Adrian Popovici

La 4 km de Rădăuţi, se află o ctitorie ştefaniană unică în coronamentul de mănăstiri şi biserici zidite de vrednicul de pomenire voievod moldav, biserica cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci” (14 sept., n.red.), una dintre cele mai controversate construcţii eclesiastice din vremea domniei sale, poate pentru faptul că ea reprezintă adevăratul stil arhitectonic ştefanian şi nu cel pe care îl regăsim aparent la celelalte construcţii similare de atunci.

Ca detectiv istoric (profesie liberală în ţările spaţiului anglo-saxon, echivalentă la ei cu cea de criminalist la noi, n. red.) am pornit, aşadar, să fac o investigaţie pe cont propriu şi să văd de ce anume Ştefan cel Mare şi-a ridicat tocmai la Volovăţ o astfel de ctitorie, în jurul întrebării: Şi-a căutat voievodul o anumită origine maramureşană sau una de factură dinastică ori se considera, ca la Pătrăuţi, continuatorul basileilor de la Bizanţ?

Răspunsul la tripla întrebare mi l-a oferit chiar părintele paroh Dumitru Valenciuc, care mi-a lăsat, ca istoric, multe portiţe deschise spre o investigaţie de profil. Necropolele domneşti de la Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi, ne dezleagă o posibilă “enigmă”, surprinsă în penultima parte a întrebării: Ştefan îşi căuta o descendenţă nobilă de la Dragoş Descălecătorul, prin Bogdan Întemeietorul şi până la dânsul, iar, acel Dragoş, trimis de coroana maghiară, trece Munţii Carpaţi şi se stabileşte în viitoarea marcă (provincie de graniţă, organizată defensiv, după model Carolingian, adoptată în mai multe state central-europene de rit apusean, n. red.), Moldova. Aceasta urma să apere teritorial Ungaria de posibilele incursiuni tătărăşti. Să fi fost Volovăţul o primă capitală incipentă a tânărului stat? Probabil că da, căci Dragoş, îşi va construi la Volovăţ o biserică de lemn cu hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului sau Ovidenia”, către anul 1353, deci cu o sută de ani înainte de căderea Bizanţului sub otomani, unde se pare că a şi fost înmormântat şi care azi se află la Putna, pe dreapta, cum mergi pe aleea înspre sfânta mănăstire, strămutată la Putna de Ştefan şi, potrivit unei tradiţii orale, într-o singură noapte. Oficial, capitala lui Dragoş se afla la Baia, însă, nu putem fi siguri şi, dacă era la Baia, de ce Dragoş şi-a construit o biserică la Volovăţ, unde să-şi doarmă liniştit somnul de veci? Sub domnia lui Alexandru cel Bun, un boier de ţară, Giurgiu de la Volovăţ îşi construieşte o reşedinţă de curte şi o biserică ale cărei temelii se păstrează şi azi. Aidoma alianţelor politice de azi, lucrurile se petreceau similar şi în Moldova acelor vremi, iar unele zone ale ţării, ferite de invazii, dezvoltau un potenţial economic demn de invidiat. Citind printre rânduri şi pe critică de text un hrisov domnesc de la 15 decembrie 1421 prin care Alexandru cel Bun îi dăruieşte fostei sale soţii Rimgailla, sora regelui polon, târgul Siretului şi Volovăţul cu satele, morile, iazurile şi vămile adiacente, numai pe timpul vieţii ei, ne dăm seama că Volovăţul era un târg domnesc, înfloritor odinioară ca şi fosta capitală Siret, cel puţin economic. Daniile domneşti reînnoite, în care era cuprins şi Volovăţul, nu se opresc aici, însă, ceva se întâmplă sub domnia lui Ştefan cel Mare. Foarte probabil între 1490-1500, vrednicul de pomenire Ştefan Voievod (voievoda însemna în slavonă, şeful suprem al oastei de ţară, n. red.), constrâns poate de vârstă ori poate de cangrena de la picior sau temându-se în sine pentru succesiunea-i dinastică, ia o decizie: “vrând să facă evlavie Mănăstirii Putna”, mută la acea Mănăstire vechea biserică de lemn a lui Dragoş. În ultimii săi ani de viaţă, între 1500-1502, Ştefan cel Mare ctitoreşte actuala biserică “Înălţarea Sfintei Cruci”, singura ctitorie ştefaniană păstrată în forma originală în Depresiunea Rădăuţilor. Prima menţiune despre această biserică o avem de la cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), care, în “Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601″, constata, cel puţin două adevăruri incontestabile: că la Putna exista, cu mult înaintea redactării “Letopiseţului” său, o biserica de lemn despre care bătrânii afirmau că Dragoş a construit-o la Volovăţ, iar Sfântul Ştefan a mutat-o la Putna şi că Ştefan cel Mare a construit la Volovăţ o biserică din piatră, despre care, aceeiaşi bătrâni, afirmau că a fost ridicată pe locul celei dintâi. Sunt, desigur, multe întrebări fără răspuns: De ce Ştefan şi-a ridicat biserica actuală pe locul fostei biserici a lui Dragoş, strămutată la Putna? De ce a ţinut să-şi dăltuiască în piatră un stil propriu? Şi, de ce nu sunt banii necesari spre a nu pierde acest monument, peste care se aşterne încet, dar sigur, patina timpului? Şi dacă ne gândim bine, în timp ce Henric al VIII-lea Tudor zidea pe hârtie viitoarea Reformă Anglicană, Ştefan cel Mare îşi căuta originile-i maramureşene chiar la Volovăţ. Poate că adevărul e undeva la mijloc ori, poate, persoane abilitate vor dori să reînvie tradiţiile înaintaşilor…