Interviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suţu [cititi prima parte]

- Domnule Goma, în Ţară, precum în Occident, se foloseau doi termeni deloc analogi: ,,disident’’ şi ,,opozant’’, într’o totală confuzie. De unde provine această confuzie, nu întotdeauna cauzată de simpla necunoaştere a termenilor?

- Noţiunea de disident-disidenţă continuă să fie tulbure, contradictorie în capul românilor. Prin Europa Liberă, Deutsche Welle sau BBC, de-a lungul a vreo 20 ani şi a sute, dacă nu mii de emisiuni s’a spus, s’a repetat până la saţiu ce este această disidenţă şi ce semnificaţie avea în anii ’60, ’70, ’80, dar în van. A fost ca şi cum Noël Bernard, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Tismăneanu şi Monica Lovinescu s’ar fi adresat munţilor şi văilor, spaţiului mioritic: nimic nu ,,trecea’’.

Ori românii nu mai ştiau româneşte, ori ,,desţăraţii’’ nu ţinuseră pasul cu involuţia limbii române din Ţară. Când nu era nici o greutate ca să priceapă că: din motive de tactică favorabilă intelectualilor ruşi ce se manifestau împotriva regimului comunist, în perioada reîngheţului (mai cu seama sub Brejnev), o sumă de jurnalişti (în special americani, nemţi, francezi bine culpabilizaţi de ruşi, foarte de stânga), de diplomaţi sau editori occidentali, pentru a nu redeclanşa teroarea împotriva noii forme de rezistenţă care încă nu avea un nume, au hotărît să folosească interpretabilul termen de ,,disident’’. În caz de ,,supărare’’ a Kremlinului, occidentalii puteau pretinde că acele persoane nu sunt neapărat opuse comunismului (ceea ce ar fi dat termenul de ,,opozant’’), ci doar nişte blânzi reformatori ai societăţii actuale, nişte total neputincioşi ,,disidenţi’’.

- Ca de exemplu în Cehoslovacia ?

- Ca cehii, sigur, care nu erau neapărat opuşi regimului (Dubcek nu a negat comunismul), ci voiau doar aplicarea unor drepturi ale omului, un comunism cu faţă umană, voiau un fel de… îngheţată fiartă! Nu se ştie exact cum au reacţionat ţarii Comitetului Central la aceasta astuţie avocăţească, dar ştim (din surse directe) cum au reacţionat interesaţii, ,,disidenţii’’ înşişi. Cu mare vehemenţă, au dat declaraţii, interviuri în sens invers: că şi ei cunosc latina şi ştiu semnificaţia în toate limbile a cuvântului disidenţă – ei nu disidează de nimeni, de nimic, nu sunt reformatori ai comunismului, ci anticomunişti! Printre cei mai cunoscuţi au fost Soljeniţîn, Marcenko, Bukovski, dar existau şi opozanţi, implicaţi în ,,cazul Pasternak’’, aflaţi în acel moment în Gulag (ca Daniel şi Siniavski), precum şi alţii, mai tineri, care şi-au spus că, în lupta cu fiara, orice mijloace sunt bune (chiar şi neadevărul) şi au acceptat eticheta lipită de occidentali (,,disidenţi’’), pentru a-şi continua… activitatea antisovietică (precum A. Amalrik, autorul eseului ,,Va supravieţui URSS până în 1984?’’).

Aceasta diversiune lingvistică a reuşit şi a etichetat întreaga mişcare de opoziţie, de anticomunism, făcută după Conferinţa de la Helsinki. Deci, a fost impunerea termenului din partea jurnaliştilor occidentali şi acceptarea cu jumătate, cu un sfert de gură din partea celor interesaţi (în primul rând ruşii, după aceea cehii, care în ’68 nu doreau, cum am mai spus, schimbarea regimului, ci doar ,,ajustarea’’ lui. În România nu a existat aşa ceva. Este foarte adevărat că o astfel de rezistenţă, de împotrivire, de opoziţie poate lua forme strict individuale. Aşa că la noi s’au semnalat cazuri de nonconformism, de anticomunism, de opoziţie la comunism, care, prin contaminare-modă au fost numite ,,manifestări disidente’’.

Dintre nescriitori (lista este incompletă, însă ordinea oarecum… cronologică) am avut pe: Vasile Paraschiv, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez; iar dintre scriitori: Ţepeneag, Virgil Tănase, Nedelcovici, Dorin Tudoran, şi în ultimele momente ale ceauşismului pe: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Piţu, Mircea Dinescu, Dan Deşliu.

Dar, cum am mai spus, în capul românilor s’a instalat confuzia cea mai desăvârşită şi nicio informaţie-informare nu le-a clintit ,,convingerea’’ că: disidentul este, prin definiţie, un trădător (şi recurgeau la exemplele de disidenţă partinică din România democrată – disidenţele lui Anton Alexandrescu şi Ghe. Brătianu, care au slăbit partidele ţărănist şi liberal); disidentul este (fost) membru al Partidului Comunist, dar, din pricina unor nemulţumiri ,,care nu ating esenţa’’, s’a manifestat împotriva liniei partidului (comunist); concluzie: disidentul este suspect şi periculos pentru rezistenţa anticomunistă din România, deci trebuie demascat şi înlăturat.

Aceste ,,luminoase’’ idei au fost colportate cu vehemenţă crescândă şi în Exilul românesc. Pe de o parte de legionarii care instituiseră monopolul asupra întregii suferinţe şi rezistenţe anticomuniste, pe de altă parte de exilaţii nelegionari (ţărănişti, liberali sau fără-de-partid), care însă aveau o gândire nu mai puţin totalitară: tot ce a fost rezistenţă, închisoare, suferinţă… poartă semnătura lor (numai a lor şi a cumnatelor lor). Printre cei mai consecvenţi ,,demascatori’’ ai disidenţilor (începând din ’68-’69) au fost: Grupul BIRE (Paris) – cu René Théo, Chintescu, Virgil C. Gheorghiu, Manoliu fiul şi mamă-sa, Radu Câmpeanu şi soaţă-sa Dina, Paul Dimitriu, Gustav Pordea; Grupul Stindardul (München) – cu Emilian, Pantazi, Boutmy, Ovidiu Vuia, Eugen Lozovan; şi Grupul UMRL-Românul Liber (Londra) – cu Ion Raţiu, prietenul meu Ionică Varlam şi alţi aburiţi.

În afară de aceste grupuri (mai direct, mai indirect manipulate de Securitate), mai existau altele, notorii ,,antene securiste’’, dar folosind aceleiaşi formulări în atacuri: Grupul I.C. Drăgan – cu Michael C. Titus, Traian Filip, Mihai Pelin (la Londra, Roma, Milano), Grupul Milhovan – prietenul şi editorul lui Carandino (la New York), în timp ce la Madrid rămânea ca un… Gibraltar, Mişcarea Legionară. Cât despre… aerul mistic, nu mai puteai respira fără a fi intoxicat de miasmele legionaro-ortodoxo-securiste purtate de colo-colo de putori îmbătrânite-n rele ca: Plămădeală, Anania, Virgil Cândea şi alţi zoebuşulengi. Grupuri şi personalităţi atât de deosebite, însă acuzaţiile (îndreptate împotriva Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a mea) erau întristător de monotone: ,,agenţi ai Securităţii’’, ,,comunişti’’, ,,trădători de ţară’’, ,,jidoviţi’’, şi… cam atâta. Cu fiecare prilej spuneam : eu nu sunt disident, sunt scriitor.

- Totala confuzie persistă şi astăzi în Ţară, chiar şi la istorici. Manualul de istorie pentru clasa a XII-a din acest an (1999, Editura Sigma) vă prezintă drept ,,disident’’ (pag. 115), pentru ca la pagina următoare să deveniţi ,,opozant’’.

- Da, nici acum, ,,după revoluţie’’, deşi au trecut mulţi ani, degeaba, românii nu ştiu ce semnificaţie a avut în aceste ultime decenii disidenţa, şi nici nu vor să afle. Pentru a nu afla adevărul (disidenţa a fost o formă de contestaţie a acestor decenii, de opoziţie, de altfel singura), românii au dat termenului un sens batjocoritor, calomnios la adresa celor care făcuseră, totuşi, câte ceva pentru compatrioţii lor.

- A fi fost opozant al regimului, avea ca efect izolarea contestatarului, marginalizarea sa socială şi profesională, abandonarea de către prieteni şi chiar rude. Teama de Securitate putea explica abandonul, însă nu şi delaţiunea, mai ales cea benevolă.

- Contestatarul, prin actul său de contestaţie, părăseşte peştera ideologică în care trăia laolaltă cu semenii săi, care rămân pe loc complăcându-se pe undeva în situaţie şi-şi asigură, prezervează privilegiul obţinut prin plecarea contestatarului, extinderea astfel obţinută. Pentru aceasta el se foloseşte de orice mijloc eficace: luări de poziţii, atacuri la adresa acestuia, turnătorii. Bineînţeles, am cunoscut această stare amară de izolare, de abandon, în 1968-69 când, făcând ce ar fi făcut orice alt scriitor (dar nu român!), mi-am trimis în Occident manuscrisele refuzate în Orient şi m-am văzut evitat, izolat, carantinizat. Dar şi în ’77 când, dintre toţi foarte bunii poeţi, excelenţii prozatori, ca să nu mai vorbim de străluciţii literaţi români, doar Ion Negoiţescu a înţeles că Drepturile Omului pe de o parte erau şi drepturile scriitorului, şi pe de alta că exact scriitorii ar fi fost primii dintr’o comunitate obligaţi să le apere. În fine, în luna mai 1994, la Paris, la Colocviul despre Exil, când Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca m-au expulzat… şi din Exil.

Dar în 1977, am mai spus-o şi o mai spun, atunci când veneau oamenii să semneze (acei care reuşeau să răzbată), au venit foarte puţini foşti deţinuţi (dar au venit câţiva, ceea ce e cu atât mai de preţuit). De ce? Pentru că fuseseră descurajaţi: ,,Nu te duce la Goma că-i suspect, e omul ruşilor, al jidanilor, vrea să facă să fie ocupată România de ruşi şi vrea ca ugurii să ne ia Ardealul!’’. Şi cine ţinea acest discurs foştilor deţinuţi, spre a-i descuraja să semneze? Noica, Ţuţea, Stăniloae, bătrânul Bernea şi Coposu. Da, chiar Coposu. Ce anume făcuse Coposu? El n’a pus mâna pe arme ca să atace Armata Roşie, ci cu verbul, cu prestigiul lui de membru eminent al unei formaţiuni politice democratice, a militat pentru democraţie, pentru libertate ş.a.m.d. Păstrând proporţiile, şi eu am făcut acelaşi lucru. Cei din anturajul lui Noica, noicienii, pentru a-şi justifica laşitatea, ne criticau şi ne acuzau că suntem provocatori, agenţi, ,,suspecţi’’. Eu, în România nu am purtat eticheta de disident şi nici nu am făcut caz de ea, iar în Franţa, odată ajuns, am făcut declaraţii nete: nu mă consider ,,disident’’, mai degrabă ,,opozant’’.

Însă, lăsând la o parte conotaţiile, mă întreb şi întreb: ce este mai moral: să duci o acţiune împotriva răului, a minciunii, a intoleranţei, a absurdului, a crimei, adică să-ţi manifeşti opoziţia, chiar cu riscul de a te numi disident; sau să mergi pe burtă, să consimţi la toate şi să te faci chiar complice, iar în intimitate, să te lauzi că eşti… opozant?

- Domnule Goma, după 1989 a apărut o nouă alternativă pentru exilaţi, aceea a întoarcerii acasă, fie ea definitivă (extrem de rară) sau… în vizită. Or, aceasta din urmă este o pură aberaţie, întrucât nimeni nu se poate duce în vizită la el acasă, altfel casa încetează a mai fi…,,acasă’’. În ce fel ne mai putem întoarce astăzi acasă?

- Întoarcerea în vizită este o aberaţie şi o neruşinare din partea acelora care au o gândire de peşteră. Nu este vorba de peştera lui Platon, ci de una carpatină. Mă autocitez: atunci când locuiam aceeaşi peşteră, la un moment dat unii dintre noi au ieşit, cu o treabă oarecare. Şi când au vrut să intre înapoi, nu şi-au mai găsit locul, pentru că ceilalţi s’au extins, s’au întins fiecare cu doi centimetri mai mult şi au început să rânjească la noi: de ce v-aţi întors, voi care n’aţi mâncat salam cu soia, ce ştiţi voi ce-i aici? Ce credeţi că i-a spus, în primul moment, Mircea Dinescu prietenului său Tudoran? L-a întrebat: ,,Când te întorci la tine acasă, la Washington, Dorine?’’. Această întrebare-interpelare era una peştericolă. Dinescu, glumeţ-glumeţ, însă atunci era foarte serios. Adică: ce veniţi voi peste noi, că noi de-abia am apucat ciolanul şi nu ne-ajunge la toţi. Mai veniţi acuma şi voi, dar cu ce drept? Aţi plecat, plecaţi sunteţi!

Cu timpul, oamenii au ieşit din caverne, şi-au scobit bordeie, şi-au ridicat case, chiar case-peste-case, însă au rămas tot cu o mentalitate de peşteră. Care se rezumă: individul care pleacă din comunitate e bun plecat chiar dacă se întoarce, considerat ,,trădător’’, străin, nu mai găseşte loc în peştera natală. Peştera aceasta este locul în care nu mai pătrunde niciun înstrăinat! ,,Noi suntem de-aici, noi suntem cei mai bravi, cei mai daţi dracului, născuţi gata-făcuţi, să nu ne vină alţii, din altă parte, să ne-nveţe pe noi ce să facem, dar mai ales… ce să fi făcut’’. E o caracteristică a neamului nostru, să fie… neam prost. Adică, să mă duc în vizită în ţara mea? Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie siguri: n’am să cer bilet de voie nici Buzurăi-Doda, nici lui Petre Roman, nici Zoepetrei, nici chiar tovarăşei lor, Carmen Firan. Şi nici lui Mircea Dinescu.

- Oricum ar fi, întoarcerea exilaţilor în ţară nu este dorită, nici măcar privită cu bunăvoinţă. Aceştia jenează, incomodează conştiinţele şi poziţiile celor rămaşi în Ţară, întoarcerea lor fiind privită cu ostilitate. Se poate şi fără ei, iar iubirea se poate practica şi dela distanţă, în mod mult mai comod, nu-i aşa?

- Sigur că aşa este. În 1977, pe când eram arestat, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor, excludere la care au participat vârfurile scriitorimii: Manolescu, Doinaş, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Zaiciu… Decizia a avut loc pe când eu eram în puşcărie, ceea ce este un mare act de curaj din partea lor, nu-i aşa? După 1989, normal ar fi fost să fim reprimiţi. Ei bine, Dinescu, băiat deştept din Slobozia, a lansat: ,,Hai bă, că v-am primit pe toţi!’’. Eu n’am reuşit să stau de vorbă cu el. Câtă vreme a fost preşedinte al Uniunii s’a opus (nu prea tare, doar erau de acord cu el: Doinaş, Manolescu, Blandiana, Hăulică, Pleşu, Liiceanu) ,,ideii’’ de a trimite celor peste o sută de scriitori exilaţi câte o hârtie prin care să li se anunţe reprimirea (individuală, fiindcă individuală fusese excluderea) în Uniunea Scriitorilor.

Deci noi, fiecare dintre scriitorii exilaţi, am fost excluşi pe rând, din motive precise. S’a schimbat direcţia, dar nu şi tactica. Cine din conducerea Uniunii Scriitorilor şi cu ce argumente s’a opus reprimirii nominale a scriitorilor exilaţi, excluşi din timpul lui Ceauşescu? Numai Uniunea Scriitorilor a fost implicată în acest refuz, ori şi Ministerul Culturii, şi alte ministere şi comiţii? Eu, ca victimă, am dreptul inalienabil să aflu adevărul, iar Uniunea Scriitorilor are obligaţia să-l facă public, doar n’o să aştepte să mor, că să mi-l comunice… postum. Ulici a ouat şi el o idee: ,,Scriitorii exilaţi să facă cerere, ca să fie reprimiţi!’’ Dacă fac cerere, admit implicit că injustiţia, ilegalitatea comisă atunci când fusesem deposedat de cetăţenie, de membria Uniunii Scriitorilor, nu era întru totul ilegalitate, injustiţie – or, ei sunt ilegitimi dela 23 August şi continuă şi în zilele noastre. Adică să fac cerere ca să reprivesc cerul Patriei ? Să facă ei cerere, pentru că România e mai a mea decât a lui Petre Roman, a lui Constantinescu, adunător de cotizaţii la Universitatea de Partid, manipulat de Măgureanu.

Deci, timp de 20 ani (din 1970 şi până în ’90) am fost interzis în România. Însă între 1970 şi 1977 – când am plecat în Franţa – am fost singurul scriitor interzis ,,pe loc’’, adică aflat în România şi neavând voie să publice, nici să se scrie despre el. Şapte ani! Şi nu doar eu, ci şi soţia şi socrul meu, traducători. Deci, între 1970 şi 1989 comuniştii m-au interzis, dar nu mi-au distrus cărţile. Niciun alt scriitor în acea perioadă nu a mai fost interzis.

După ’89, ce se întâmplă? Prietenii mei, anticomuniştii, îmi distrug cărţile. Ceauşescu nu mi-a ars, nu mi-a dat la topit cărţile, le-a retras doar de pe piaţă şi le-a pus în depozit. Însă Liiceanu mi-a distrus o carte, Marin Sorescu mi-a distrus plumburile la altă carte, Papahagi nu mi-a distrus o carte, însă a luat bani de la Soros pentru publicarea cărţii mele, nu a publicat-o, dar banii nu i-a restituit. Mai deplorabilă însă este atitudinea celorlalţi! Cu o singură excepţie (Laszlo Alexandru), niciun alt scriitor nu numai că nu a protestat, dar nici măcar nu şi-a pus întrebarea cum stau lucrurile. Şi într’un sentiment de culpabilitate (pentru că ei se simt totuşi culpabili cu ceva), au strâns rândurile şi au făcut front comun. Pe undeva, ei se simt vinovaţi de inacţiune, şi-şi caută justificări, chiar minciuni.

Cum? Cu ,,salamul cu soia’’ sau cu ,,noi cei care-am rezistat prin cultură’’. Se vede cum au rezistat prin cultură: aşteptând să vină revoluţiunea peste ei, să se elibereze, să vină la Paris şi să-şi scrie aici mărturia, fără vreun risc. Pentru că naţia noastră românească nu e deşteaptă şi degeaba ne explică Horia Bernea că noi avem vocaţia sfinţeniei şi a suferinţei… Dela o vreme însă, cu contribuţia Monicăi Lovinescu, am aflat că nu sunt doar înjurătorul, procurorul, insultătorul, eu sunt şi contestatul. Din contestatar am devenit… contestat. Exilat până şi din… Exil. Ei bine, când ai pierdut aproape-totul, rămanand doar cu ,,nişte principii’’, nu le încalci, măcar ca să nu pierzi totul-totul-totul.

- Domnule Goma, ca martor participant la evenimentele anului 1977, am fost profund surprins aflând că preotul Calciu-Dumitreasa s’a declarat fondator al Mişcării pentru Drepturile Omului din România acelui an. Toată lumea îşi aminteşte sau ar trebui să-şi mai amintească numele primilor semnatari şi iniţiatori, care erau, în ordine alfabetică: Paul Goma, Adalbert Feher, Emilia Gesswein, Erwin Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma şi Şerban Ştefănescu. Cum a ajuns oare preotul Calciu în stare să comită această impostură?

- Pe Calciu îl cunosc, nu din închisoare, întrucât nu am făcut puşcărie împreună, ci din libertate, printre ,,puşcăriaşii’’ vechi. Lui Calciu i-am solicitat odată, prin intermediari (Drăgoescu şi Petrişor), să-mi dea oarecari amănunte despre Piteşti. Nu mi le-a dat. L-am înţeles: căci foarte mulţi dintre ,,piteşteni’’ refuzau. Unul singur a avut curajul, Ştefan Davidescu, care mi-a povestit de mai multe ori, Dumnezeu să-l ţină în sănătate pentru a-şi termina mărturia. În 1977: din ceea ce-mi spunea Drăgoescu (,,piteştean’’ şi el, care-a venit la mine şi a semnat şi-a fost arestat, bătut şi chinuit), Calciu s’a ţinut cuminte. Nici măcar nu mă aşteptam să semneze, Calciu, după cum n’au semnat nici alţi puşcăriaşi. În sfârşit, n’a semnat că… n’a semnat. Nimănui însă, nici măcar în gând, nu i-am reproşat vreodată acest lucru. Iar faptul că nu a semnat ,,Scrisoarea deschisă’’ nu a însemnat de fel că l-am considerat ,,duşman’’. N’au semnat nici Marcel Petrişor, care-mi era prieten, nici Dimov, nici Mihalaş, nici Lucian Raicu, nici Valeriu Cristea, nici Dana Dumitriu, nici Sorin Titel, nici Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu ori Gabriela Adameşteanu şi nu le-am purtat ranchiună. Fiecare îşi cunoştea interesele şi curajul.

În momentul în care, aflându-mă la Paris, am aflat că în România, Calciu (printre alţii) a fost rearestat, prin ’79, cum tocmai alcătuisem, sub patronajul lui Eugen Ionescu, ”CIEL” (Comitetul intelectualilor pentru Europa libertăţilor), am alcătuit nişte proteste prin care-am sărit în apărarea lui şi a lui Ţuţea, Petrişor, Aurel State şi Voinea, toţi foşti puşcăriaşi pe care Securitatea îi tot chinuia, îi tot convoca şi, ultima oară, îi şi arestase.

- Îi arestase pe fiecare în parte, pentru o chestie individuală, sau ca grup?

- Nu, nu. Pe câte o chestie individuală, dar cum Securitatea are talentul de a face amalgam şi de a-i baga în acelaşi lot, i-a luat împreună. Noi am făcut scandal aici, deci, şi ei au fost eliberaţi. După ce au mai trecut nişte ani şi Calciu a avut mari necazuri, întâi cu Mitropolia, apoi cu Securitatea, şi a fost din nou arestat, noi, la Paris, nu am stat cu mâinile-n sân şi iarăşi am făcut proteste. Prin ,,Liga pentru apărarea Drepturilor Omului’’ – Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Cesianu, Berindei (mai puţin) şi Marie-France Ionesco (mai mult) – am făcut moratorii, interpelări, informări, articole de ziar întru apărarea persecutatului Calciu. Însă de data aceea nu am mai avut succes.

Calciu a fost condamnat şi trimis la Aiud, însă noi nu am – ca să zic aşa – dezarmat (numai Eugen Ionescu câte articole a scris în ’’Le Monde’’ despre Calciu), am organizat şi un fel de campanie. În cele din urma Calciu este eliberat şi autorizat să plece în America. Bineînţeles, m-am bucurat, i-am trimis o scrisoare prin amicii noştri comuni, i-am trimis şi cărţile mele, una chiar despre Piteşti, în franceză. I-am scris doua scrisori şi Calciu mi-a răspuns o singură dată, după care… nu mi-a mai scris. Spre surprinderea mea însă, am citit prin ,,Cuvântul românesc’’ de la Hamilton, nişte atacuri nu doar în general la adresa noastră, a grupului din care făceam eu parte, pentru apărarea Drepturilor Omului, dar chiar împotriva mea, în particular. După aceea, pe o foaie volantă pe care a pus-o în circulaţie, ataca stilul meu ,,vulgar’’. De ce? Acolo nu spunea, însă am dedus: pentru că îi atacasem pe legionarii teologo-securişti Plămădeală şi Anania. Şi cu asta s’a terminat şi nu am mai avut nicio legătură. Nu m-a interesat Calciu până când s’a dus în România, prin februarie 1998. Atunci a făcut acea declaraţie surprinzătoare, pentru care eu l-am atacat într’un articol în ,,Lumea liberă’’ şi în ,,Cotidianul’’. A pactizat cu Teoctist, apoi s’a pronunţat împotriva deschiderii dosarelor preoţilor…

- Opinia acestui fost deţinut politic anticomunist este surprinzătoare. Spune aşa: ,,Accesul la dosarele preoţilor ortodocşi care au colaborat cu Securitatea trebuie, din capul locului, interzis, iar dacă acest lucru se va face, atunci aceia care o vor face vor suporta Judecata Divină’’. Ciudată interpretare, pentru un preot, a Judecăţii Divine!

- Ca să pună moţ acestor prostii şi porcării, Calciu adăuga: ,,Toţi am păcătuit sub comunism’’. Parcă l-aş fi auzit pe dilemiotul curluntristo-diversionist Pleşu! Ce se va fi întâmplat? Medicinistul Calciu, arestat în 1948 pentru activitate legionară, reeducat la Piteşti, reeducator la Gherla, judecat în Lotul Ţurcanu II, ne-executat, băgat la Secţia de Exterminare din Jilava (unde Îl găseşte pe Dumnezeu), caterisit, silit să părăsească România vreme de 21 ani, sare dintr’o dată în teleaga Bisericii Securiste Române, schimbă pupături cu boaita de Teoctist, se trezeşte dându-şi părerea despre dosarele de securitate şi, în acelaşi preţ, pătrunde şi în Mişcarea pentru Drepturile Omului din 1977, dar nu ca simplu aderent, ci ca fondator! N’o fi prea mult?

Culmea: apare în ,,Memorialul Durerii’’, în emisiunea pe care a făcut-o, în sfârşit, după opt ani de zile, Lucia Hossu-Longin (pentru că s’a opus Monica Lovinescu: ba că Goma e bolnav, e bolnav de inimă, înjură pe toată lumea etc.). Femeia a făcut, pe de o parte, o treabă extraordinară, adică a scos din arhive nişte documente pe care eu bineînţeles că nu le mai aveam (de pilda scrisorile unor popi, care-mi erau trimise în timpul acţiunilor din ’77, în care aceştia mă insultau; mă afuriseau şi mă ameninţau. Însă, surpriză: apare Calciu pe generic, indicat: Pr. Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa – semnatar al ,,Scrisorii Deschise’’, fiind apoi prezentat de realizatoare drept unul dintre fondatorii şi susţinătorii ,,Mişcării Goma’’. În primul rând că eu nu am folosit şi nici nu-mi place să folosesc termenul de ,,Mişcarea Goma’’. A fost o modestă mişcare pentru Drepturile Omului.

- Modestă, dar care a zguduit totuşi bine de tot regimul ceauşist, cu Securitatea sa cu tot, literalmente depăşită de evenimente în acel an. A fost ceva fără precedent pentru cei din generaţia mea, a fost exemplul de urmat şi mulţi dintre noi am făcut-o, eliberându-ne de frică.

- În fine… Dacă el însă, Calciul, ar fi spus doar: ,,unul dintre semnatari’’, aş fi trecut cu vederea, dar ,,fondator’’?! Am contactat-o atunci pe Madam Hossu şi am întrebat-o de unde a scos asta. A răspuns că a găsit lista semnatarilor, alcătuita de mine, şi de-acolo l-a scos. La care eu: nu se poate, lista semnatarilor a fost scrisă de mine de mână şi bătută tot de mine la maşină şi a defilat pe ecran, acolo Calciu nu apărea. Ea mi-a promis că-mi va trimite documentul şi… nu mi-a trimis nimic. Ne aflăm în faţa unui neadevăr istoric. Oi fi eu obişnuit cu măgăriile, porcăriile, am făcut bătături de-atâtea românării, dar bieţii oameni care înfruntaseră barajele Securităţii, bătăile, aresturile, azilele psihiatrice (să nu fie uitată presiunea colosală asupra familiilor băgate-n boale – altfel, fulgerător de profitoare!), pentru Scrisoarea cu pricina? Ce vor gândi ei despre Calciu (persoana-personalitate care vreme de 21 ani nu s’a amestecat în… tărâţele ,,disidenţilor’’, consideraţi de el şi de ai săi: ,,comunişti deghizaţi’’), dintr’o dată arătându-se în icoana ecranului, în straie de preot, cu barbă de preot, cu cruce de preot pe piept – şi minţind!?

- Gogoaşa lui Calciu, cât era ea de umflată, a fost totuşi înghiţită de cei din Ţară.

- Sigur, românii au înghiţit şi asta, datorita amneziei, uitând totodată şi că… cine nu are ţinere de minte, nu ţine minte nici că s’a născut liber şi cine uită, merită să rămână rob.

- Domnule Goma, într’o vizită la Paris, remarcată prin ambiguitatea discursului, Andrei Pleşu propovăduia cu fervoare iertarea creştinească. Din punct de vedere religios este sublim: le putem ierta pe bestii, chiar şi iubi, şi ne putem ruga pentru mântuirea sufletelor lor (presupunând că sunt chinuite de remuşcări). Lăsând la o parte Justiţia Divină, ce se întâmplă cu cea omenească, cu setea (îndreptăţită) de Dreptate?

- Aici vorbim despre acei activişti, securişti, grănicieri, care au torturat şi au ucis. Ce e de făcut cu criminalii? Ce întrebare! Să fie judecaţi şi, dacă sunt găsiţi vinovaţi, să fie pedepsiţi – în asta nu este nimic de negociat, nimic de discutat. Ar fi oare drept, creştineşte (cu osebire: ortodox), să fie lăsaţi în pace aceşti criminali, ba mai mult: iertaţi… creştineşte? Nu. Acela care se grăbeşte să-l ierte pe un vinovat, este – deja dovedit – suspect. Din ce motiv ţine o victimă la absolvirea călăului său? Nu cumva pentru că victima are, şi ea, ceva pe conştiinţă? Care-i oare motivul opunerii la deschiderea dosarelor de securitate ale fostelor victime ca Diaconescu, Galbeni, Quintus, Calciu?

Acum, în câte feluri iertăm (creştineşte)? În mai multe, Domnule! Primul fel: ne ridicăm din genunchi, de pe burtă, de pe spate, din noroi, din gropi, de pe unde ne-au împins cu piciorul, azvârlit, tăvălit, umilit, batjocorit activiştii-securiştii-beliştii; al doilea fel: ne curăţăm de noroi, de praf, de pleavă, de găinaţ, înjurând cu sete de mamă, de Dumnezei, de biserici, de tămâie, comunismul în general, în special Securitatea; al treilea fel: ne hotărim să le-o-ntoarcem celor care ne-au chinuit atâtea decenii, ne-au jefuit de bunuri, ne-au stors măduva, ne-au supt sângele, ne-au prefăcut în robi care-i urăsc (şi-i denunţă) pe robii de-alături, colegii de lanţ. Apoi ne dăm un răgaz de gândire în care tragem cu urechea în jur, privim roată, ca să ştim ce fac ceilalţi… Şi ce băgam de seamă?

Că popii noştri ortodocşi, până mai deunăzi în relaţii de batere pe epoleţi, nu doar cu miliţianul satului, ci şi cu securistul de la raion; că-protopopul, că-episcopul, că-mitropolitul, că-patriarhul (după ce, în iepoca lui Nicolae Antihristescu îl lingeau pe Satana dela-ntre-corniţe pân-la-sub-copite şi Doamne fereşte să fi deschis gura să protesteze împotriva persecutării credincioşilor, a dărâmării bisericilor), acum, că au primit voie de la Securitate, pe de-o parte ne cheamă la cruciada împotriva papistaşilor, pe de alta ne binecuvântează şi ne povăţuiesc: iertaţi, fraţi creştini, căci şi vouă vi se va ierta… Dacă aşa stă situaţiunea, atunci: Porniţi la iertare, tovarăşi!

- Domnule Goma, am ajuns la sfârşitul interviului ce aţi avut bunăvoinţa să-mi acordaţi. Exilul nu a devenit – aşa cum speram cu toţii – caduc, ci amnezic, pierzându-şi, prin trecere la inamic, intransigenţa şi judecata limpede de altădată; pentru fraţii noştri din Ţară rămânem, deocamdată, tot: odată plecaţi, bun plecaţi. Securitatea, cu reţetele şi metodele sale, constituie încă o realitate. Bilanţul celor zece ani se lipseşte de comentarii, iar “Trădarea exilului” nu este doar o figură de stil. Vă mulţumesc, în numele cititorilor şi al exilaţilor care nu au contenit să vă preţuiască în toţi aceşti ani de exil.

Radu Negrescu-Suţu, Paris, decembrie 1999