Adrian F. Popovici [Cititi episodul precedent...]

Pentru a impune conceptul de sinucidere asistată medical, adepţii eutanasiei au folosit o multitudine de strategii, menite să acopere întreaga gamă de posibilităţi. Verbicidul a fost una din cele mai reuşite tactici de disimulare a adevăratelor lor intenţii. În plus, ei au folosit metode de constrângere prin iniţierea unor programe de raţionalizare a îngrijirii medicale, ce aveau ca scop limitarea accesului la aparatura medicală şi restricţionarea finanţării medicaţiei.

CEI CARE au militat pentru legiferarea eutanasiei nu au pregetat să utilizeze o terminologie ambiguă şi chiar imprecisă, în scopul de a ascunde adevăratele intenţii sau consecinţe ale existenţei unor asemenea legi. De exemplu, “dreptul de a muri” - expresie ce implică exercitarea dreptului unei persoane de a alege moartea la un moment dat - este precursorul natural al “datoriei de a muri”. Când viaţa şi moartea sunt alegeri aproape echivalente, presiunea costurilor medicale dublată de dorinţa de a nu deveni o povară pentru familie poate conduce iremediabil la determinarea subtilă, dar forţată a unui pacient de a-şi exercita alegerea sa “responsabilă” şi “lipsită de egoism”.

Mai mult, de-a lungul timpului, semnificaţia termenilor utilizaţi a evoluat în sensul urmărit de adepţii eutanasiei. Astfel, dacă în urmă cu câţiva ani expresia “sinuciderea asistată medical” presupunea asigurarea de către medic a mijloacelor necesare unui pacient pentru a se sinucide, astăzi, semnificaţia sa este lărgită, incluzând administrarea unei substanţe letale de către medic unui pacient suferind.

În articolul său “De ce avem nevoie de medici pro-viaţă”, Ron Sutton afirmă categoric: “Etic, ne îmbrăcăm cultura - o cultură a morţii - în jargonul corectitudinii politice. Dispunem brutal de viaţa copiilor nenăscuţi, dar cei mai mulţi dintre noi nu numim aceasta crimă sau omucidere. Din perspectiva corectitudinii politice, acest fapt nu se numeşte nici măcar avort. “Afacerile sângeroase” sunt ascunse în spatele conceptelor de “intimitate”, “alegere” sau “libertate procreativă”; nu se spune că medicii sunt plătiţi pentru a omorî copii, ci că viitoarele mame îşi exercită drepturile constituţionale la intimitate şi alegere pentru a hotărî în privinţa copiilor nedoriţi. Acelaşi scenariu este folosit astăzi pentru persoanele în vârstă. Atitudinea societăţii este direcţionată de călăii corecţi politic, specializaţi în “verbicid”. Ei sunt maeştri în cuvinte care ucid; sunt lingvişti liberali care cunosc puterea cuvântului. Ei ştiu exact cum să corupă o cultură, revizuindu-i limba pentru a-i altera valorile: “noi nu-i omorâm pe cei în vârstă, nedoriţi - noi îi eutanasiem; noi nu facem presiuni asupra celor bătrâni şi suferinzi ca să se sinucidă - noi îi încurajăm să aleagă “o moarte demnă”.

Verbicidul şi-a făcut simţită influenţa şi în ceea ce priveşte îngrijirea medicală a pacientului. Astfel, nivelul de bază al îngrijirii pacientului este cel al “asigurării minimului de confort”. Acesta include asigurarea unor calmante ale durerii, o cameră cu o temperatură confortabilă şi cu strictul necesar, alimentaţie adecvată şi alte îngrijiri personale. Nivelul superior celui al asigurării confortului este “îngrijirea terapeutică” ce presupune utilizarea medicaţiei, radiaţiilor, chirurgiei sau a altor tratamente necesare vindecării pacientului. Ingrijirea terapeutică poate fi uzuală, precum este administrarea unui antibiotic, îndepărtarea unei cataracte etc sau “extraordinară”, aşa cum este transplantul inimii, plămânilor etc.

În cadrul profesiei medicale, îngrijirea terapeutică uzuală este aproape întotdeauna obligatorie, în timp ce îngrijirea extraordinară este acordată ţinând cont, în prealabil, de o sumă de factori. Ca un indiciu al acceptării de către societate a ideii de eutanasie, Curţile de Apel ale unor state americane au decis ca alimentaţia necesară unui pacient să nu mai facă parte din “minimul de confort”, ci să fie considerată tratament efectiv, ca “îngrijire extraordinară” …

Aceste decizii s-au tradus în practică, primind numele de eutanasie pasivă, având în vedere că nu există o acţiune directă pentru a omorî pacientul, ci un simplu verbicid: s-a definit mâncarea şi apa ca “tratament medical”, iar medicii sau familia au decis nu uciderea pacientului, ci oprirea tratamentului medical.

În general, pacienţii sunt, astăzi, mai expuşi pericolului de a fi prea puţin trataţi decât prea mult trataţi, în special persoanele a căror situaţie este dependentă de diferite instituţii. Acest fapt se datorează în mare parte “îndemnurilor financiare substanţiale” prin care cei care asigură îngrijirea medicală sunt încurajaţi spre a opri tratamentul medical necesar sau mâncarea şi apa unei persoane capabile de a lua decizii şi chiar uneia care nu se află în ultimul stadiu de boală.

În articolul său “Eutanasie forţată?”, Priscilla J. King, preşedinta Comisiei de Bioetică a Organizaţiei “Pentru viaţă” din Wisconsin, scrie: “Îmi aduc aminte de nenumăratele asigurări pe care le-am citit sau le-am auzit de la iniţiatorii campaniei “dreptului de a muri” că “moartea asistată” nu va fi impusă nimănui şi că ea ar trebui legalizată. Dar se poate evita acest lucru într-o industrie înfloritoare în care medicii sunt plătiţi nu pentru a asigura, ci pentru a refuza îngrijirea? Dacă promovarea morţii celor nedoriţi şi a copiilor “costisitori” pare a deveni un obicei, nu trebuie să privim prea departe pentru a găsi adulţi inconvenienţi, a căror moarte este consecinţa faptului că o companie care se ocupă de îngrijirea medicală îi va considera prea “costisitori” pentru a fi trataţi.”

Concret, în septembrie 1998, articolul “Fondurile pentru medicamentele ce calmează durerea sunt sistate în Oregon” nota următoarele: “Specialistul în calmarea durerii din Portland, Marshall D. Bedder, a anunţat că Medicaid Oregon a restricţionat finanţarea unui analgezic cheie - oxicontin, făcându-l inaccesibil multor pacienţi bolnavi cronic sau într-un stadiu terminal. Practic, pacienţii cu boli precum neuropatie diabetică, scleroză multiplă, distrofie reflexă simpatetică, sau cu alte boli dureroase şi fatale nu mai pot beneficia de tratamentul cu oxicontin. Această decizie a Medicaid este dictată de punerea în practică a Programului de asistenţă medicală din Oregon.”

În acest context, Bedder a mai afirmat: “Programul de asistenţă medicală al statului Oregon nu va plăti pentru oxicontin, dar va finanţa, în schimb, sinuciderile pacienţilor. Astfel, în timp ce planul de sănătate al statului Oregon finanţează sinuciderea asistată pentru săraci şi handicapaţi, el pune bariere birocratice în calea subvenţionării calmantelor şi chiar a antidepresivelor eficiente. Apeluri independente către farmacii au confirmat că în ultimele două săptămâni finanţarea a fost refuzată indiferent de statutul solicitantului: medic, pacient sau o altă farmacie.”

Odată cu aprobarea legii privind sinuciderea asistată medical, în noiembrie 1997, statul Oregon a iniţiat o serie de acţiuni de restricţionare a fondurilor pentru îngrijirea medicală a celor bolnavi cronic sau într-un stadiu ultim, limitarea finanţării oxicontinului numai pentru pacienţii cu cancer fiind doar una dintre acestea. În fapt, Programul de asistenţă medicală a încercat să restricţioneze, pentru prima oară, în ianuarie 1997, accesul la medicamentele antidepresive ale beneficiarilor Medicaid. Ulterior, în timp ce sinuciderea asistată a devenit o prioritate în îngrijirea medicală, statul a instituţionalizat refuzul de a acoperi costurile a mai mult de 150 de servicii medicale. În acest fel, prescrierea analgezicelor necesare celor grav bolnavi a fost subminată de către singurul stat american care subvenţionează sinuciderea asistată.

În replică, diferite grupări ce au luptat împotriva introducerii unei legi care să permită sinuciderea asistată medical, incluzând Conferinţa catolică din Oregon şi organizaţia naţională “Nu suntem încă morţi” au luat poziţie faţă de aceste măsuri. Ric Burger, membru al “Programului pentru asistenţa handicapaţilor americani astăzi”, a afirmat: “Faptul că statul Oregon nu va finanţa adecvat serviciile noastre personale de îngrijire, dar în schimb va plăti ca noi să murim, nu înseamnă nimic altceva decât un genocid cultural.”

Un sistem similar celui iniţiat de Programul de asistenţă medicală al statului Oregon este Oficiul pentru raţionalizarea îngrijirii medicale. Autorii a două studii independente, publicate în jurnale medicale, şi-au exprimat îngrijorarea faţă de utilizarea crescândă a acestui sistem, preconizând că se vor pierde multe vieţi în efortul de a direcţiona îngrijirea medicală spre limitarea accesului la specialişti. O statistică realizată de Fundaţia Robert Woods Johnson susţine faptul că persoanele ce beneficiază de acest sistem de raţionalizare a îngrijirii medicale şi doresc să raporteze probleme în obţinerea tratamentului medical necesar sunt cu 40 % mai multe decât cele ce plătesc taxe pentru serviciile medicale.

În plus, aceste studii aduc aminte societăţii americane de consecinţele devastatoare ale aplicării unui sistem asemănător în Canada, de urmările pe care le poate avea încercarea de a reduce costurile îngrijirii medicale prin limitarea accesului pacienţilor la serviciile de asistenţă medicală. Astfel, un raport din 1992 constata, contrar aşteptărilor, că pe măsura reducerii accesului la serviciile de îngrijire medicală, costurile acestora au crescut. Mai mult, acelaşi raport susţinea că un pacient aştepta în medie 5 săptămâni pentru a consulta un specialist şi 14 săptămâni pentru o operaţie.

La începutul anilor ’90, costurile au ajuns până la 8600 $ pe an pentru o familie de patru persoane, guvernul reducând progresiv fondurile necesare îngrijirii medicale. Ca urmare, tehnica medicală avansată era adesea inaccesibilă şi spitalele dispuneau de un număr din ce în ce mai mic de specialişti, ca şi de foarte puţine paturi. Din cauza costurilor exorbitante, facilităţile de îngrijire medicală s-au minimalizat într-atât încât medicii îşi trimiteau pacienţii ce aveau nevoie de tratament specializat în alte ţări, cel mai adesea în Statele Unite.

Această politică financiară a condus la situaţii de-a dreptul şocante. Astfel, în 1993, câinii dintr-un spital din Toronto puteau beneficia imediat de diferite tehnici moderne, în timp ce, pentru aceleaşi facilităţi, oamenii trebuiau să se înscrie pe liste de aşteptare. Aceasta se datora faptului că stăpânii câinilor puteau plăti şi beneficia imediat de tratamentul dorit, acoperind practic prin taxe întreţinerea aparaturii medicale, în timp ce oamenii, conform sistemului, aveau acces limitat şi se aflau în imposibilitatea de a plăti direct serviciul medical solicitat.

“Nu se suprasolicită imaginaţia cuiva în a vedea un timp din viitor în care unui pacient i se oferă această opţiune: mori ieftin sau trăieşte fără îngrijire medicală. Se întâmplă deja copiilor” …

(Va urma)