Interviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suţu

A-L PREZENTA pe Paul Goma cititorilor ar constitui o jignire adusă acestora, presupunând că nu ar fi auzit de Domnia sa. Deşi memoria, la noi, nu pare a constitui calitatea primordială, întrucât astăzi, bătuţi de vântul amneziei colective a ultimilor ani, românii din exil au ajuns a nu mai avea aceleaşi valori comune ca înainte de 1989. Am solicitat cunoscutului scriitor opozant al regimului comunist un interviu în care să comenteze unele probleme ce frământă actualmente viaţa Exilului românesc.

- Domnule Goma, a frecventa sau nu, astăzi, ambasadele noastre este un subiect extrem de controversat. În lipsa unor reforme fundamentale ale structurilor ministerelor de Interne şi Externe, frecventarea acestora apare ca o eroare sigură, dând prilejul la recuperări şi la slăbirea unităţii de acţiune a Exilului.

- Momentul Decembrie 1989 nu a însemnat deloc abandonarea politicii de recuperare a Exilului activ, după cum momentul 1996 (câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Emil Constantinescu, n.n.) nu a însemnat încetarea încercării de a-i supune şi pe românii ce trăiesc în afara graniţelor. Şi Ceauşescu avea obsesia recuperării exilaţilor (a încercat, din nefericirea a înregistrat chiar câteva succese), însă ofensiva a devenit aproape-plimbare sub Iliescu. Şi înainte şi după ’89, obiectivele ,,Centralei’’ (Securitatea eternă) au fost: bisericile, casele culturale şi asociaţiile exilaţilor, oamenii (exilaţii), sărbătorile naţionale, comemorările, simbolurile naţionale…

În majoritatea lor, bisericile din exil fuseseră colonizate înainte de ’89 de emisarii Securităţii dela Bucureşti, exploatând naţionalismul unora, legionarismul altora, dorul de ţară al tuturor. Dintre ,,laici’’ nu se poate să nu fie re-numiţi trădătorii (,,românii deplasaţi’’, cum i-a numit, inspirat, Ierunca): Uscătescu, Nicolae Baciu, Barbu Niculescu, Michel Steriade, Radu Florescu, Dean Milhovan, Gustav Pordea, Leon Negruzzi, Şt. Fischer-Galaţi, Michael C. Titus, I.C. Drăgan…

Evenimentele din decembrie 1989 au ,,spart’’ şi Exilul, însă nu în sensul dorit de noi, anume acela de a… deveni caduc. Oameni cu care am împărţit vreme de decenii aceleaşi opinii şi acţiuni, dintr’o dată şi-au găsit interesele de cealaltă parte, adică la Ambasada RSR a lui Iliescu, în timp ce pe noi, manifestanţii împotriva ,,vizitei’’ lui Petre Roman, poliţia franceză ne aresta şi ne urca în dubă, la indicaţiile lui Virgil Tănase. Şi cine intra pe poarta mare a Ambasadei, la o ţuică, la o sarma?: ditamai anticomunistul Matei Cazacu!, coşcogea familie de persecutaţi ai regimului: Sanda şi Vlad Stolojan!, ultranaţionalişti ca Theodor Cazaban, Leonida Mămăligă, Paul Barbăneagră, ce înainte declarau că se întorc în România ,,numai pe tanc’’, au descoperit Centrul foaaarte Cultural de la Paris (din localul Ambasadei RSR)!

- Lucru care s’a repetat cu ocazia cocktailului de la Ambasadă, organizat de tovarăşi în cinstea vizitei lui Iliescu la Paris, în noiembrie 1994.

- Exact. Apoi s’au extins poftele totalizatoare ale Bucureştiului şi asupra unor sărbători naţionale. După ce l-au naţionalizat pe Rege şi l-au pus să facă pe furierul-curierul, securiştii lui Iliescu, Constantinescu, Pleşu vor să controleze şi sărbătoarea de Zece Mai (după ce ne-au fericit cu un 1 Decembrie ca Zi Naţională! – însă n’au suflat o vorbă despre 28 Martie 1918, aniversare a 80 ani dela Unirea Basarabiei cu Patria Mamă).

Bine-bine: numirea Ciauşului (ambasadorul României la Paris, n.n.) a fost făcută de Măgureanu, a fost semnată de Constantinescu – însă mulţi dintre prietenii noştri, exilaţi, anticomunişti, acum obosiţi, şi-au spus că… mai departe ei nu mai merg, că abandonează… Au început prin a frecventa Ambasada (întâi sub ambasadoriatul lui Paleologu, când au călcat în cazemata securistă de pe rue de l’Exposition şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), apoi au prins a ,,participa la acţiunile Centrului Cultural’’, condus întâi de Ion Pop, apoi de Virgil Tănase, apoi de Vasile Igna.

Şi la urma urmei: dacă Barbăneagră ,,merge’’ cu Caramitru, prieten intim al generalului de securiate Pleşiţă (fost ministru al Securităţii în 1977, cel care ne-a lichidat pe noi, ,,cu Drepturile Omului’’, apoi după 3 august, pe minerii din Valea Jiului), de ce să ne mai mirăm că dârzul Mihai Korne nu mai deschide gura din iunie ’90, că publicaţia lui, ,,Lupta’’, a devenit foaia parohială a Cotroceniului, că Sanda Stolojan se freacă de gloaba realist-socialistă Nina Cassian şi de Bianca Marcu-Balotă, că Vlad Stolojan îl laudă pe Brucan, că… Ba eu unul mă mir. Şi mă revolt. Şi-mi spun, îmi repet, să nu uit: ,,Din ce îmbătrâneşte, omul se prosteşte: se căcănăreşte’’.

- Putem spune că, în condiţiile în care structura securistă a ambasadelor a rămas neschimbată, exilaţii au obligaţia, datoria morală de a nu le cauţiona, frecventându-le. Şi nici diversiunile acestora numite Centre Culturale, care aparţin tot de Ministerul de Externe. La Paris, niciun ambasador de după 1989 nu a permis exilaţilor accesul la dosare, niciunul nu a clarificat circumstanţele crimei din 1982. Unde este atunci schimbarea de care ni se tot vorbeşte?

- Să trecem deci la deschiderea şi scotocirea arhivelor ambasadelor României comuniste de alaltăieri, de ieri, de azi (Dej, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu). Repet: atâta vreme cât Constantinescu va rămâne preşedinte al României, MAE va fi în continuare ce a fost: partea externă (cum ar veni: aia cu poziţie-frumoasă-vedere-la-stradă) a MAI. Atâta vreme cât preşedintele României va ajunge – apoi, rămâne – la putere cu ,,ajutorul’’ lui Petre Roman (care vasăzică: MAI), oricâte zugrăveli ale faţadei vor fi operate, esenţa (interiorul exteriorului) va rămâne aceeaşi.

Exilaţilor trebuie să li se spună, să li se repete (ştiu ei foarte bine cum stau treburile, dar au obosit, au îmbătrânit, li s’au strâmbat picioarele): la Paris, pe rue de l’Exposition, sarmalele-ţuica-Mioriţa sunt riguros aceleaşi, acum cu-Ciauşu, ca şi cu-Cicio Pop, cu-Aninoiu, cu-Gigea; serviciile aduse comunismului la Centrul Cultural dela Paris de Ion Pop au fost strict identice cu ale lui Vasile Igna, Tănase cel Virgil şi alţi scriitori curaţi. Pe-acolo, în schimb, freacă parchetul prietenii mei soţii Stolojan, Mămăligă, Barbăneagră, Cazaban, Vişniec, Ilie Constantin, Papilian, Edgar Reichmann, Ţepeneag şi chiar de m-aş duce, n’aş găsi unde să pun piciorul stâng de-atâta verticalitate scriitoricească.

Multe lucruri bune a adus revoluţiunea la români: libertatea opiniei, a presei, a călătoriilor, a întreprinderii individuale însă printre cele rele: a făcut ca trei sferturi din exilaţii anticomunişti activi să depună armele. Din stradă, unde manifestau, au trecut în curte, din curte în ,,saloanele’’ ambasadei. Şi ce mai contează că după aceea povesteau, cu greaţă, cum au întâlnit aceleaşi moace de securişti pe care, înainte, le doar întrezăriseră fotografiindu-ne. Rubiconul (ca să-i trag şi eu o trimitere înalt culturală, precum însuşi Paler) fusese trecut. Pragul acela este, în continuare, o frontieră între noi şi ei. Or, Matei Cazacu, soţii Stolojan erau de-ai noştri; prefăcându-se în navetişti harnici ,,peste prag’’, au devenit de-ai lor. Fireşte: ard de curiozitate să aflu ce se ascunde în arhivele ambasadelor, vreau să ştiu tot ce ştiu arhivele despre ,,exilatul’’ Gustav Pordea, agent de influenţă, despre ,,fugitul’’ I.C. Drăgan care se ,,convorbea’’ cu Ceauşescu şi despre Traian Filip şi Mihai Pelin care asudaseră din greu, cazarmic, la sucursalele editurilor Nagard (Drăgan, citit de-a-ndoaselea), sau despre ,,exilatul’’ de la Londra, Michael C. Titus şi cum a avut Drăgan acces la Arhivele Securităţii (în 1980!).

Vreau să ştiu cine, cum a pus la cale atentatele cu bombe ascunse în cărţi (expediate dela Madrid, în 1981), care i-au rănit pe Nicolae Penescu, pe Şerban Orescu şi m-au ratat pe mine. Vreau să ştiu, am acest drept pe care nimeni şi nimic nu-l poate aboli, prescrie, amnistia: numele, adresa, datele de familie ale celor care au pus la cale în 6 martie (!?) 1978, la Paris, uciderea (prin otrăvire) a fiului meu Filip, în vârstă de doi ani şi patru luni. Cer să mi se comunice toate datele privitoare la iniţiatorii şi executorii, la Paris, în 1980, a tentativei de răpire a fiului meu, în vârstă de 5 ani. Era… ,,o Doamnă îmbrăcată în roşu’’ (sic!). Vreau să ştiu cine este şi unde locuieşte, cine-i e soţ, tată, mamă, soră, dar mai ales copil, ca să dezleg enigma de pură zoologie: cum de o femelă, acea fiinţă care naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte, este în stare să răpească şi să suprime un alt pui viu, al altei femele? Fireşte, vreau să ştiu adevărul-adevărat, ,,din gura arhivelor’’, ceea ce până acum cunoşteam doar din poveştile lui Hirsch-Haiducu-Vişan-Forrestier, securistul trimis să mă otrăvească, însă care s’a predat serviciilor secrete franceze (’’L’Affaire Tanase-Goma’’). Mai ales dacă ,,prietenul’’ meu generalul Pleşiţă, şeful Securităţii (şi prietenul lui Breban şi al lui Caramitru) a fost amestecat, ca să cer judecarea lui pentru premeditare, incitare, complicitate la crimă şi omor. În fine, sunt curios ca o maimuţă: câte cadavre se vor fi aflând îngropate în grădina Ambasadei de pe rue de l’Exposition? Optsprezece? Sau numai şaptesprezece – dintre care şase femei? Ce s’a întâmplat cu securistul lichidat prin înjunghiere, în chiar momentul în care deschisese o fereastră spre Avenue Bosquet?

Întrebat de jurnalişti ce hram poartă mortul de sub fereastra Excelenţei sale tov. Ambasador, ,,diplomatul’’ Cicio Pop (sau Aninoiu, sau Gigea? – ce contează, putea fi şi Ciauşu, acelaşi grad poartă – oricum, unul mult mai mic decât ,,şoferul’’) a răspuns că ,,într’adevăr, un funcţionar, suferind de o gravă depresie nervoasă, căci îl lăsase nevasta, el, căci, s’a sinucis…’’. Presa capitalistă nu s’a sfiit să glumească pe seama tragediei: depresivul părăsit deschisese fereastra, îşi înfipsese un cuţit între omoplaţi, după care se azvârlise-n gol… Ei: care-i adevărul?

- Mă întreb, în aceste condiţii, ce-i poate oare determina pe exilaţi să frecventeze o lume care nu este a lor? Doar sărmăluţele şi ţuiculiţele, colindele şi conferinţele, concertele şi expoziţiile? S’au putut lipsi foarte bine de toate acestea ani de zile. Este clar că sloganul lansat tot de Securitate, cu ,,Ambasada care este acum a noastră’’ (!?) sună fals. Sau cel cu ,,pentru a păstră legătura cu Ţara’’, care este o altă prostie. Nimeni din familia mea nu a pus vreodată piciorul în Ambasadă şi aceasta nu ne împiedică să fim convinşi de identitatea noastră românească. Deci, conştienţi de nesinceritatea acestei relaţii ,,contra naturii’’, de ,,băşcălia’’ de prost gust a securiştilor Ambasadei după plecarea lor, exilaţii se complac, totuşi, din naivitate sau interes, în a fi recuperaţi, cu puţinele excepţii ale celor care refuză net această relaţie sau care se duc acolo pentru a lua o poziţie. Nu ştim până la urmă dacă este lipsă de discernământ, de caracter, amândouă sau altceva. Domnule Goma, mulţi români din Exil sunt exasperaţi de persistenţa confuziei existente între termenii deloc compatibili de Exil şi Diasporă. Este această confuzie întâmplătoare sau voită?

- La un deceniu după răsturnarea din decembrie ’89, se observă cu stupoare că noţiuni interzise sub comunişti ca: ,,samizdat’’, ,,disident’’, ,,literatură de sertar’’, ,,exil’’ nu sunt stăpânite nici măcar de cei care ar trebui să-i înveţe pe ceilalţi cuvintele: scriitorii. Diaspora românească? Să existe aşa ceva? ,,Diaspora’’ este un termen folosit în Septantă şi înseamnă, în greacă: împrăştiere, dispersie, diseminare (indică seminţia). Evenimentul ce l-a produs a fost o măsură brutală şi generală de alungare a evreilor din Palestina, vatra lor, cu o precizare: au fost dispersaţi în cvasitotalitate.

Se mai vorbeşte de diaspora armenilor. Dacă cei din Turcia au fost, în 1915, victime ale unei tentative de genocid, supravieţuitorii masacrului au fugit din Turcia, împrăştiindu-se în toată lumea, însă vatra nu le-a fost distrusă în totalitate, măcar pentru că ,,cealaltă parte’’ se afla pe teritoriul unui duşman al turcului: rusul.

Cât despre diaspora ţiganilor, împrăştiaţi, diseminaţi, dispersaţi în acest mileniu (e drept), nu se ştie dacă aceştia constituiau în presupusa lor vatră (India) o etnie (seminţie) aparte, sau doar o castă şi nu se cunoaşte motivul ieşirii lor din subcontinentul indian (luare în robie, emigrare?).

Românii constituie o etnie, o seminţie (pe care îi uneşte limba) şi au o vatră comună: teritoriul istorico-lingvistic românesc – spaţiul carpato-danubian. Cu câteva rare excepţii (ardelenii ,,la America’’ şi moldovenii, ,,la Brazilia’’), Românii au fost puţin tentaţi de desţărare, de emigrare, faţă de alte naţii. La noi se venea (greci, albanezi, bulgari, sârbi, evrei, armeni, polonezi), dela noi nu se prea pleca…

Ocupaţia rusească şi comunismul au provocat exodul şi al românilor. După instaurarea RPR, frontierele au fost închise şi din acel moment (1948) datează termenul comunisto-securist de ,,fugar’’, aplicat atât celor care, ameninţaţi de arestare, se ascundeau în ţară, cât şi acelora care treceau clandestin graniţa. Cuvântul fusese îndelung cântărit de… psihologii de la Răsărit: trebuia să desemneze, nu doar un ,,duşman de clasă’’, ci şi un ins demn de dispreţ, un nemernic, un fricos, un laş, unul care nu primeşte lupta dreaptă, ci… fuge: fugarul. Pentru comunişti, ulterior, toţi românii care s’au stabilit în Occident erau… ,,fugiţi’’, termenul extinzându-se şi la cei care, profitând de o călătorie legală, rămăseseră. Nicolae Breban folosea acest termen pentru a-i desemna chiar şi pe aceia care, după evenimentele din 1989, plecaseră să-şi caute norocul aiurea. Breban nu era decât un ,,navetist’’, cum numai Pintilie, Cernescu, Sorescu şi Blandiana erau. Refuzând însă eticheta de ,,navetist’’, el le întorcea insulta zicându-le ,,fugari’’ tuturor exilaţilor, cu excepţia soţiei sale şi a lui Ţepeneag. Şi, ca şi Pintilie, pretindea că a trăit în exil, la Paris, (praf le făcea pe fetiţe, mai ales pe mătuşile lor – chiar şi pe Grosan-Buduca-Nedelciu!), în acelaşi timp publica la periodicele din ţară, îi apăreau cărţi în România, era sărbătorit şi încununat cu premii. Chiar să nu mai existe nimeni în România care să cunoască deosebirea dintre exilat şi navetist?

- Deci termenul de ,,Diaspora’’ aplicat românilor, oricare ar fi ei, este greşit.

- Sigur, este inadecvat. Nu se poate vorbi de o diasporă românească. Chiar dacă ne încredem în cifrele propuse (cca. 11 milioane), aceasta reprezintă jumătate din totalul românilor din interiorul graniţelor, nicidecum cvasitotalitatea seminţiei. Cei mai numeroşi români aflaţi în momentul de faţă în afara hotarelor sunt basarabenii şi bucovinenii, care nu au nicio legătură cu diasporizarea: ei au fost înstrăinaţi nu prin alungare dela vatră, ci ca urmare a ocupării vetrei de către străini: ruşii. Unii au fost deportaţi în Asia Centrală, în Siberia, în Marele Nord, dar această parte a reprezentat doar între 25-40 % din populaţie. Înstrăinaţi nu prin alungare, ci prin schimbarea statutului vetrei lor, prin schimbarea limbii, a alfabetului, basarabenii şi bucovinenii se află încă în ,,exil pe loc’’.

Singurii care ar intra în categoria diasporiţilor sunt cei plecaţi ,,în Vest’’. Dar au fost ei alungaţi, dispersaţi, aşa cum s’a întâmplat cu evreii din Palestina acum 2000 ani? Nu. Ba chiar din contra. Au plecat fiindcă au dorit ei să plece, fie legal (cu acte), fie ilegal (fugiţi). Este greşit să fie incluşi în ,,diaspora românească’’ saşii, şvabii, evreii…, căci aceştia au fost repatriaţi, chiar dacă au păstrat şi chiar cultivă nostalgia sărmăluţelor, mititeilor, ţuiculenei, Mariei Lătăreţu pe meleagurile Frankfurtului şi ale Tel Avivului.

În fine, cred că pentru a face parte dintr’o diasporă mai este necesar şi ca fiecare individ-diasporit să aibă conştiinţa originii, a identităţii sale. Or, românul, dacă se laudă că e român faţă de alţi români, în prezenţa străinilor îşi ascunde originea, de parc-ar fi de ruşine; îi încurajează şi obligă pe copii să vorbească numai limba ţării de adopţie, în fine, cui i-e ruşine de origine, îşi merită soarta. Ruşinoşii nu vor alcătui niciodată un popor – nici măcar diasporă.

- Deci ,,Diasporă’’ nu putem fi. După cum spuneaţi: nici colonişti, românul neavând sânge de colonist. Poate doar emigranţi. Dar exilaţi?

- Exilul este un termen valabil pentru toţi cei care nu se mai află în ţara lor, în vatra lor. Aceşti oameni nefericiţi (dintotdeauna) sunt exilaţi ori de bunăvoie (nemaiputând suporta condiţiile din vatra lor), ori siliţi (prin expulzare). Sau cei pe care i-au prins evenimentele în afara României (în diplomaţie – Eliade, Baciu, V. Horia, Ionescu) şi care nu s’au mai întors de frica represaliilor. Sau cei care au venit pe jos, trecând frontiera (Cuşa, Pârvulescu). Apoi ,,cumpăraţii’’ (unii chiar scoşi din puşcărie) prin relaţii şi prin bani. A urmat apoi perioada de dezgheţ, când frontierele s’au întredeschis pentru turism şi schimburi culturale şi de familie, care a durat până în ’89, şi care a facilitat rămânerea românilor în Occident.

- O contribuţie nemaipomenită a avut-o Ungaria, înainte de 1989, când românii, chiar şi cei care nu erau neapărat de origine maghiară, se refugiaseră la unguri.

- Sigur, Ungaria a avut o contribuţie considerabilă înainte de ’89, primind refugiaţi politici din România (sau din RDG, înainte de căderea Zidului, în trecere spre RFG). Deci, în această ultimă categorie intru şi eu, care am profitat de o viză turistică şi am cerut azil politic. Întâmplător noi am fost implicaţi într’o acţiune, să zicem, politică: Mişcarea pentru Drepturile Omului, pentru care am şi suferit. Azilul politic la noi a fost o consecinţă logică. ,,Exilul’’ deci, ca să ne întoarcem la terminologia noastră, ca şi ,,Diaspora’’, era un termen interzis în România înainte de ’89, când se vorbea numai de ,,fugiţi’’, de ,,bandiţi’’.

- Domnule Goma, observ după 1989 apariţia unui nou fenomen: exilaţii încep să se jeneze a mai folosi termenul de ,,Exil’’. Participând cu abnegaţie la colindele şi sărmăluţele pregătite de, cum se amuza să spună soţia mea: ,,Asociaţia Doamnelor Ortodoxe de la Ambasadă’’, aceştia afirmă sus şi tare apartenenţa lor la… Diaspora românească, termen de care nu se mai jenează, ba chiar se mândresc. Care poate fi raţiunea acestei schimbări de poziţie?

- Acum, după ’89, Exilul a devenit un fel de gheto, de ţarc. Nu e bine să trăieşti în gheto, bineînţeles. Pe când, dacă zici Diaspora, lărgeşti frontierele, lărgeşti sfera şi atunci intră şi cei care se duc la Ambasadă, şi cei care dau mâna cu Iliescu. Vorbesc aici de prietenii noştri, de cei cu care manifestam noi în faţa Ambasadei, chiar preşedinţi ai Ligii pentru Drepturile Omului, ca Sanda Stolojan, şi care acum, de braţ cu soţul şi înconjurată de finii ei, soţii Matei Cazacu, şi de fiul lor Nicolae, se duceau la Ambasadă exact în momentul când pe noi ne umfla poliţia franceză şi ne băga în dubă. Asta nu se uită.

Sau Virgil Tănase, prietenul meu care s’a purtat foarte bine când a fost în România şi care sunt convins că a minţit când s’a lăudat că a fost informator, presupun că a început să lucreze cu ei doar după cazul Haiducu. Ei bine, de el nu mă mir, dar de Sanda Stolojan m-am mirat şi am suferit. De Cazaban m-am mirat, de Mămăligă de asemenea, ei care pretind că se duc acolo pentru Centrul Cultural, care nu are nimic de-a face cu Ambasada, cultura sarmalelor fiind cu totul alta chestie. Deci, prin această judecată, noi nu numai că ne diferenţiem, dar ne şi izolăm de ei.

- Sau mai degrabă ei de noi.

- Sigur, numai că o să rămânem foarte puţini. Pentru că cei care nu fac diferenţa între Exil şi Diasporă (care este termen guvernamental, dela Bucureşti) sunt analfabeţi. Deci, cu Exilul nu ştiu ce se întâmplă. A fi ,,exilat’’ înseamnă a poseda certificatul acela de refugiat politic. Dar câţi mai suntem, în Paris, în această situaţie? Noi trei, în familia noastră, şi mai ştiu unul: Remus Radina. Pe paşaportul nostru scrie clar că putem călători în toate ţările, cu excepţia Românei. Certificate reînnoite după noiembrie 1996. Vor fi ştiut ei ce-or fi ştiut francezii, de ne-au dat aceste certificate de refugiaţi politici! Acum, există în primul rând interese. De recuperare de proprietăţi (interes perfect legitim), de exemplu. În mentalitatea românească însă, exista cultul arvunei, adică acel avans ce trebuie dat, acel gaj, pentru a obţine ceva. Dând un gaj de fidelitate, de plecăciune, de sarma, de ţuică la Ambasadă, oamenii au impresia că li se va facilita recuperarea proprietăţilor. Oricâte plecăciuni ar face ei pe la Ambasadă, frecând sarmaua, n’au să obţină… favoarea unui drept.

- Există însă şi oameni care nu au interese vizibile, nu au nimic de recuperat, în Ţară nu călătoresc, însă călătoresc asiduu la Ambasadă, flataţi de a fi ,,băgaţi în seamă’’ de securiştii de acolo.

- Există oameni cu o personalitate mai puţin marcată, care, în România, pe strada lor, la slujba lor, în mediul lor erau cineva şi care, odată ajunşi în Occident se pierd, nu mai sunt băgaţi în seamă. Cum să funcţioneze oare ambasadele şi centrele culturale normal când încă nu s’a făcut o reformă normală a Ministerului de Externe? Să nu încerce Pleşu să ne îmbete că ME n’are nicio legătură cu Securitatea, când totdeauna, în toate ţările comuniste a avut. Când ambasadele erau conduse de şoferi mai mari în grad decât ambasadorii.

- Centrele culturale de pe lângă ambasade, asiduu frecventate de exilaţii noştri amnezici, nu ţin de Ministerul Culturii, cât or fi ele de culturale, ci de Externe, anexă a Internelor, deci a Securităţii.

- Sigur, însă la Externe au fost recrutaţi şi s’au oferit chiar a fi recrutaţi şi cei din aristocraţia locală (ca Valentin Lipatti, ca Anca Boldur, fiica generalului Boldur-Lăţeşti şi soţie a lui Balaci), sau dintre provinciali (cum sunt ardelenii, care se pornesc greu – zicea Coşbuc – dar şi când se pornesc, nu-i mai poţi opri). Cel puţin în Cultură, erau în proporţie de 75 % printre tovarăşii de sus, de la CC, ferocii ardeleni: Dudu Bălan, Ghişe, Brad… iar în Diplomaţie, la Paris, să nu uităm că aici au fost înainte tovarăşii Aninoiu, Cicio Pop, cel din familia memorandistă! Cum să fie ,,reformată’’ Securitatea? Când victima îl face pe călău să fie şi mai rău decât ar fi fost dacă victima nu ar fi consimţit. Dacă Seniorul Coposu n’ar fi deschis porţile PNŢ-ului să intre toţi securiştii? Ciauşu, de exemplu, acest securist pentru care ,,diplomaţia’’ este costumul sau civil, cu epoleţii pe dinăuntru, este membru PNŢ-ist din acea perioadă.

- Este clar că adeziunea tov. Ciauşu, vechi demnitar comunist, la PNŢ nu era doar de circumstanţă, din oportunism politic, ci făcea parte din planul de infiltrare a Partidelor istorice.

- Deci, dacă tendinţa oamenilor este să se ducă acolo şi să se simtă bine, să fie sănătoşi! Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor şi nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrument, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămaşă, ci este pielea, pielea pe care n’o poţi schimba: stai în ea, mori în ea, iar dacă ţi se ia, mori! Deci, eu stau la Paris, unde nu mă simt desţărat pentru că ţara mea este Limba română. Exilul nici măcar nu a fost infiltrat, căci infiltrarea este o acţiune împotriva unui corp care opune cât de cât rezistenţă. Or, noi am venit în întâmpinare: vă rugăm regulaţi-ne, bateţi-ne, scuipaţi-ne, dragi tovarăşi! Cu câteva excepţii, toţi frecventează Ambasada şi deci nu mai pot fi prieten cu asemenea oameni. Mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut, îmi pare rău că ne-am despărţit. Comunitatea românească nu cunoaşte solidaritatea, fiindcă a rămas întotdeauna o comunitate rurală, pastorală, ciobănească. Ciobanul, care este singur cu mioara lui, cu turma lui, nu se solidarizează cu altcineva decât atunci când este să omoare pe altul – şi ajungem la Mitul Mioriţei. Se unesc doi, sau trei împotriva altuia, şi-i dau, nu cu puşca, nu cu săgeata, nu cu suliţa, ci cu bâta-n cap, sau cu un pietroi, când doarme. Ăsta este românul!

(va urma)

Radu Negrescu-Suţu, Paris, decembrie 1999