- al doilea interviu cu publicistul Radu Negrescu-Suţu - [cititi primul interviu]
Silvia Constantinescu: Stimate Domn Negrescu-Suţu, au trecut aproape 14 ani dela înlăturarea lui Ceauşescu. Cum vedeţi evoluţia în România în aceşti ani, politic-economic-cultural?
Radu Negrescu-Suţu: Doamnă Constantinescu, aici sunt trei întrebări distincte. Cu voia Dvs. vom lăsa latura economică pe seama celor care au această competenţă. În politică însă, nu trebuie să fii neapărat politician ca să observi că este vorba de o involuţie, întrucât nu se mai poate vorbi în ţară de o opoziţie credibilă. PRM-ul lui Vadim Tudor sau ciudata alianţă PD-PNL, ori ce a mai rămas din PNŢCD, nu par a îngrijora peste măsură PSD-ul, care a avut tot timpul să pună mâna pe puterea economică. Doar în cultură se poate vorbi de un real pas înainte, de fapt o revenire la normalitate, în comparaţie cu perioada dinainte de ‘89. Din păcate, o ţară sărăcită economic şi cu o economie de tip mafiot nu poate corespunde criteriilor de intrare în Europa, chiar dacă are o cultură remarcabilă. Mai sunt o sumedenie de reforme sociale şi economice de înfăptuit, altfel adeziunea noastră europeană va seamăna iarăşi a cerşetorie de ajutoare. Personal, nu sunt pentru intrarea în Europa atâta timp cât aceste reforme nu sunt efectuate. Nu critic doar din plăcerea de a critica. Eu nu sunt decât jurnalist şi nu pot avea pretenţia de a putea propune soluţii sociale, neavând nici competenţa, nici mijloacele şi nici controlul mijloacelor. Iar dacă critic ceea ce nu este în regulă, nu o fac pentru că nu-mi iubesc ţara, ci tocmai pentru că situaţia ei nu-mi este indiferentă, chiar dacă trăiesc actualmente la Paris. Dacă ocultăm sau cosmetizăm la nesfârşit problemele actuale ale societăţii noastre, avem puţine şanse de a le rezolva vreodată în bine, şi un jurnalist are datoria să tragă semnalul de alarmă de câte ori este cazul.
SC: Aţi fost unul dintre cei care aţi activat din Franţa în favoarea alegerii lui Emil Constantinescu ca preşedinte al României. Cum vedeţi perioada preşedinţiei lui Emil Constantinescu? Aţi mai activa la susţinerea candidaturii lui Emil Constantinescu astăzi? Cum consideraţi că va rămâne Emil Constantinescu în istorie?
RN-S: Am sprijinit, cu entuziasm şi naivitate politică, la recomandarea Seniorului Coposu, la vremea respectivă, campania electorală a profesorului Constantinescu. Era singura alternativă de reală pondere care se opunea guvernării comunistului Iliescu. Dezamăgirea a fost pe măsura speranţelor şi ale promisiunilor făcute de candidatul Constantinescu. Domnia sa a început prin a avea în Ţară un discurs electoral diferit de cel ţinut în Exil. Ni s’a explicat că este o tactică electorală, dar că, odată ales, va deveni Arhanghelul victimelor comunismului, răzbunătorul patimilor Neamului, îl va readuce pe Rege pe tron, îi va judeca pe securişti şi comunişti, va înapoia proprietăţile confiscate, ş.a.m.d. Dl. Constantinescu a avut un rol de jucat în acea mascaradă politică a acelor ani pe care nu are rost s-o mai detaliez aici, căci ar fi prea lung, rol pe care l-a jucat aşa cum i s’a cântat sau aşa cum a putut, întrucât presiunile erau foarte mari. Putem spune, cu regret şi fără exagerare, că Domnia sa, în loc să intre pe poarta cea mare a Istoriei, acoperit de glorie şi de recunoştinţa Neamului, a preferat să iasă jalnic pe uşa din dos, cea a Uitării. Guvernarea sa a fost mult mai nocivă decât cea a comunistului Iliescu, întrucât a înşelat speranţele şi încrederea oamenilor cinstiţi care l-au susţinut şi ales.
SC: Cum vedeţi evoluţia activităţii Dlui Ion Iliescu în mandatele avute? Faceţi, vă rog, o comparaţie între aceşti doi preşedinţi. Cum consideraţi că va rămâne Ion Iliescu în istorie?
RN-S: Spre deosebire de Dl. Constantinescu, Ion Iliescu nu şi-a dezamăgit prea tare alegătorii. Abil politician, format la şcolile comuniste şi susţinut de cei care au, graţie lui, puterea economică despre care vorbeam, partidul său nu are actualmente în ţară vreun rival politic serios, candidaturile românilor din străinătate fiind ori fanteziste, ori diversiuni politice de tipul celor cu care ne-am obişnuit din 1989 încoace. O reuşită remarcabilă, pe care nici Ceauşescu n’a putut-o înfăptui, este distrugerea aparentei unităţi a Exilului românesc, acţionând prin biserici, diverse asociaţii, ambasade şi mass-media. Cum va rămâne însă Dl. Iliescu în Istorie, după atâtea abuzuri, aceasta depinde de cine şi cum o va scrie. În guvernările sale sunt multe aspecte de analizat, însă cel care mă pasionează este analiza comportamentului şi reacţiilor societăţii româneşti în ansamblul ei, în perioada acestor ani. Manipularea unei societăţi lipsite de orice fel de repere şi discernământ politic este un lucru abominabil, însă extrem de pragmatic. Iar românii din Exil, care, datorită contactului cu societăţile în care trăiau, aveau aceste repere, au fost ori înlăturaţi ca trădători de ţară, ori “cumpăraţi” în diverse moduri, aşa că influenţa lor asupra societăţii româneşti nu a avut din păcate preponderenţa pe care ar fi trebuit s-o aibă.
SC: Dacă ar fi să vă angajaţi la alegerile din România, ce partid aţi susţine? Ce personalitate politică o consideraţi demnă de funcţia de Preşedinte al României?
RN-S: Din păcate, în momentul de faţă, nu cred să existe posibilitatea unei alternative serioase. Partidele care au preluat denumirile fostelor partide istorice nu mai au nimic în comun cu acestea în afară de nume. Personalităţile politice cinstite au fost marginalizate, iar alternativa monarhică nu mai pare a fi credibilă nici măcar Familiei Regale. Securitatea a lucrat şi aici cu înaltă măiestrie, trebuie s-o recunoaştem, chiar dacă suntem monarhişti. Prevăd aşadar că viitoarele alegeri se vor derula fără a-mi exercita dreptul, şi nu obligaţia, de alegător, refuzând să particip la mascarade de genul celei de rândul trecut, când eram solicitaţi să votăm cu Iliescu pentru ca nu cumva să câştige Vadim. Amândoi îşi râd şi-acum în barbă de cacialmaua trasă atunci românilor. Ce mai poate face Exilul pentru Ţară? Cred că a făcut destul, şi astăzi ar fi cazul să ne întrebăm ce poate face Ţara pentru noi. Până acum, sentimentul este că pentru cei de-acasă suntem, aşa cum am mai spus, un fel de rude îndepărtate, un fel de români de a doua categorie, fără aceleaşi drepturi cu ei.
SC: A luat fiinţă Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. Cum vedeţi necesitatea înfiinţării acestui Institut? Cum vedeţi organizarea lui? Institutul se cheamă “pentru Memoria Exilului Românesc”. Consideraţi că Exilul românesc a luat sfârşit? Cine este în măsură să stabilească când un astfel de act politic, cum este plecarea în exil, părăsirea patriei din motive politice, a luat sfârşit?
RN-S: Doamnă Constantinescu, noi ştim că aparenta gâlceavă “Exil-Diasporă” nu este nouă, ci a început după aşa-zisa Revoluţie, când încă nici nu se uscase cerneala cu care s’au înscris numele tinerilor morţi pentru ca revoluţia să fie cât de cât credibilă. Înainte de ‘89 nimeni nu folosea termenul de “diasporă”. Ori, o ţară care are sute şi sute de mii de exilaţi politici nu se poate pretinde chiar atât de democratică. Transformându-i însă pe exilaţi în diasporeni, lucrurile se schimbă radical, nu-i aşa? Noii căftăniţi ajunşi în fruntea bucatelor Ţării se prefac a-i băga în seamă pe exilaţi, invitându-i pe la ambasade, dându-le unora chiar nişte tinichele strălucitoare şi, ca să dea o lovitură finală Exilului, înfiinţează un pompos “Institut Naţional pentru Memoria Exilului Românesc”. Intenţia este lăudabilă, însă punerea ei în aplicare de către tovarăşi, adică de către călăi cu acordul victimelor care le dau chiar o mână de ajutor gratuită, mi se pare indecentă, ca să nu spun grotescă. Ea nu poate fi decât suspectă, întrucât institutul este guvernamental, deci sub controlul guvernului actual. Am întâlnit numele multor persoane onorabile din Exil în Consiliul de Garanţie Morală a acestui Institut. Unele dintre ele nici nu ştiau bine cum au ajuns pe această listă, sau cel puţin aşa au pretins. Altele consideră poate că vor avea putere de decizie şi de control absolut. Aşa să fie, deşi eu rămân sceptic. Am întâlnit şi numele Dvs. în acest Consiliu. Cert este că, în momentul în care se adună de peste tot arhivele Exilului într’un Institut care-i studiază memoria, aceasta înseamnă un singur lucru: că Exilul nu mai există, sau că i se precipită sfârşitul. Dumneavoastră ce credeţi? Să nu uităm că Exilul a îmbătrânit, are şi el o vârstă, aşa că să nu-i grăbim sfârşitul şi să-l lăsăm să moară de moarte bună!
Cât despre acest sfârşit, socotesc că nimeni nu este în măsură să decidă decât în ceea ce-l priveşte. Dacă M.S. Regele a declarat că Exilul românesc a luat sfârşit, această decizie nu-L angajează decât pe El şi familia Sa. Altfel, fiecare îşi alege tabăra în care se simte reprezentat şi în care se recunoaşte. Unii români au devenit francezi sau suedezi şi nu mai doresc să fie nici în exil, nici în diasporă. Este o alegere personală, motivaţia diferind dela caz la caz, însă în mare parte ea reflectă dezinteresul faţă de problemele societăţii romaneşti actuale şi una dintre aceste probleme este chiar gâlceava Exil-Diasporă. Acest dezinteres este în mare parte consecinţa faptului că România este guvernată tot de comunişti, chiar dacă aceştia nu-şi mai spun astfel, şi o opoziţie de dreapta, necesară menţinerii unui echilibru, nu mai există. În ceea ce mă priveşte, continui să fac parte din Exilul românesc, unde mă aflu de 27 ani şi cu care mă identific, deşi acesta este astăzi, o spun cu durere, cu câteva lăudabile excepţii, muribund cu voia sa. Am ales această opţiune din imposibilitatea de a alege alta.
SC: În discuţiile pe care le-am avut în România s’a evidenţiat una în mod special: problema elitelor. Cum vedeţi rolul “elitelor” în societate? Cine stabileşte cine este sau nu elită? Au aceste elite, dacă ele există, obligaţii şi îndatoriri?
RN-S: Bineînţeles că orice societate are nevoie de elite, altfel, în cazul în care acestea sunt distruse sau se refugiază peste graniţă, se crează automat un vid care va fi ocupat de nişte pseudo-elite, de care societatea nu are nevoie, dar pe care nu le poate combate în lipsa şi fără ajutorul adevăratelor elite. A fost cazul ţării noastre în perioada comunistă. Într’o societate normală, aceasta îşi alege elitele pe criteriul valorilor şi nu al proptelelor. Ele se impun de la sine prin calităţi şi prin prestanţă şi societatea le acceptă ca atare. Acum, în momentul în care aceste elite îşi pierd coloana vertebrală, ele încetează a mai fi elite, devenind simple instrumente ale puterii. Ele încetează a mai fi un exemplu pentru societate, întrucât competenţa disociată de valorile etice nu mai are putere călăuzitoare.
SC: În Suedia, lumea se tutuieşte, fără ca pentru aceasta să-şi piardă respectul unul faţă de altul. Aţi considera o jignire dacă un necunoscut sau o persoană “în rang” mai jos decât al Dvs,. sau mai tânără v-ar spune “tu”?
RN-S: Fiecare popor şi-a creat, de-a lungul istoriei sale şi datorită influenţelor altor culturi cu care a intrat în contact, un cod de obiceiuri. Bineînţeles, Codul Bunelor Maniere nu poate fi acelaşi pentru toate popoarele şi, în consecinţă, suntem datori să le respectăm pe cele ale ţării în care ne aflăm. Dacă la arabi un râgâit zgomotos la sfârşitul unei invitaţii la masă este un compliment pentru gazdă, iar abţinerea o jignire, vom râgâi în ţările lor, însă nu şi în România, unde nu ar fi un gest apreciat nici de gazdă şi nici de comeseni, decât poate într’o anumită “societate’’ pe care noi nu ne-o luăm drept model şi pe care elitele despre care vorbeam au datoria s-o educe. Dacă bunele maniere nu se predau în şcoli, deşi ar trebui, ele pot fi învăţate în familie, cu condiţia ca aceasta să le cunoască. Acestea fiind zise, deşi influenţat de cultura franceză, românul a avut întotdeauna o persistentă tendinţă de a tutui, urmată, din păcate, imediat după aceea, de bătutul pe burtă. Este consecinţa unei educaţii începute, dar întrerupte apoi timp de 50 ani. În acelaşi timp, francezul te poate înjura, însă vorbindu-ţi cu Dumneavoastră: “Allez vous faire f…, Monsieur!” Chestie de civilizaţie! Acum, faptul că o persoană mă tutuieşte, nu este o jignire dacă este în obiceiul ţării sale de baştină. Dacă nu este, aceasta este o lipsă de educaţie din partea sa, carenţă a cărei răspunderi nu o port în niciun caz eu. Cred însă că există jigniri mult mai grave şi mai greu de trecut cu vederea decât mitocănia românească, iar limba română prezintă totuşi un avantaj faţă de alte limbi, acela de a avea o formă intermediară, “Dumneata”, care poate rezolva unele situaţii.
SC: Ce mai aveţi de adăugat?
RN-S: Doamnă Constantinescu, am ajuns, din păcate, la sfârşitul acestui interviu. Apreciez în mod deosebit iniţiativa acestui chestionar adresat exilului românesc, sau, ca să nu jignim pe nimeni, românilor din străinătate. Ca oricărui bolnav, societatea românească fiind încă suferindă, nu strică să-i iei pulsul din când în când. Vă mulţumesc pentru plăcerea acestei convorbiri şi doresc mult succes în continuare “Curierului românesc’’.
—
Silvia Constantinescu, Stockholm / Paris, iunie 2004
10 responses so far ↓
1 Petre // Jul 15, 2006 at 12:52 pm
Cultura a decazut si ea dupa 1989. Au inflorit telenovelele sud-americane, subcultura, manelele, tigania, prostul gust. La examenul de Bacalaureat din acest an au trecut numai 20% din elevii bucuresteni, si a fost o sigura medie de 9. Cam la fel si la nivel national. Medii mari, 9-10, cateva, in Mehedinti, Cluj, Buzau. Elevii sint slab pregatiti, un nivel cultural jalnic. Sub nivelul elevilor ceausisti.
“Diaspora” de azi este reprezentata de tigani si tarani care au abandonat in masa satele Romaniei si orasele de provincie. Daca inainte de 89 diaspora romaneasca era reprezentata de oameni culti, intelectuali, fosti detinuti politici (pe langa securistii infiltrati), dupa 89 imaginea emigratiei romanesti este jalnica: tigani, derbedei, hoti, delincventi, muncitori necalificati in constructii, ospatari si servitoare prin case.
Solutia? Dupa intrarea in UE, poate peste 20-30 de ani sa fie si Romania la nivelul Spaniei si Portugaliei dpv de vedere economic-social. Cultural si moral insa, e cam greu sa se refaca. Liberalismul si democratia prost intelese vor contribui la stagnare si chiar decadere.
Exista popoare care au nevoie de o mica dictatura, de o mana de fier (guvern si presedinte corecti, justi si necorupti) pentru a putea prospera si CRESTE ca popor.
2 Zob Gheorghe // Jul 15, 2006 at 2:43 pm
Radu Negrescu Sutu spune adevarul dar ma intreb de ce nu l-a spus atunci cand degradarea natiunii romane nu ajunsese la stadiul de fata.In al doilea rand se gaseste in eroare cu privire la ideea de comunist.In conditii de constrangere ca acelea ale capitalismului actual care este generalizat , comunistii autentici nu s-ar fi comportat ca PSD-istii sau alte grupuri taxate drept comunisti.Trebuie sa fim realisti si sa-i luam tocmai din vremea socialismului in considerare.Ei nu de acum nu sunt comunisti ci nu sunt comunisti de mult timp.Pentru intelegere sa exemplificam astfel:de ce nici un om politic nu este in ichisoare pentru doctrina si actiuni comuniste? Eu raspund asa: nu, pentru ca nici unul nu isi pune in joc, sanatatea, averea, familia, libertatea, viata pentru scopuri comuniste.Ori nu crede in comunism si in cazul acesta nu este comunist ori nu are caracterul comunist si atunci iar nu este comunist.Utilizarea cuvintelor fara notiunea lor incalca principiul logic al identitatii si aceasta fapta face parte din tactica de dezagregare spirituala a romanilor.
Pentru cetateanul “Petre”: in sfera emigrantilor romani se mai includ si pederastii de pe la Paris precum si cersetorii si prostituatele.Daca ii privim temeinic ei fac parte din multimea numita “prostimea romaneasca” al carei temei este elita tradatoare de neam care ne-a lasat de izbeliste in aceasta faza post-pucista si de cucerire.
3 negel // Jul 16, 2006 at 12:02 am
Pe alocuri , dl. Sutu bate campii… Dupa razboi multi viteji… Exilatii politici sunt o slaba minoritate. Exilatii economici ( cei dinainte de 1989) n-aveau si nu au nimic cu politica. Atunci cind reuseau sa se ” exileze” declarau ( pentru ca asa trebuia) ca sunt persecutati politici.
4 Negrescu Sutu // Jul 16, 2006 at 5:20 am
Este cert că nivelul culturii este scăzut, în sensul că Televiziunea, care ar trebui să aibă un rol cultural, procedează invers, dând pe post ceea ce o majoritate, care se poate lipsi foarte bine de cultură, doreşte să vadă şi să auda. Aici, Televiziunea procedează strict comercial, fiind conştientă că anticultura este mai rentabilă decât cultura. Însă, nu putem spune că acum nu avem acces la informaţie, la cultură, faţă de perioada dinainte de ‘89, când acest acces ne era interzis, cu excepţia culturii autorizate de Partid. Astăzi, fiecare, în funcţie de cerinţele şi de gradul de interes, se poate documenta şi în afara programelor de televiziune. Nu ne putem face o cultură solidă în nicio ţară stând doar în faţa televizorului, deşi de multe ori timpul ne lipseşte pentru a putea căuta în altă parte.
Sigur că ,,există unele popoare care au nevoie de o mică dictatură, de o mână de fier pentru a putea prospera şi creşte ca popor”. Temporar. S’ar părea că facem şi noi parte dintre aceste popoare. Dictatura lui Franco a salvat nu numai Spania, ci şi Europa occidentală de pericolul comunismului, pentru ca astăzi Spania să fie ceea ce este. Cât despre timpul ce ne-ar fi necesar pentru a ajunge la nivelul Spaniei şi Portugaliei, după o jumătate de secol de mers înapoi în timp ce ceilalţi mergeau înainte, cred că ,,oracolul de la Dămăroaia” , comunistul cel mult admirat astăzi de unii pentru ,,inteligenţa” sa diabolică, s’a înşelat : va fi nevoie de mult mai mult timp decât a prezis. Şi aceasta pentru că suntem şi vom fi în continuare conduşi tot de comunişti şi securişti venali, mai mult sau mai puţin deghizaţi şi pentru că principiile democraţiei nu se pot învăţa de azi pe mâine.
Iar faptul că unii vechi exilaţi politici ,,îşi permit” să-şi exprime ideile referitoare la situaţia de ieri şi de azi a Ţării, nu înseamnă, după părerea mea, decât că aceşti oameni se simt în continuare români şi au o nevoie afectivă de ţara lor, deşi Ţara nu are nevoie de ei. A trăi în afara graniţelor Ţării nu înseamnă a nu mai fi român. Faptul că unii nu au mâncat salam cu soia, deoarece după puşcărie au fost expulzaţi sau au reuşit să plece din Ţară, înainte ca salamul mai sus amintit să fie pus pe piaţă, nu înseamnă că şi-au pierdut calitatea de român. Oriunde ar trăi, România este şi a lor, nu numai a fraţilor dinauntrul graniţelor ciuntite ale Ţării. Este dureros pentru un exilat, care nu se arată viteaz doar după razboi, care a îndrăznit să se opună comunismului pe vremuri, şi a suferit pentru aceasta, să nu i se recunoască calitatea de român. Nu putem, din păcate, fi toţi la fel şi nu putem, din fericire, gândi cu toţii la fel, altfel ar fi trist şi-ar însemna că tot n’am ieşit din comunism . Fiecare îşi urmează destinul său propriu în viaţă, că doar nu trăim în ,,kibbutz”, însă pe toţi ne uneşte originea comună a Patriei. Aceste elementare noţiuni civice ar trebui predate astăzi tinerilor din Ţară, dar de cine ?
5 kraken // Jul 16, 2006 at 1:20 pm
…să nu i se recunoască calitatea de român.
Cine nu recunoaste, si cui nu i se recunoaste, calitatea de roman? Azi oricarui roman “apatrid” ceausist i se da inapoi cetatenia romana daca doreste.
Multi romani care au plecat (nu legionari sau fosti detinuti politici) nici nu mai vor sa auda de Patrie fiindca acolo au trait rau, erau saraci, nu mai au la ce sa se intoarca. Asta mi-a spus un zugrav roman, care acum traieste bine cu familia lui in Irlanda. Pentru multi Patria este acolo unde traieste bine, unde se simte bine.
Omul este ceea ce se simte ca este. Eu cred ca natia o poarta unu in sange indiferent unde ar trai. Chiar daca traiesti departe de parinti, tot ii iubesti, nu-i uiti, ii respecti si-i vizitezi cand poti, desi exista si copii ingrati. Dar nu poti sa iubesti la fel si rudele.
Sloganul “n-a mancat salam cu soia” nu trebuie luat in seama pentru ca facea parte din manipularea iliesciano-securista post decembrista pentru a face sa craesca ura impotriva lui Ratiu (si acelor care se intorceau cu dolarii) si pentru a ascuti sentimenul anti-capitalist al muncitorilor. Azi, cand romanii pleaca cu sutele de mii din motive strict economice nu mai poate fi vorba de ura celor din tara impotriva celor plecati. In tara au intrat anul trecut 14 miliarde de euro de la cei care lucreaza si traiesc in Germania, Spania, Italia, Irlanda.
Cat despre Diaspora, nu prea vad cu ce a contribuit la salvarea tarii, poate doar prin Europa Libera, D.W. si Vocea Americii:D
De batut cu pumnul in piept e usor. Cum zicea Cioran, toti crestinii manifesta compasiune pentru ca nu-i costa nimic. Daca ar fi existat o Diaspora romaneasca puternica, ca cea maghiara de ex., poate ar fi facut ceva pentru Romania sau macar pentru imaginea romanilor in lume.
http://www.evenimentulzilei.ro/article.php?artid=265338
6 Agatha // Jul 16, 2006 at 5:16 pm
Cel mai mare rau pe care l-a trait Romania a fost dictatura comunista. Lasand la o parte disciplina din scoala, invatatul temeinic, care ar fi de dorit azi in scolile romanesti, painea asigurata familiilor printr-un serviciu fix, fara somaj, comunismul, prin ideologii/tortionarii bolsevizati, a incercat sa distruga valorile culturale ale Romaniei. Multi adevarati romani anticomunisti au ajuns in puscarii, altii au intrat in partid si au zis numai ceea ce trebuia, au ascuns icoana si si-au pus la piept carnetul rosu. Intelectualii oportunisti, care se gudura pe langa putere, au existat si la Dej-Ceausescu-Iliescu, exista si la Basescu. Represiunea securisto-comunista in Romania a fost mult mai puternica decat in tarile vecine. A fost asemanatoare celei din URSS.
Cei din “Diaspora” nu puteau face mare lucru pentru tara, chiar daca urau comunistii. Sentimentul patriotic insa a fost mai puternic la romanii din exil, obligati sa paraseasca tara din motive politice, decat la cei ramasi in tara care visau sa emigreze in America si nu puteau pleca, sau la cei care plecau si pleaca de saracie.
“Represiunea impotriva culturii (Scriitori in inchisori) este numele uneia dintre noile sali vernisate cu prilejul celei de-a noua editii a Scolii de Vara, care se desfasoara in aceste zile la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Este prima parte dintr-un triptic despre represiunea impotriva culturii, salii dedicate scriitorilor urmand sa i se adauge una dedicata artistilor si o alta istoricilor. Bazata pe cercetari de arhiva, pe studierea fiselor de incarcerare si a dosarelor de urmarire, ca si pe studiile de sinteza publicate in ultimii ani, noua sala este rodul unor investigatii care n-au fost facute cu detasarea omului de stiinta, ci cu participarea indurerata, uneori pana la insuportabil, a colegului de literatura si de istorie. Am muncit mai bine de un an la pregatirea materialelor pentru aceasta sala care tine in viata mea locul unei carti nescrise si prin care am incercat sa inteleg mecanismele si natura urii impotriva culturii. In acest sens, concluziilor rezumate in cifre si informatii stricte publicate in aceste pagini li se adauga cutremuratoare studii de caz: Constant Tonegaru, Alice Voinescu, Vasile Voiculescu, Nicu Steinhardt, Lucian Blaga, Procesul Noica-Pillat. Sunt destine prin reprimarea carora se urmarea nu doar distrugerea unor oameni, ci si stingerea samburelui de lumina al gandirii, al poeziei, al frumusetii.
Sensul existential al reprimarii culturii consta in inversunarea de a infrange ceva ce nu poate fi infrant. (Ana Blandiana)”
http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z15072006&idx=67
7 Tamburus // Jul 17, 2006 at 6:07 pm
Kraken. Exilul Românesc a fost “mic” dar puternic şi foarte activ şi, ca să-ţi dau un exemplu de activitate, nu trebuie să mergem mai departe de anul 1964 când regimul, sub presiunea guvernelor Occidentale a eliberat pe toţi deţinuţii politici! Aceste Guverne Occidentale n’au făcut-o de dragul libertăţii, ci, mai mult din presiunea pe care micul nostru exil
o punea pe la toate instituţiile şi toate personalităţile cu influienţă politică.
Da, ungurii au avut un lobby foarte puternic,dar aceasta se datorează şi faptului că guvernul lor comunist colaborau cu exilaţii, pe când Bucureştiul ne sabota cu toate puterile
şi ca exemplu, trebuie să ţi’l dau pe PSS Valerian Trifa, care a reuşit să facă o unitate din toţi românii în jurul episcopiei de la Vatra din Statele Unite şi, pentrucă Guvernul de la Bucureşti nu asvea nicio influienţă cu Guvernul American, Mozes Rosen, printr’o convenţie cu Ceauşescu, a cerut ajutor jidanilor din USA şi
arhiepiscopul Trifa s’a găsit într’o nouă prigoană care l-a forţat să renunţe la cetăţenia americană şi să plece în Portugalia unde a murit puţin timp mai târziu.
Totuşi, nu trebuie să uităm că numerical noi eram aproape neînsemnaţi în comparaţie cu ungurii, polonezii, ucrainienii şi alţii de sub comunişti. Majoritatea acestui exil era compus din legionari, care erau foarte activi şi disciplinaţi şi, până prin anii 70 când exilul nostru a fost puternic, puţine instituţii româneşti au fost creiate care să nu fi fost începute de legionari, şi când mă refer la legionari, asta înseamnă legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu. Acum, dragii mei, ne putem număra pe degetele uni mâini! Suntem puţini, dar mândri, că ne-am făcut datoria.
8 Vladimir // Jul 18, 2006 at 9:07 pm
Cred ca cea mai mare scarba au simtit-o romanii plecati pentru securisti si turnatori. Multi dintre cei care plecau nu mai doreau sa auda de Romania si romani.
Securitatea recruta copii chiar de la 12 ani
http://www.hotnews.ro/articol_52590-Cazimir-Ionescu-Securitatea-recruta-copii-chiar-de-la-12-ani.htm
9 Tamburus // Jul 18, 2006 at 10:16 pm
PENTRU MULŢI ROMÂNI, AZI ÎN STRĂINĂTATE,
BIATA ŢARĂ ROMÂNEASCĂ, NU MAI EXISTĂ DECÂT CA UN VIS URÂT. PĂCAT CĂ ACEŞTI ROMĂNI NU ÎNŢELEG CĂ VISUL LOR URÂT NU ESTE VINA ŢĂRII, CI A REGIMULUI!.
10 Tamburus // Jul 21, 2006 at 3:38 am
Un punct principal pe care l-am trecut cu vederea din istoria exilului este: după 1964 când Ceauşeascu s’a simţit ofensat de atitudinea guvernelor Occidentale care l-a “forţat” să libereze pe deţinuţii politici, a dat ordin lui Pacepa să facă orice să compromită exilul!. Pacepa, a pus în aplicare planul diabolic de compromitere prin a scoate din închisori cam 6000 de criminali, în majoritate ţigani pe care i-a trimes peste graniţă ca refugiaţi politici.
Şi pe când exilul se rărea de bătrânii naţionalişti, noua clasă de “exilaţi” îi înlocuia, dar nu cu disciplina vechilor exilaţi, ci cu fapte şi vocabulare vulgare. Instituţiile româneşti, care odată avea câte o membrie de căte 15-20 de membri, disciplinaţi şi activi, acuma aceştia se dublase, dar disciplina dispăruse şi adunările se desfăşurau în certuri şi, nu de puţine ori, cu violenţă!.
Acum, din vechiul exil, am mai rămas o mână de oameni care ne putem număra pe degetele unei mâini. Odată eram puţini şi harnici, acum, numai exil nu mai este, dar îs mulţi şi leneşi…
Leave a Comment