatura medicală poate observa că un număr crescând de medici insistă asupra ideii că atunci când ei cred că viaţa unui pacient nu merită să fie trăită din cauza unui handicap sau a “calităţii sărace a vieţii”, ei trebuie să aibă dreptul de a refuza pacientului tratamentul salvator, chiar dacă pacientul şi familia acestuia nu sunt de acord. Ca urmare, în decembrie 1990, Societatea pentru Îngrijire Medicală Critică a editat un “raport unanim” în care afirma că medicii au dreptul să refuze terapia cerută de un pacient dacă ei o consideră a fi “împovărătoare” …”

În timp ce codul etic lasă la latitudinea medicilor obligaţia de a acorda îngrijire, funcţie de opinia lor profesională, el specifică totodată că întreruperea tratamentului medical este decizia pacientului şi/sau a familiei sale: “Oprirea premeditată a vieţii unei fiinţe umane de către o alta … este contrară principiilor pe care se sprijină profesia medicală … Întreruperea unor măsuri extraordinare ce prelungesc viaţa trupului atunci când este mai mult decât evident că moartea biologică este iminentă este decizia pacientului şi/sau a familiei sale.”

Această atitudine evazivă a asociaţiei trădează o lipsă completă de etică prin care se încalcă flagrant însuşi conceptul de medicină, fapt afirmat şi de consilierul general al asociaţiei, Kirk Johnson. La 10 octombrie 1995, el scria procurorului general al statului Michigan, Frank Kelley, următoarele: “Unul din principiile fundamentale ale codului eticii medicale este acela că medicii nu trebuie să acţioneze cu intenţia de a cauza moartea pacienţilor lor. Sinuciderea asistată este pur şi simplu incompatibilă cu rolul medicului ca vindecător. Când au de-a face cu pacienţi care sunt într-un stadiu ultim al bolii, medicii au datoria de a le uşura suferinţa prin asigurarea unei îngrijiri medicale adecvate”.

Din păcate, această poziţie fluctuantă este deosebit de gravă, având urmări de-a dreptul dezastruoase. Astfel, la 6 martie 1999, Lonnie Bristow, fost preşedinte al Asociaţiei Medicale Americane a afirmat în faţa Subcomisiei de Sănătate a Comisiei Comerţului: “Legalizarea sinuciderii asistate medical nu este o victorie în lupta pentru drepturile omului. Este un semn al decăderii societăţii cu privire la sfârşitul vieţii umane”.

În declaraţia sa cu privire la eutanasie, Everett Koop, fost chirurg general al Statelor Unite ale Americii, spune: “Dacă vom decide vreodată că neajunsurile vieţii (”o calitate săracă a vieţii”) pot justifica moartea, vom face un pas înapoi pe o pantă alunecoasă, punând în pericol întreaga omenire. Există o diferenţă între modul în care viaţa îşi urmează cursul şi manipularea cursului ei spre moarte. Cred că eutanasia este un concept care este în conflict direct cu o tradiţie etică şi religioasă în care omul este pus faţă în faţă cu “o binecuvântare şi un blestem, viaţa şi moartea” şi prin care “noi suntem învăţaţi să alegem viaţa”. Eutanasia nu aparţine medicinii sau intelectualităţii ci întregii societăţi, căci ea presupune riscarea multor vieţi umane“.

Dr John Mulder, medic şi membru al Societăţii Creştine Medicale şi Stomatologice din Bristol, Tennessee, subliniază un alt aspect al eutanasiei: “este ciudat şi, mai mult, este înspăimântător faptul că “demnitatea” a fost pusă în ecuaţie cu sinuciderea” …

Asociaţia Americană a Asistentelor Medicale a adoptat, de-a lungul timpului, o atitudine asemănătoare celei a asociaţiei medicilor. Astfel, comunicatul “Asociaţia asistentelor medicale din America laudă decizia Curţii Supreme cu privire la sinuciderea asistată medical”, din 26 iunie 1997, notează: “Asociaţia Americană a Asistentelor Medicale a lăudat astăzi Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii pentru decizia sa asupra sinuciderii asistate medical. Curtea Supremă a anulat deciziile luate de două curţi mai mici, găsind că nu există nici un drept garantat de constituţie cu privire la sinuciderea asistată medical. Asociaţia a depus toamna trecută, alături de Asociaţia Medicilor din America, un rezumat amicus curiae (”prieten al curţii”) către Curtea Supremă a Statelor Unite, opunându-se eutanasiei. Memoriul asociaţiei aduce la cunoştinţă că există multe cazuri în care eutanasia este justificată etic şi afirmă că “asistentele medicale, individual şi colectiv, au obligaţia de a asigura o îngrijire medicală plină de înţelegere şi compasiune la sfârşitul vieţii”. Asistentele medicale şi-au însuşit concepţia potrivit căreia ele au obligaţia de a asigura îngrijirea medicală şi, când este posibil, o moarte în consens cu dorinţele persoanei muribunde”.

În acest context, declaraţiile, ca şi faptele “medicului morţii”, Jack Kevorkian, nu mai par şocante. Vreme de 13 ani, el a scris articole de specialitate în care a susţinut ideea de “moarte cu demnitate” şi a iniţiat o adevărată campanie în favoarea sinuciderii asistate medical, în care propunea înfiinţarea de centre de sinucidere, similare celor pentru avort, “pentru toţi cei care au nevoie şi doresc aceasta”. Mai mult, pe 9 iunie 1990, în cadrul procesului pe care statul Michigan i l-a intentat, Kevorkian a afirmat: “Dacă s-ar concepe o politică raţională de morţi planificate, beneficiul societăţii ar fi incalculabil”.

Mai şocant decât orice afirmaţie a lui Jack Kevorkian este faptul că ideile sale cu privire la morţile planificate sunt împărtăşite de către politicienii americani. Astfel, în articolul “Datoria de a muri a bătrânilor” apărut în New York Times pe 29 martie 1984, guvernatorul Richard Lamm al statului Colorado declară: “bătrânii aflaţi într-un stadiu ultim de boală au datoria de a muri şi trebuie să se dea la o parte”.

(Materialele pe baza cărora este scris acest serial provin de pe siturile de Internet “Ohio Right to Life”, “International Anti-Euthanasia Task Force”, “Euthanasia”, “Pro-Life Infonet” şi altele).

(Va urma)