Viorel Dolha [episoade anterioare si alte articole din rubrica "Români uitati"]

EPISODUL IV: MEMORII LA CARE EUROPA ŞI BUCUREŞTIUL SUNT SURDE

Autorităţile sârbe contestau identitatea românilor timoceni (de zece ori mai numeroşi decât cei din Banatul sârbesc). Etnologul sârb Georgevici în amintita “Printre românii noştri” scria: “Ştiu că la aceasta mulţi dintre - patrioţii - noştri îngrijoraţi vor da din cap şi vor spune că eu comit o - trădare - faţă de Patrie atunci când mă încumet să vorbesc despre românii din Serbia; care după părerea multora trebuie tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentru că adevărul asupra românilor din Serbia poate să ducă la o aşa-zisă - chestiune românească - … care după părerea lor prezintă un pericol. Poate să fie şi aşa. Dar şi fără rândurile de faţă toată lumea ştie că în Serbia sunt români. Acest lucru nu-l neagă nici statistica noastră oficială. Se ştie că în Regatul Român se ţine socoteală până şi de ţinţarii din Macedonia, Epir şi Albania; despre românii din Asia Mică, Moravia şi Silezia, Peninsula Istria, Spania şi Herţegovina … ca să nu mai vorbim despre cei din ţinuturile aflate în mijlocita lui apropiere: Transilvania, Basarabia, Bucovina. Atunci cum nu s-ar ţine socoteală despre românii din Serbia, care pentru cei din Regatul vecin, sunt doar peste Dunăre” [38].

Au fost multe conflicte între sârbi şi bulgari pentru Timoc. Cele două state angajau în prima linie de obicei regimentele formate din români: cel din Negotin (Serbia) şi cel din Vidin (Bulgaria). Se ştie de o mamă din Rabrova ai cărei fii au murit unul în uniformă sârbească, celălalt în uniformă bulgărească [67].

La 1919 dr. Atanasie Popovici-Furnică, preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din Serbia a prezentat Conferinţei de Pace de la Paris “Memoriul [39] românilor din Serbia” care exprima (bazându-se pe principiile wilsoniene) dorinţa românilor din Timoc de a se alipi României. Iată câteva din cele cuprinse în acest memoriu:

Pe o suprafaţă de 12.240 km2, adică o treime din Regatul Serbiei (la 1912), judeţele Craina şi Pojarevaţ erau locuite de o populaţie aproape în întregime românească, iar în judeţele Morava şi Timoc locuiau şi sârbi (mai ales în plasele Zaglavaci şi Timoc). Se spunea că românii în 1859 reprezentau a noua parte din populaţia statului sârb, în 1890 erau 149.713, în 1895 erau 159.510, iar la 1900 doar 122.420, cifră însă contestată pentru că nu e posibil ca în timp ce numărul sârbilor din cele 4 judeţe a crescut de 4 ori între 1859-1900, al românilor să stagneze. Se aprecia că la 1919 trebuiau să existe aici 340.000 români. În Pojarevaţ şi Craina românii reprezentau 80% din populaţie, iar în celelalte două între 20-30%. Limba românească fusese gonită din biserici, interzisă în şcoli, cărţile sfinte româneşti arse, legăturile cu România tăiate, circulaţia publicaţiilor româneşti interzisă. Mitropolitul din Belgrad nu da voie preoţilor la botez să accepte nume româneşti şi o listă de nume sârbeşti era atârnată în fiecare biserică, fiind singurele îngăduite.

Se cita cazul profesorului Nicolici de la liceul din Negotin înlocuit doar pentru că a vorbit româneşte cu părinţii şi prietenii. În 1909 cu dosarul 9695 la Tribunalul din Negotin a fost acuzat un preot pentru că ar fi propagat românismul prin grai şi împărţind almanahuri şi cărţi româneşti.

Se reda din “Pravda” nr. 375 din 1909, în care autorul unui articol făcând o excursie la Negotin a avut “simţământul de a călători într-o ţară străină: ne-am simţit străini. De la Petrovaţ, prin trecătoarea Groniac şi de acolo până la Zaicear şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai decât peste o mare masă de români”. Se spunea că în aceste judeţe limba sârbă nu îţi este de folos, că negustorii învaţă limba română şi că ordinele sau regulamentele administrative din multe plase trebuie să fie tipărite în româneşte (Bârza-Palanca, Techia etc).

Memoriul mai spunea că guvernele de la Bucureşti i-au îndemnat întotdeauna să nu se răscoale în faţa nedreptăţilor. Pentru a păstra prietenia Serbiei, Bucureştiul nu a dat curs cererilor românilor timoceni din 1904, 1906, 1913 de a interveni pe lângă Belgrad pentru a le îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică românească.

În Serbia erau socotiţi trădători toţi cei care pomeneau de existenţa românilor în statul sârb.

Memoriul spunea că românii timoceni aşteptau de la Conferinţa de Pace care urma să aşeze Europa după o nouă alcătuire întemeiată pe justiţie şi pe principiul naţionalităţilor, să le aplice toate acestea şi lor aşa cum şi sârbii de peste tot cereau alipirea lor la regatul sârb.

România la 1919 nu a cerut explicit Timocul, ci doar atenţiona că ar putea să o facă în cazul că sârbii ar pretinde Banatul de Vest. Iată ce spunea memoriul României înaintat conferinţei de pace: “România ar fi fost îndreptăţită să solicite alipirea la patria mamă a sutelor de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre în Serbia, valea Timocului şi a Moravei, ce la rândul lor şi-au păstrat limba, tradiţiile şi conştiinţa de români. De la frontiera sârbească până la Şiştov, tot malul bulgar a Dunării este în realitate locuit în mod compact de mai mult de 100.000 de români pe care nimic nu-i deosebeşte de românii de pe malul stâng al Dunării” [40].

Raportul ministrului plenipotenţiar al Franţei în Bucureşti spunea că “în şcoli şi primării am văzut numeroase hărţi ale Daciei istorice care se întindea mult peste Dunăre, Tisa, Nistru”. Spunea că se viza “populaţia română din Timoc şi stânga Nistrului”. [41]

Poziţia României o susţineau şi românii din America, români care reuniţi în sala “Plugul” din Youngstown (Ohio) cereau drepturi şi pentru cei 600.000 români din Ucraina, 274.000 români din Serbia (Timoc) cât şi românilor din Macedonia şi libertăţi pentru cei 28.000 sârbi din Banat şi 200.000 ucraineni din Basarabia. [42]

Funcţiona şi Liga pentru eliberarea românilor din Timoc şi Macedonia în care activau nume ca Vasile Stroescu, George Murnu, Sever Bocu, T.Lalescu, Papahagi etc. Şi la Alba Iulia în 30 nov. 1918 la hotel Ungaria s-a discutat şi problema situaţiei românilor din Timoc şi problema abuzurilor săvârşite de către armata sârbă de ocupaţie în Banat. [43]

La încheierea păcii Serbia a rămas şi cu Timocul (pe care România nu l-a revendicat la modul serios) şi cu vestul Banatului (asupra căruia diplomaţia românească şi-a canalizat toate eforturile). Politica de deznaţionalizare a românilor timoceni din Bulgaria şi Serbia va continua.

Iacşici scrie la 1873 că “valahii sau românii populează nord- estul Serbiei reprezentând 10,4% din populaţia întregii ţări fiind cel mai numeros popor după sârbi”. I. Szabo scrie la 1875 că aceştia reprezintă 14% din populaţia pricipatului şi că “au locuit aceste regiuni înainte de venirea sârbilor”. Mai scrie că “nici un valah funcţionar public nu există deşi valahii sunt mai dotaţi de la natură şi reprezintă 1/7 din populaţia ţării”.

Franjo Kuster, directorul Institutului de statistică de la Belgrad găseşte pentru 1895 în Serbia 196.285 români. Weigand identifică la 1900 100 de sate româneşti dintre care a vizitat jumătate observând că “guvernul sârbesc face mari eforturi pentru a sârbiza pe români”. Caracterul masiv românesc al zonei mai este subliniat şi de bulgarul Romanski la 1916 care identifică 151 localităţi curat româneşti şi 42 mixte. Eminescu scria despre ei că “nu le e permis a avea şcoale şi biserici în româneşte”. La 1909 Milutin Bogdanovici din Petrovaţ pe Malva ceruse la Pojarevaţ şcoli şi biserici de limbă română. La 18 decembrie 1912 Iorga ţine un discurs în parlamentul României privind situaţia discriminatorie în care trăiau românii timoceni. În 1913, la 25 iulie guvernul sârb prin Nik.P.Pachitch răspunde ministrului de externe român T. Maiorescu că “Serbia consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor vlahilor şi crearea unui episcopat pentru aceştia”. [60]

Dacă la 1914 în Bulgaria, în zona Vidin, erau 90.000 români, în 1936 numărul lor “scăzuse” la 16 000, şi până de curând rostirea în public a limbii române era pedepsită de poliţia locală cu amendă de 5 leva. [44] În 1926 erau în Plevna 14.400 români, iar în 1934, doar 23. În Vratna erau în 1926 11.628 români, iar în 1934, doar 39 conform recensămintelor vremii. “Majoritatea satelor dintre Vidin şi Lom sunt curat româneşti, iar bulgarii şi turcii de aici vorbesc şi ei româneşte” se scria la 1864.

——-
Note:
[38]. C.H. Ilia, op. cit.
[39]. A. Popovici, Memoriul românilor din Serbia, în Cuvântul românesc, Canada nr. din iunie 1993, pagina 16
[40]. XXX, 1918 Desăvârşirea unităţii naţional statale a poporului român, vol. V, Bucureşti 1986, pagina 452
[41]. XXX, 1918 la români, vol. IV, Bucureşti 1983, pagina 460
[42]. XXX, 1918 la români, vol. III, Bucureşti 1983, pagina 220
[43]. R. Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timşoara 1993, pagina 129
[44]. C. Stan, Aportul latinităţii Dunării de Jos…, în Clio, ian-feb, 1993, pagina 2
[60]. Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, editura astra Română, Timişoara, 1997, pag 53
[67]. Salut românesc, editată de AVE-Uniunea tinerilor etnici români din Bulgaria, nr.2/ 2004 pag.2

(va urma)