Carol Hârşan

IN TERMINOLOGIA relaţiilor internaţionale din aria Europei de Est, a devenit un loc comun asocierea realităţilor transnistrene cu un număr definit de termeni “de referinţă”: enclava rusă, trafic de arme, secesionism la comanda Moscovei, reţele de crimă organizată dirijate central, refugiu pentru kaghebişti notorii etc.

La 2 septembrie, Transnistria a sărbătorit 15 ani de la proclamarea unilaterală a independenţei de Republica Moldova, neproclamată ca atare la acea dată (independentă de la 27 august 1991). Fenomenul nu trebuia să surprindă, fiind previzibil în contextul general al situaţiei geopolitice a Uniunii Sovietice. Ulterior, după destrămarea URSS şi formarea Federaţiei Ruse la 24 august 1991, lucrurile au devenit concrete: Un mare număr de cetăţeni foşti sovietici, s-au trezit peste noapte cu statut de minorităţi în cadrul noilor state naţionale independente. Naţionalismele au răbufnit şi în cîteva zone au luat formele unor confruntări sîngeroase. A fost cazul Transnistriei, al Abhaziei, al Nagorno-Karabah şi, cel mai violent şi mai sîngeros, al Ceceniei.

Moldova – stat federal de facto

Numeroşi analişti de politică internaţională, ziarişti, chiar persoane aplecate spre o minimă cunoaştere a realităţilor de dincolo de Prut nu conştientizează deplin faptul că în R. Moldova vorbim de cîţiva ani de o entitate statală artificială cu doi subiecţi distincţi, chiar dacă această realitate este “îngheţată”.

Entitatea nistreană, Republica Moldovenească Nistreană, are astăzi toate atributele care fac un stat funcţional: Constituţie, parlament (Sovietul Suprem), ministere complete şi active (colaborînd cu omologii de la Chişinău) monedă proprie – rubla nistreană (6 ruble – 1 dolar), armată regulată – inclusiv unitate de aviaţie şi elicoptere, o industrie viabilă şi exportatoare (cu sprijinul guvernului de la Chişinău), sisteme sociale stabile – educaţie, sănătate, pensii), mass-media locale (masiv controlate de regim), emisii de timbre şi de monede jubiliare din aur şi argint, Bancă centrală, imn, stemă şi drapel (ale fostei RSS Moldovenească), economie productivă, consum şi tranzit energetic etc.

Transnistria avea la data autoproclamării cca. 750.000 de locuitori din care, astăzi cca. 170.000 lucrează în străinătate. Peste 80.000 au şi cetăţenia rusă. Recent, guvernul de la Chişinău a simplificat la maxim reglementarea cetăţeniei moldovene pentru nistreni, ca să poată călători în afara graniţelor.

Prin 1998, Consiliul Europei atrăgea atenţia guvernului de la Chişinău să nu mai extindă privilegiile unor “regiuni cu regim special” (Transnistria şi Găgăuzia) pentru că acestea vor crea un precedent periculos şi greu de controlat pentru alte regiuni secesioniste ale Europei.

Toate planurile de stabilizare şi de pacificare a zonei (planul Kozak, planul Iuşcenko şi altele) nu fac decît să consacre oficial statutul federal al R. Moldova. Or, aceasta ar trebui să fie o cheie pentru dezamorsarea situaţiei conflictuale şi nu o precondiţionare pentru negocieri fără sfîrşit.

Caracterul comunist al ambelor entităţi statale

Atît guvernul de la Chişinău cît şi administraţia politică de la Tiraspol sînt conduse de lideri cu un trecut şi un prezent comuniste, cu statut militar post-sovietic asumat (generali de miliţie şi de armată), cu nostalgii după marea Uniune şi centralizarea conducerii politice.

Evenimentele europene şi globale în curs i-au obligat la transformări de fond prin adaptări la geopolitica regională, fără însă, să altereze fondul comunist care i-a consacrat. Acest fapt nu a deranjat Occidentul, R. Moldova însăşi, fiind o creaţie hibridă de stat tampon, cu acordul cancelariilor vestice.

Nu trebuie să ne mire, cînd alte produse politice de sorginte comunistă, la noi un Ion Iliescu, au devenit “modele” de tranziţie personală la valorile democratice. Cînd este vorba de administrat toţi banii care vin – din Occident şi de la Moscova – cum să nu sufere o tranziţie similară generalii V. Voronin (pro-occidental de nevoie) şi I. Smirnov (pro-moscovit din necesitate) ?

Cu toate acestea, revoluţia portocalie, sinonimă cu instalarea mecanismelor democratice a ocolit cele două state, Belarus şi R. Moldova, ultime insule cu regimuri totalitare post-comuniste din estul european, arie vestică a CSI.

2 septembrie 2005

Pentru NATO şi pentru Uniunea Europeană, Transnistria a devenit o problemă concretă abia odată cu extinderea, practic, din octombrie 2001. Si abia în 2005, UE a considerat oportun să decidă trimiterea de experţi “în teren” pentru supravegherea graniţei dintre Ucraina şi Transnistria. Abia din acest moment, şi după declararea ca prioritară a noii politici în bazinul Mării Negre de preşedintele Băsescu, Moldova, în general, şi Transnistria, în special, reintră în atenţia decizionalilor români, ca frontieră de Est a NATO.

Pe de altă parte, Transnistria este, ca şi Kaliningrad, dar cu un regim politic diferit, cea mai vestică extensie a politicii de forţă a Federaţiei Ruse.

Un lucru este clar: trupe ruse sub egida Federaţiei – fosta Armată a 14-a – nu există în Transnistria. Există doar GOTR, Grupul Operativ de Trupe Ruse, de cca. 900 de militari care au o singură misiune: apărarea celui mai mare arsenal militar din lume aflat în afara graniţelor unei mari puteri. Si mai sînt militari ruşi şi ucrainieni, cîteva sute, “căşti albastre”, forţe de menţinere a păcii.

La 31 august, Igor Smirnov a susţinut o conferinţă de presă la care au fost prezenţi şi ziarişti din Chişinău, dar şi televiziunea Ostankino. Situaţia locală este văzută în termeni de optimism moderat: “Situaţia economică este bună. Produsul intern brut a crescut între 2000 şi 2004 de la 199,2 milioane de dolari la 417,6 milioane, cifra de afaceri pe economie atingînd 1,3 miliarde de dolari. Intre 2003-2005 s-au privatizat cele mai mari intreprinderi locale şi Transnistria a atras noi investitori din Rusia şi Germania. Nivelul de trai a crescut, salariul minim a crescut de la 32 la 120 de dolari pe lună, iar venitul pensionarilor, de la 13 la 35 de dolari. Fără ajutor exterm am încheiat procesul de introducere a gazelor în toate localităţile. Iar, inflaţia a scăzut de la 12,2% la 6,1%.”

I. Smirnov a accentuat ataşamentul politic faţă de Rusia, dar şi faţă de Ucraina, deşi nu îmi dau seama cum va armoniza cele două opţiuni avînd în vedere noua realitate concurenţială tot mai pregnantă dintre Moskova şi Kiev pentru dominaţia bazinului Mării Negre. Smirnov a subliniat clar “necesitatea dezvoltării relaţiilor de parteneriat cu Ucraina”. Cît despre Rusia, a spus: “ţările din Occident trebuie să înţeleagă Transnistria este o realitate rusească, iar ca să o elimini, trebuie să distrugi acest popor”.

Erori diplomatice româneşti

România, dintr-o neînţeleasă, pînă astăzi, “neutralitate constructivă” şi din teama de a nu primi calificative de stat agresor, s-a retras din procesul de pace după războiul din martie-iunie 1992. O singură excepţie a fost: 25 de ofiţeri MApN sub ecidă OSCE între mai 1992-februarie 1993. Prestaţia Ambasadei române de la Chişinău n-a depăşit cu mult nostalgia “podurilor de flori” şi ale zilelor limbii române, nici cînd caracterul “moldovenesc” a devenit monopol de stat.

Legat de aceste (ne)abordări diplomatice, un expert de talia diplomatului Gheorghe Lupeş, coordonator al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, ne-a declarat în exclusivitate: “E dificil să spui chiar eroare, aş spune mai degrabă inconsecvenţă şi atitudine neinspirată. Contextul era între complex şi încîlcit. Atunci, ruşii au stimulat acuzaţiile că România ar fi fost implicată în violenţe şi în alimentarea cu tehnică militară a celor de la Chişinău. Astfel că, România, care recunoscuse independenţa şi suveranitatea R. Moldova, a antrenat elemente de neamestec.

Mai tîrziu, cînd ministrul M. Geoană a deţinut preşedenţia OSCE, a persistat în greşeala de a renunţa total la dosarul transnistrean, lăsîndu-l succesorului portughez, care l-a îngropat cu totul. D-l Geoană a uitat că e parte a răspunderii naţionale. In diplomaţie, partenerii nu te cred cînd spui că nu te interesează unul din copii tăi. Dimpotrivă, îţi cer o contribuţie imaginativă. Or, aceasta a fost săracă în diplomaţia românească, aceasta oscilînd între indiferenţă de faţadă şi militantism neadecvat.”

Mireasa si tancul

In cei 15 ani nu s-au schimbat multe lucruri faţă de realitatea de tip Mosfilm care caracterizează viaţa obişnuită la Tiraspol. Un oraş de blocuri, şi fabrici, cu familii din care cel puţin o persoană face naveta între Odesa şi Chişinău cu sacoşele de marfă, cîştigînd ceva pentru subzistenţă.

La nunţi, după oficierea de la starea civilă, miresele vin la monumentul cu tancul “Za Rodina”, şi îşi lasă buchetul “pentru eroi”, gest profund sovietic.

Stadionul Sheriff este vîrful aisbergului economic coordonat de familia “şefului statului”, fiul acestuia fiind şeful Vămii, o poziţie nodală în cadrul privilegiilor liderului suprem.
Mai nou, au apărut şi organizaţii neguvernamentale contestatare, lumea a prins curaj, iar clanul Smirnov a înţeles că e timpul să mimeze o brumă de democraţie. Dar nimic nu-i scapă ministrului său, al Securităţii, celebrul Vladimir Antiufeev, refugiat şi rebotezat aici, Vladimir Sevţov, după ce, în 1988, a condus trupele OMON de reprimare a manifestanţilor de la televiziunea din Riga.

Tot la Tiraspol se află şi Combinatul de coniacuri KVINT, cel mai mare producător al fostei URSS, în vitrinele căruia am văzut cîteva sticle care au fost plimbate în spaţiul cosmic de misiunile de astronauţi. Astăzi, lucrează din plin şi… exportă.