ZIUA INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI: 9 MAI 1877

Cucerirea independenţei de stat a României este rezultatul efortului economic şi militar al poporului român şi, deopotrivă, al demersurilor diplomaţiei româneşti făcute în etapa premergătoare, în timpul şi după consumarea Războiului de Independenţă din 1877-1878. Situaţia politică din Sud-Estul Europei se deteriorase puternic: în iulie 1875 izbucnea răscoala populară din Herţegovina, în august se ridica la luptă populaţia din Bosnia, în aprilie 1876 se răsculau bulgarii, iar în iunie 1876 se declanşa războiul dus de Serbia şi Muntenegru împotriva Porţii Otomane. În plus, insurgenţii erau ajutaţi – succesiv sau concomitent – cu agenţi, bani şi armament atît de Imperiul Austro-ungar, cît şi de Imperiul Rus, amîndouă interesate în escaladarea conflictelor, în vederea diminuării puterii Imperiului Otoman.

Manifestîndu-şi sprijinul cu popoarele balcanice răsculate, guvernul Principatului României şi opinia publică şi-au exprimat, prin canalele diplomatice şi prin intermediul întregii prese româneşti, solidaritatea cu lupta de eliberare a popoarelor respective.

Contextul european premergător războiului

Respectivele răscoale s-au produs în contextul politic inflamat al Europei, care constituia un ghem de contradicţii, ce ar putea fi structurat în cîteva direcţii geopolitice.

Contradicţii puternice existau între Imperiul Otoman şi popoarele şi statele din Sud-Estul Europei supuse acestuia, care cumulaseră ura faţă de silniciile comise de Otomani în cele patru secole anterioare de asuprire. Această ură a izbucnit, frecvent, în acţiuni armate – precum cele din anii 1875-1878 –, reprimate cu violenţa tipică Sublimei Porţi: masacrarea civililor, distrugerea oraşelor şi satelor etc. Cruzime pe care românii o cunoşteau din multiseculara lor rezistenţă antiotomană. Această „redută“ românească fusese, implicit, scutul la adăpostul căruia Europa Occidentală îşi construise, în linişte, marile catedrale şi marea ei cultură, cum aveau să recunoască unii istorici francezi, precum Edgar Quinet.

Existau, la fel, contradicţii majore între Imperiul Otoman şi o mare parte dintre Marile Puteri (citeşte: Putori), care doreau să ocupe posesiunile cheie din Turcia Europeană, avînd în vedere poziţia strategică a Istanbulului, de paznic al Strîmtorilor Bosfor şi Dardanele.

Contradicţii deosebit de puternice existau între Marile Puteri, ele însele, dintre care unele vizau politica unui echilibru european şi doreau păstrarea integrităţii Imperiului Otoman, ca nu cumva alte puteri – îndeosebi Rusia – să obţină un ascendent prea mare în urma înfrîngerii Înaltei Porţi. În această situaţie erau Germania, Franţa, Italia şi, mai ales, Anglia; aceasta din urmă, să ne amintim, fusese împotriva Unirii Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, iar, ulterior, după dispariţia Sublimei Porţi, avea să fie contra propunerii Puterilor învingătoare în Primul Război Mondial ca Turcia să fie alungată din partea europeană.

Existau contradicţii, paradoxal, chiar între popoarele balcanice, deşi urmăreau acelaşi ţel – înlăturarea dominaţiei otomane –, cum era cazul unor popoare şi ţări ca Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Grecia etc., care fuseseră reduse la statutul de provincii otomane (paşalîcuri), sau înlăturarea suzeranităţii Înaltei Porţi – cum era cazul României. În paralel cu acţiunile comune ale popoarelor balcanice de a înlătura definitiv dominaţia otomană, se manifestau acţiuni şi, mai ales, idei divergente, care le disipau eforturile politice de a-şi dobîndi independenţa. Astfel, grecii visau să reînvie vechiul Imperiu Bizantin, care-şi avusese capitala la Constantinopol, şi care fuseseră sprijiniţi – de fapt, amăgiţi – în aceste idealuri politice încă de Ecaterina a II-a Rusiei! Sîrbii doreau să realizeze un stat „mare“ în graniţele ţarului Duşan, iar bulgarii voiau o ţară în graniţele ţarului Simeon – deşi „ţaratele“ acestora nu cuprindeau decît nişte provincii mititele. Românii, deveniţi, realmente, mai puternici prin Unirea din 1859, provocau invidia celorlalte popoare, invidie care alimenta disensiunile.

Aşadar, realizarea acestor ţeluri sporea, inevitabil, divergenţele dintre naţiunile balcanice, situaţie care a generat o suspiciune reciprocă, speculată abil de Marile Puteri, şi care, ulterior, va degenera în conflicte armate intrabalcanice! Ca atare, principiul naţionalităţilor, care a dominat Secolul al XIX-lea – supranumit, de aceea, şi „Secolul Naţiunilor“ –, a constituit şi suportul ideologic al transformării Balcanilor în „Butoiul cu pulbere al Europei“, cu ajutorul intrigilor machiavelice ale Imperiului Rus – care sprijinea popoarele slave din zonă, ca să-şi mărească influenţa aici –, dar care intrigi erau, prin perfidie, în concurenţă cu cele ale Imperiului Habsburgic, care se infiltra sistematic pe ţărmurile Adriaticii, pînă la sud de Salonic. Această perfidie este reflectată inclusiv de documentele unor diplomaţi francezi sintetizate de Radu Rosetti, în Acţiunea politicii ruseşti în Ţările Române (Ed. Cartea românească, 2000, pag. 73, passim). Subliniez, Franţa post-napoleoniană redevenise prietena Rusiei şi, deci, respectivii diplomaţi erau absolut obiectivi în aprecierile lor referitoare la acţiunea eminamente distructivă a politicii ruseşti!

Contradicţii puternice, chiar dacă uneori erau abil camuflate, existau între Marile Puteri şi statele din Sud-Estul Europei. Marile Puteri urmăreau cu multă atenţie dorinţa şi evoluţia acestora spre emancipare totală faţă de Imperiul Otoman şi le sprijineau în această luptă, dar numai în măsura în care convenea diplomaţiei respectivei Mari Puteri. Astfel, diplomaţiile română, sîrbă, muntenegreană şi greacă erau interesate ca roadele scoaterii turcilor din Peninsula Balcanică să le revină lor, iar nu Imperiului Austro-ungar sau Ţarist, cele mai interesate să ocupe locul Înaltei Porţi. În fapt, cele şase Mari Puteri – Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Italia şi Rusia –, impunîndu-şi tutela asupra României, Serbiei şi Muntenegrului prin Congresul de la Paris (1856), au făcut numeroase şicane diplomaţiilor balcanice în intervalul 1856-1878, acest lucru devenind tot mai pregnant după 1875, indiferent dacă directivele erau semnate de Bismarck ori Disraeli, de Andrássy ori Gorceakov, de Decazes ori Corti (cf. Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România 1856-1947, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 81 şi urm.).

Contradicţiile, aspiraţiile şi interesele europene erau stimulate şi de contradicţiile interne din Imperiul Otoman, a cărui decădere fusese prognozată încă de Dimitrie Cantemir, în faimoasa lucrare Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman – depusă la Academia din Berlin –, imperiu care acum, în ultimul sfert al Secolului al XIX-lea, se afla în prăbuşire accelerată, sfîrşitul definitiv urmînd să-i survină în 1918.

Speculînd dificultăţile interne, Marile Puteri solicitau Sublimei Porţi să adopte măsuri care să uşureze soarta popoarelor balcanice răsculate şi reprimate cu cruzime şi să soluţioneze pe cale paşnică noua fază, acutizată, a „problemei orientale“. În acest scop, s-a organizat, la Istanbul, între 11 decembrie 1876-30 ianuarie 1877, Conferinţa reprezentanţilor puterilor europene. Pentru a contracara presiunea Marilor Puteri, marele vizir Midhat Paşa a promulgat Constituţia „liberală“, în mod deliberat tot la 11 decembrie 1976, spre a dejuca lucrările Conferinţei – care, într-adevăr, s-a terminat printr-un fiasco. Conform prevederilor art. 1, 7 şi 8 ale respectivei Constituţii, România era considerată o simplă „provincie“ privilegiată a Imperiului otoman – ceea ce era o ofensă deosebit de gravă, care a provocat reacţia dură a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion C. Brătianu, şi, totodată, a accentuat curentul favorabil războiului antiotoman, îndeosebi în rîndurile tineretului, mai ales că şi incursiunile armatelor turceşti la nord de Dunăre se înmulţiseră (cf. Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, Istoria militară a poporului român, Editura militară, Bucureşti, 1987, vol. IV, pag. 596).

Toate aceste contradicţii se suprapuneau, se intersectau şi formau acea reţea încîlcită a contextului european prin care era nevoită să se strecoare diplomaţia Principatului României.

Declararea Independenţei de Stat la 9 Mai 1877

Evoluţia României în această periculoasă şi inextricabilă situaţie politico-militară europeană a impus, cu necesitate, creşterea şi modernizarea recent înfiinţatei Armate Naţionale atît sub aspectul forţelor umane, cît şi al înzestrării cu armament şi tehnică militară. România de atunci nu avea industrie de armament – cu excepţia unor mici ateliere de armurărie – şi, de aceea, era nevoită să importe tot armamentul, muniţia etc. de la producătorii europeni: Austria, Franţa, Germania, Anglia, Rusia. În consecinţă, armamentul şi muniţia erau foarte eterogene, ceea ce constituia un mare neajuns logistic, cu riscul să devină un mare pericol tactic pe cîmpul de luptă, dar şi strategic, ţinînd cont de labilitatea coaliţiilor dintre Marile Puteri. De aceea, se impunea, cu prioritate, omogenizarea tipurilor de armament – dar demersul era greu de realizat în condiţiile dependenţei de importuri şi al penuriei financiare a statului.

Deşi aflată în neutralitate faţă de conflictele din Bosnia, Herţegovina, Serbia şi Bulgaria, totuşi România a luat măsuri de favorizare tacită a formării unor grupuri de luptă compuse din patrioţi ai naţiunilor aflate în conflict sau în iminentă reangajare antiotomană, a înlesnit trecerea voluntarilor ruşi spre cîmpurile de luptă, a acordat azil politic refugiaţilor din zonele de război, a sprijinit presa grupurilor imigrate din Serbia, Muntenegru, Bulgaria etc.

Guvernul Principatului României s-a folosit cu abilitate de hăţişurile intereselor contradictorii ale Marilor Puteri şi, după refuzul Imperiului Otoman de a-i acorda României independenţa pe cale paşnică, văzând că războiul este inevitabil, a hotărît încheierea, la 4/16 aprilie 1877, a unei Convenţii cu Rusia, convenţie care prevedea respectarea integrităţii politice şi teritoriale româneşti cu ocazia afluirii spre Bulgaria a Armatei Ruse prin România. Detaliile relative la trecerea trupelor ruseşti prin România şi relaţiile dintre armata rusă şi autorităţile locale făceau obiectul unei convenţii speciale, care, printre altele, stipula – fapt nou şi esenţial – ca toate cheltuielile implicate de acest tranzit să fie suportate de Imperiul Ţarist; printr-o prevedere anume se interzicea accesul trupelor ruse în Capitala României. Asta pentru că românii se aliaseră cu ruşii contra turcilor, dar ştiau şi la ce să se aştepte din partea puternicului „aliat“ de la Răsărit, de pe urma căruia suferise atît din cauza frecventelor războaie sud-est europene purtate pe teritoriul nostru, cît şi a „protectoratului“ Rusiei!

De altfel, această suspiciune era – spontan, ca să zic aşa, dar şi istoric – absolut întemeiată. Ca expresie a funciarei perfidii diplomatice a Rusiei, trebuie să ne amintim că, prin acordul verbal secret de la Reichstadt, din 26 iunie 1876, dintre împăraţii Francisc Iosif I şi Alexandru al II-lea, se hotărîse ca, după încheierea războiului dus de Serbia şi Muntenegru contra Semilunii, Rusia să-şi reanexeze sudul Basarabiei, revenit la Moldova în 1856. Apoi, cu doar trei luni înaintea angajării acestei Convenţii cu România, Imperiul Ţarist revenise asupra problemei şi transpusese acordul verbal de la Reichstadt într-o Convenţie secretă cu Imperiul Austro-ungar, încheiată la Budapesta, la 3 ianuarie 1877, prin care Viena, în schimbul „dreptului“ de a ocupa Bosnia şi Herţegovina, era de acord ca, în urma iminentului război ruso-otoman, cele trei judeţe din sudul Basarabiei să fie reanexate de Rusia. Această diplomaţie a imperialilor era în vădită contradicţie cu Convenţia româno-rusă din 4 aprilie 1877, dar în deplin consens cu turpitudinea spiritului imperial rusesc (moştenită, apoi, de imperialismul sovietic)! Convenţia româno-rusă, semnată de Mihail Kogălniceanu şi reprezentantul ţarului, baronul Dmitri F. Stuart, avea să fie violent atacată de Opoziţie, în Parlamentul de la Bucureşti, în şedinţele din 2 şi 4 iunie 1878, mai ales că ruşii refuzaseră să specifice, în ea, ca expresie incontestabilă a ticăloşiei imperiale ruseşti, data limită a staţionării trupelor ruse în România. De fapt, ruşii nici nu aveau de gînd să o mai părăsească! Şi, cum se ştie, „muscalii“ au tergiversat retragerea pînă în 1883.

Oricum, însă, prin semnarea acestui act diplomatic de valoare internaţională, Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României şi rînduielile sale interne şi, astfel, recunoştea – indirect – independenţa statului român (vezi Istoria militară…, vol. IV, pag. 584-600).

Între timp, încă înainte de angajarea acestei Convenţii, România – care ştia că independenţa nu va putea fi dobîndită decît prin inevitabilul război cu Sublima Poartă suzerană, dar numai în alianţa implacabilă cu Rusia „protectoare“ şi inamică – luase măsuri de mobilizare generală a întregului sistem militar de apărare. Armata a fost trecută pe picior de război şi s-au luat măsuri de acoperire strategică a frontierei de la Dunăre, pe o lungime de 650 de km – măsuri întreprinse exclusiv de Armata Română şi accentuate ulterior –, pentru a contracara, pe de o parte, orice încercare a Otomanilor de a invada ţara şi, pe de altă parte, pentru a ne apăra de prietenia sufocantă a trupelor ruse. Anticiparea acestor riscuri a fost necesară şi întemeiată, fapt confirmat în curînd: Armata Rusă avea să intre în România înainte să fi primit acordul Guvernului Român, ceea ce a scandalizat opinia publică internaţională! În replică, Sublima Poartă a trecut la provocări armate, bombardînd, la 21 aprilie, Brăila, apoi oraşele Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi, la 26 aprilie. Aceste acte de război au determinat, în legitimă apărare, bateriile româneşti de artilerie de la Calafat să bombardeze Vidinul, la 26 aprilie (idem, pag. 634-635). Războiul României cu Imperiul Otoman, existent de facto, a fost recunoscut oficial de Adunarea Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 29 şi 30 aprilie 1877, deschizând calea proclamării independenţei (eodem loco).

În consecinţă, în Sesiunea Extraordinară a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a declarat ruperea oricăror legături cu Poarta Otomană şi a proclamat independenţa de stat – şi, «cu unanimitatea voturilor (se abţin N. Ionescu şi N. R. Locusteanu), „Camera ia act că războiul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială“» (cf. Costin Scorpan, ISTORIA ROMÂNIEI Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, pag. 595).

Vestea a fost primită cu satisfacţie de Serbia, Grecia şi Muntenegru, de poporul bulgar, de toţi creştinii din zona balcanică, de românii din toate statele balcanice – care erau la fel de numeroşi ca în Principatul României –, precum şi de opinia publică internaţională!

A doua zi, 10 mai 1877, se organizează „solemnitatea“ proclamării independenţei, la care Principele Carol avea să declare: „Sărbătoarea naţională de astăzi se celebrează de astă dată cu deosebire, ca fiind ziua proclamării independenţei“ (cf. C. Scorpan, op. cit., pag. 607). Evident, corul adulatorilor principelui Carol era în defazare cu o zi. În acest sens, Caragiale avea să ne lase o formulare indimenticabilă: „Ca rol fu mare, mititelul!“

Greşeala impardonabilă a principelui Carol

Succesul trecerii Dunării de către Armata Imperiului Ţarist şi al angajării primelor lupte a fost asigurat de acoperirea strategică a întregii graniţe a Dunării de către Armata României. Armata Rusă era condusă de către Marele Duce Nicolae. Acesta, ca membru al Familiei Imperiale Ruse, era, probabil, precum beizadelele din Principatele Române, sau cum sunt, acum, „beizadelele“ parveniţilor postdecembrişti: ignorant, incapabil, dar fudul şi cu pretenţii. Iar ca pregătire militară nu era ca mareşalul Mihail Kutuzov sau generalisimul Alexandr Suvorov, ci, probabil, era la fel de pregătit militar cum este politiciana Elena Udrea, sau ca „prinţul“ Duda Întîiul, ambii absolvenţi ai Colegiului Naţional de Apărare. Cert este, însă, că Armata Imperială a Rusiei s-a poticnit la asediul Plevnei şi puţin a lipsit să nu fie repede şi definitiv învinsă atît aici, cît şi pe celelalte fronturi. Salvarea ei a fost Armata României Mici!

Într-adevăr, în ziua de 18 iulie, trupele ruse începuseră al doilea atac asupra Plevnei, dar şi acesta a fost respins de Osman Paşa, cu pierderi deosebit de mari pentru ele. A doua zi, Comandantul Armatei Ruse din Balcani a adresat prinţului Carol al României această telegramă, în care solicita intervenţia imediată a Armatei Române: „Turcii, adunînd cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu Armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae“. (cf. Istoria militară…, vol. IV, pag. 674).

Tînărul prinţ-domnitor Carol, infatuat ca orice prusac, a cerut doar ca să fie el comandantul Armatei Româno-Ruse de la asediul Plevnei, pe motivul implicit şi subînţeles că, fiind conducătorul unui Stat, nu putea fi sub comanda unui Duce, fie el şi Mare! Chiar dacă, probabil, îl citise pe Clausewitz, întrucît fusese doar cadet în armata prusacă, Carol nu comandase, niciodată, nimic pînă să fie aburcat, ex abrupto, pe Tronul Principatelor Unite Române, unde venise, incognito, cu o valiză scorojită – nu ca să-i servească de „acoperire“ spre a nu fi arestat de poliţia austriacă, ci pentru că nu avea alta. Cînd Marele Duce Nicolae i-a cerut ajutorul militar total şi neîntîrziat, neisprăvitul prinţ-domnitor Carol s-a repezit ca surdu-n tobă şi i l-a acordat necondiţionat, deşi nu exista nici o convenţie militară între Rusia şi România, dar exista atît conştiinţa perfidiei atestate istoric a Imperiului Rus, cît şi istoria relaţiilor, totdeauna ostile, dintre Rusia şi Principatele Române. Mai mult, acum, România insistase asupra încheierii alianţei militare româno-ruse, dar Rusia a refuzat şi a încercat „să împingă armata română pe planul doi“. Consulul general al Franţei la Bucureşti, Fréd Debains, în urma unei discuţii cu consulul Rusiei, baronul D. F. Stuart, a rămas cu impresia că „Statul major rus nu doreşte concursul forţelor române decît pentru respingerea incursiunilor turceşti“ (idem, pag. 624-625). „Venind şi a doua înfrîngere a ruşilor la Plevna în ziua de 30 iulie (stil nou – n.n.) – scria generalul rus Kuropatkin în memoriile sale –, întrebuinţarea nemijlocită a trupelor române deveni imperioasă. Dar rolurile se cam schimbaseră; căci nu românii, ci ruşii ţineau acum mai mult să coopereze cu armata română“ (idem, pag. 673). Numai că acum, cînd încrezuţii imperiali ruşi se aflau pe punctul de a fi zdrobiţi, şi-mai-fudulul prinţ Carol se repezea să scoată castanele din foc cu mîna lui de prusac neinstruit!

Aceasta a fost marea greşeală politico-diplomatică a prinţului-domnitor Carol. Greşeala a fost acceptată, în mod bizar, inclusiv de Guvernul român, deşi acesta dispunea de miniştri şi diplomaţi versaţi în asemenea pertractări, care cunoşteau lipsa de onestitate a ţarilor ruşi. Dar, mai ales, cunoşteau istoria tragică a războaielor ruso-turco-austriece purtate pe teritoriul Ţărilor Române şi soldate cu mari distrugeri pentru noi; ca să nu mai vorbim de amintirile recente despre ruinătoarea ocupaţie rusească de la 1828-1834 sau despre odiosul „protectorat“ ţarist, care a impus Regulamentele Organice ale lui Kiseleff, al căror ultim paragraf „a fost introdus de protectoarea noastră, Rusia, prin fraudă şi prin fals într-un act public“ (Radu Rosetti, op. cit., pag. 70).

Respectiva greşeală este analizată, fără obişnuitele menajamente academice, de prof. univ. dr. Doru Todericiu, într-un laborios studiu despre politica Imperiului Rus privind „translaţia formală“ a frontierelor şi teritoriilor, referindu-se, expres, la Dobrogea şi sudul Basarabiei, în conjuncţie cu victoria repetată a lui Osman Paşa la Plevna, victorie care avea să avantajeze, cît de cît, România Mică, tocmai prin faptul că a salvat Rusia de la o înfrîngere ruşinoasă şi a dobîndit, astfel, un ascendent moral asupra ei, remarcat de către opinia publică internaţională: «Şi vom continua afirmând – ceea ce este foarte adevărat – că acest moment crucial a fost defectuos exploatat de către Prinţul Carol şi Guvernul său. Ar fi fost, probabil, cazul de a smulge Rusiei nu cele câteva mici „concesii personale“ cu privire la detalii de comandament sau de colaborare militară, s-ar fi putut probabil obţine renunţarea definitivă, confirmată de Ţar, asupra Basarabiei de sud. Ca şi Preşedintele Roosevelt şi Premierul Churchill în 1945, Prinţul Carol (în 1877-78) cade victima aceleiaşi imprudenţe!» (cf. http://www.rom2.de/modules.php?name=News&file=article&sid=911).

Românii aduseseră o contribuţie militară substanţială, în multe momente chiar decisivă pentru campania antiotomană, şi în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, contribuţie care a uşurat războiul şi a scurtat durata acestuia: Armata României a pierdut, dintre cei aproape 60.000 de militari participanţi la război, peste 10.000 de militari, iar statul român a cheltuit circa 100.000.000 de lei (la valoarea de atunci a leului). Cu toate acestea, delegatului guvernului român i s-a interzis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat, la 19 februarie 1878, prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano (astăzi Yeşilköy), lângă Istanbul. Totuşi, Principatele Unite Române, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă, dar gonflată – de la Marea Neagră pînă la Marea Egee! – de „mărinimia“ rusească, spre a servi drept cap de pod pentru creşterea zonei de influenţă a Imperiului Rus! Totodată, se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herţegovinei.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Dobrogea Rusiei, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud Basarabiei, pierdută pe „nedrept“, în opinia Ţarului, la 1856. Aceasta fusese „recunoştinţa“ imperială rusească pentru contribuţia hotărîtoare şi salvatoare pe care România Mică a adus-o în acest război şi fără de care Marele Imperiu Rus ar fi fost învins în mod ruşinos şi fără drept de apel! Această mîrşăvie politico-diplomatică avea să se repete. Să ne reamintim şi de „recunoştinţa“ de după 9 mai 1945, cînd Aliaţii-contra-naturii au procedat la fel: deşi România fusese a patra putere beligerantă, nu a fost invitată la tratativele de pace, ci, dimpotrivă, a fost tratată ca ţară învinsă, obligată să plătească imense despăgubiri de război şi lăsată la cheremul aceluiaşi Imperiu Rus, năpîrlit în U.R.S.S.!

Conjugat cu victoria provizorie a lui Osman Paşa, celălalt „noroc“ al României fusese că, prin Tratatul de la San Stefano, Imperiul Rus se dovedise, ca întotdeauna, prea hrăpăreţ, şi a iritat Occidentul. Ca atare, Tratatul ruso-turc a fost contestat de Marile Puteri – care considerau că Rusia îşi arogase prea mari avantaje, în detrimentul lor direct – şi a fost modificat prin Tratatul „european“ de la Berlin, din iulie 1878, prin care acestea au recunoscut – de-abia acum! – independenţa de jure a României. Acest tertip de tergiversare prin formula „independenţa de jure“ atestă şi schizofrenia politică a Marilor Puteri, deoarece România îşi cucerise independenţa de facto, în mod incontestabil şi în faţa întregii Lumi, cu arma în mînă – întrucît acesta fusese şi motivul angajării plenare în Războiul de Independenţă, după cum Marile Puteri deveniseră mari tot prin războaie! Numai că era o mare diferenţă morală şi politică: Marile Puteri purtaseră războaie nedrepte, de cucerire – „de pradă“, cum zicea Nicolae Iorga –, pe cînd România purtase un război just, de eliberare – cu uriaşe jertfe umane şi materiale, comparativ cu populaţia, teritoriul şi economia ei. Totodată, conform Tratatului de la Berlin, în componenţa României intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea – aceasta doar pînă la sud de Mangalia, deşi Dobrogea întreagă fusese parte a Munteniei încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn şi, deci, încă de mai înainte.

În schimb, pentru că Imperiul ţarist nu putea renunţa la controlul Gurilor Dunării, şi-a reanexat, tot prin „dreptul“ celui Mare-şi-Tare, sudul Basarabiei, făcînd „schimb“ cu teritoriul Dobrogei, pentru că a considerat, în mod realist, că sudul Basarabiei este, din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, mai important decît Dobrogea – fapt confirmat şi de faptul că, peste şapte decenii, Stalin şi Hruşciov aveau să-i acorde „Ucrainei“, la fel, tot sudul Basarabiei. De aceea, într-un articol anterior, publicat inclusiv pe Altermedia, îi sugerasem preşedintelui Vladimir Putin că trebuie să desfiinţeze actualul „stat“ Ucraina – cum îl ameninţase el pe George Bush, anul trecut la Bucureşti, că va face – şi să restituie României teritoriile răpite prin criminalul Pact Ribbentrop-Molotov şi aflate, încă, în posesia Ucrainei.

Principele Carol şi plăcuţele de la Sinaia

Cercetări de ultimă oră relevă un fapt cvasinecunoscut de către opinia publică: „Războiul de Independenţă de la 1877 a fost finanţat prin topirea unui tezaur dacic, descoperit la Sinaia în 1875. Acesta conţinea cîteva sute de tăbliţe din aur, cu inscripţii despre istoria dacilor. Pentru a nu se pierde istoria, regele Carol I a ordonat copierea în plumb a tuturor obiectelor găsite. Afacerea a fost ascunsă timp de 130 de ani“ (vezi Sorin Golea, Claudiu Pacearcă, „Românii sunt azi liberi datorită acestor plăcuţe“, Libertatea, 24.07. 2008).

Ceea ce este absolut sigur, în acest fragment, este că, la acea dată, prinţul Carol nu devenise, încă, „regele Carol I“. Apoi, între timp, avea să facă alte potlogării, prin care şi-a construit averea – implicit, printre altele, Castelul Peleş – pe alte căi ilicite, nu doar prin topirea plăcuţelor dacice de aur de la Sinaia, după cum relevă şi Gheorghe Constantin Nistoroiu, în articolul „Averea Sfintei Mănăstiri Sinaia păzită prin veacuri de blestemul Sfântului Voievod Brâncoveanu“).

Faptul că, la 10 mai 1866, fusese instalat ca principe-domnitor, că ziua de 10 mai 1877 a declarat-o zi a independenţei, deşi fusese proclamată, la 9 mai 1877, în Parlament, de către Mihail Kogălniceanu, şi că, la 10 mai 1881, avea să fie uns ca rege, nu constituie un argument pentru ca penibilii promonarhişti de azi – care bîzîie ca muştele în jurul lui Mihai I Uzurpatul – să pretindă ca ziua de 10 mai să devină zi importantă pentru România, ca „zi a Regalităţii“, ba chiar ca „sărbătoare“ naţională – o adevărată blasfemie! – în locul zilei de 1 Decembrie 1918, care este „Ziua zilelor“, după cum o apreciază, cu patriotism, scriitorul Constantin Zărnescu! Singurul calificativ adecvat pentru ziua de 10 mai este dat de sloganul din acele vremuri: „10 mai, zi de ruşine!“

De aceea, pentru a nu întina memoria celor peste zece mii de eroi ai Armatei Naţionale morţi şi dispăruţi, pentru a respecta imensul efort de război suportat de poporul român pentru ducerea Războiului de Independenţă, trebuie să respectăm Ziua de 9 Mai ca zi a proclamării Independenţei Naţionale – ca zi a sacrificiului şi patriotismului neţărmurit al Poporului Român.

E-adevărat, Armata de acum a României nu mai are trăsăturile Armatei Naţionale de la 1877, nici prin dimensiuni, nici prin patriotism. Dacă la 1877 România putea să aibă sub arme circa 125.000 de militari, iar în 1989 avea circa 380.000 de combatanţi înrolaţi, acum are circa 45.000 de militari, cam cît încap într-un stadion de mărime medie. Aceştia sunt angajaţi ca militari „profesionişti“, adică, zis mai frust, ca mercenari. Simptomatic, în acest sens, este că denumirea Ministerului Apărării Naţionale a fost scurtată cu ultimul cuvînt, „Naţionale“, fiindcă suna prea antieuropean. Şi nici marii lor comandanţii nu mai au patriotismul celor de la 1877! Altfel, corpul generalilor şi al ofiţerilor superiori nu ar fi acceptat şi suportat ruşinea ca prinţului-făcătură Radu Duda să-i fie acordat gradul de colonel (umblă zvonul că i-ar fi fost acordat chiar şi gradul de general!), deşi nu are făcută nici o zi de armată!

E-adevărat, cu unele excepţii majore, dar care, tocmai de aceea, respectivele excepţii au fost trecute „pe linie moartă“ sau trecute în rezervă, inclusiv prin înscenarea furtului de arme de la Ciorogârla, numită şi „diversiunea Ciorogârla“. E-adevărat, apoi, că nici guvernanţii de acum nu mai au rectitudinea morală şi patriotismul celor de atunci: cei de la 1877 aveau curajul civic şi politic să apere interesele României în faţa Marilor Puteri, pe cînd cei de acum manifestă doar slugărnicie deplină în faţa aceloraşi şase Mari Puteri (repet, citeşte: Putori), care, între timp, au devenit G7, G8 sau G12. Totuşi, dacă din cei 380.000 de militari de la 1989 îi scădem pe cei 45.000 încă activi, îi scădem, apoi, şi pe cei 5-10.000 care s-au transferat în Poliţie şi în Jandarmerie, tot mai rămîn cei 330.000 de militari în rezervă şi în retragere. Aşadar, dacă cu 60.000 de combatanţi am luptat pentru alungarea Otomanilor, ne mai rămîn 300.000 de militari patrioţi rezervişti, cu care să ne eliberăm de sub jugul asupritorilor postdecembrişti!

Să sperăm că Zilei de 9 Mai îi vom atribui şi această calitate: ziua alungării clicocraţiei.

8 mai 2009

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu