Viorel Dolha [episoade anterioare si alte articole din rubrica "Români uitati"]

EPISODUL III: SUB SLAVII CREŞTINI – MECANISME INFERNALE DE DEZNAŢIONALIZARE

La începutul sec. XVIII austriecii cuceresc Banatul dar şi teritorii la sud de Dunăre (Semedria, Columbac şi Negotin). Aceste teritorii din sudul Dunării şi temporar Banatul, le vor pierde în confruntările cu Poarta, un rol mare avându-l răscoala românilor bănăţeni din anii 1736-1739. Abuzurile administraţiei habsburgice, colonizările masive cu străini, au determinat populaţia română să se alăture otomanilor a căror stăpânire o socoteau mult mai blândă. O importantă victorie a românilor răsculaţi asupra austriecilor a fost cea de la Vârşeţ din 14 feb. 1739. Represaliile imperialilor au fost groaznice [20]. De la 1690 în Timoc şi Banat veniseră primii sârbi din Kosovo (Svetislav Prvanovici vorbeşte de 28 de sate nou colonizate atunci în Timoc) şi bulgari din Teteven. D.Rizoff scrie într-o lucrare publicată la Berlin în 1917 că “bazinul Timocului cedat de Turcia Serbiei în 1833 n-a intrat niciodată în hotarele istorice ori politice ori religioase ale Serbiei” de până atunci.

Insurecţia sârbă21 izbucnită în 1804 s-a bucurat şi de sprijin românesc. “Comitetul Serbiei” condus de Karagheorghe îl avea în componenţă şi pe voievodul românilor timoceni Mişu Karapancea de la Negotin. Pentru eliberarea Balcanilor de turci, Tudor Vladimirescu a luptat în fruntea a 7.000 voluntari la sud de Dunăre, participând şi la importanta bătălie de a Cladova22. Prietenul sârbilor Gravier recunoaşte şi el că până şi sârbii din Belgrad sunt în imensa lor majoritate nou-veniţi din ţinuturile din sud-vest. Unii români se alătură mişcării de eliberare de sub turci dar se opun schimbării unui stăpân cu altul. Haiduc-Velku luptă împotriva turcilor cu preţul vieţii la Negotin şi Prahovo având oaste şi tunuri “Capu-oi da, Craina n-oi da” şi îşi luă titlul de “Gospodar (Domn) de Ţârna Reka”. După pacea din 1812 rezistă în cetatea Negotin. Alţi haiduci ai vremii erau Stevan Mokrainaţ, Veliko Petrovici, Petar Dobrâniak, Stoian Abras din Bucopcea, Gicu Hraborg şi Milenko Stoikovici despre care românii spun că erau de ai lor.

În Timoc, sârbii îşi extind graniţa 23 abia în 10 iunie 1833. Miloş Obrenovici obţine de la turci în schimbul unei apreciabile sume alipirea Crainei la paşalâcul Belgradului. În urma acestui târg populaţia Tribaliei de est este obligată să plătească bir turcilor ca şi cea din Tribalia de Vest. Pe cei din Tribalia orientală, Soliman Magnificul, la timpul lui i-a scutit de bir şi a interzis turcilor să intre călare şi cu caii potcoviţi în satele din zonă. Noua înţelegere lăsa provincia sârbilor care nu mai respectă vechile privilegii românilor timoceni. Sârbii încep să se instaleze în zonă şi să înlocuiască preoţii români cu cei sârbi. Clerul român se va retrage dincolo de graniţă, în imperiul otoman, înfiinţând şi mănăstirile Dosul Mare, Coilova, Cosova, Deleina şi Zlocutea, precum şi bisericile de la Albotina, Tar-Petrova, Dobridol şi Ursoaia. Nu peste mult timp însă bulgarii şi macedonenii vor intra ei în acestea [24].

Un raport din 1849 spunea “pe lângă cele 4 sate ce s-au revoltat lângă hotarele Serbiei s-au mai revoltat şi alte 13 între care şi rumâni, iar căpetenia acestei revolte este un ciorbagiu Ivan Başchinezul” [25]. Istoricul Djordjevici arată că “Bulgaria nordică era sub puternica influenţă a mişcării revoluţionare din Valahia din 1848″. În 1850 are loc o mare insurecţie la Vidin [26]. Românii de aici s-au adresat sârbilor ca să le sprijine revolta. Sârbii le pun condiţia ca zona de până la Iskar să se supună Belgradului. Scriitorul Ion di la Vidin scria în “New York Spectator” că românii ar fi spus “mai bine morţi decât să schimbăm un călău cu altul”. Ştefan Singeleanu a condus o altă răscoală la Berkoviţa şi Pirot stând în fruntea vlahilor de la Morava-Iagodina, Kupru, Alexina şi a fraţilor lor Torlaci şi Sopi. În strâmtoarea Cegar la nord de Niş răsculaţii sunt înfrânţi de turci. Sârbii vor face din vlahul Singeleanu eroul lor naţional sub numele de Ştefan Singelici [27]. O altă răscoală a fost la 1856 cu Puiu Stan de la Bregova.

Primele date statistice asupra românilor din Serbia sunt din 1846 când atingeau cifra de 97.215. Geograful francez G. Lejean documentându-se la faţa locului scrie că pentru Serbia românii sunt “un mare dar” fiind “laborioşi, activi şi mai prolifici decât sârbii”. Spunea că la 1857 erau 39.728 români în cercul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în Ciupria, 996 în Semedria sau Podunavlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia numărul lor la 40 00028.

La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să refacă vechiul imperiu româno-bulgar din 1186 dezmembrat de Murat I la 138929.

Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timoceni ar fi avut între 1859-1868 şcoală în limba maternă. Prin 1860 de pildă la Bregova aproape de Vidin era şcoală românească [30].

În 1876 a avut loc o răscoală a vlahilor dintre Vidin şi Timoc împotriva turcilor. Învăţătorul Ion Ciolac din Bregova este spânzurat în târgul Diiului (Vidinului) împreună cu alţi români timoceni din Bor, Zlot, etc [31]. Şi principele Milan e în mijlocul zonei de conflict armat cu lupte la Alexinaţi, Bielina, Zaicear, Niş. În acest război România a trimis o ambulanţă (13 medici şi 3 farmacişti) la Cladova unde personalul român a îngrijit mii de răniţi. În acelaşi an Kogălniceanu scria către agenţii consulari europeni “sunt mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe malul drept al Dunării” şi că “armata română freamătă doritoare să ia parte la lupte” [32]. În armata a treia a generalului Leşianin, la Zaiecear erau cei mai mulţi români timoceni. Sunt acuzaţi că nu vor să lupte pentru gloria sârbească şi sunt executaţi mulţi. Este decimat şi regimentul românesc de la Niş al lui Cernaieff, scrie Eminescu [75]. Turcii vor ucide 800 persoane şi vor arde 4 sate româneşti din jurul Vidinului pentru că s-au răsculat (Bregova, Novesăl, Gâmzova, Balei).

În 1878 Vidinul era pe cale de a capitula în faţa trupelor române, însă Rusia a încheiat armistiţiul cu Imperiul Otoman fără consultarea României. Iorga spunea că “românii au încercat la 1877 să ia cetatea Vidinului nădăjduind să o păstreze la pace pentru că prin locul acela este plin de sate româneşti” [33].

În Vidin românii sunt primiţi cu flori şi la fel în Belogragic. Drapele româneşti au fost arborate pe ambele cetăţi în februarie, însă în aprilie garnizoanele se retrag. Zona şi-o disputau Serbia şi Bulgaria. Serbia ajutată de Austria obţine încă 11.000 kmp (Niş, Pirot, Lescovaţ). În 1881 Serbia renunţă la Novi-Pazar la promisiunea Austriei că o va ajuta să primească teritorii în sud. În 1883 are loc o răscoală ţărănească antiguvernamentală în regiunea Timocului fiindcă se intenţiona a se interzice miliţiei ţărăneşti să-şi păstreze armamentul acasă [71]. Principele Milan a semnat 90 condamnări la moarte şi a reluat pretenţiile asupra Bulgariei [34].

Conform raporturilor consulare austriece totalul românilor din Peninsula Balcanică însuma 3.134.450 suflete răspândiţi: 220.000 în Rumelia de Sus, 289.750 în Bosnia şi Herţegovina, 77.300 în Novi-Pazar, 420.000 în Bulagria, 1.450.000 în Rumelia de Jos, Macedonia şi Albania, 137.000 în teritoriul cedat Greciei prin tratatul de la Berlin, 140.000 în restul Greciei, 400.000 în Serbia [35].

Sârbul Ljubomir Iavanovici scrie la 1903 că cine ar trece prin zona Timocului “ar putea să creadă că aici trăieşte numai o populaţie românească” [58].

În vara anului 1909 G. Giuglea şi G. Vâlsan au efectuat împreună cu o grupă de elevi şi studenţi o excursie de documentare studiind toponimia românilor din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de studiul “Între românii noştri” al sârbului T. Georgevici apărut la Belgrad în 1906 ce avea ca subiect românii dintre valea Timocului şi valea Moravei. În 1900 apăruse la Leipzig lucrarea lui Weigand despre dialectele româneşti unde spunea că aromânii înaintează cu turmele până la Suha Planina aproape de Zaiciar. Giuglea scria că “neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă din vremea ţărilor sârbeşti” şi e “un ţinut de tranziţie între românii din Carpaţi şi aromâni”. El dă de nume româneşti de locuri: Glamia Povârscii, Văiuga, Sănuni (lespede pe care se pune sare la oi), Arţar, Periş, Geanova (de la geană de deal), Corbova, Tăchia, Mistriţoi (aceia care fac căsătorii mixte luând fete de peste Dunăre). Numirea de ungureni a unei părţi din românii Crainei este datorată stăpânirii ungare în zona de la vest de Vidin din sec. XIV şi apoi după pacea de la Paszarovitz (1718-1739). Mai relatează Giuglea că ei se numesc sârbi (în sensul de cetăţeni sârbi). Spun că de la “muica” rumâneşte au învăţat, dar că ei sunt sârbi, iar limba românească e “proastă”, nu e ca cea din Vlaşca (România). A constatat că românii din Serbia au asimilat o parte mare de slavi (sârbo-bulgari). Până la Tachia, Sâp, Reca, Vratna, Iabucovaţi, Miroci, Plamma se simte influenţa bănăţenilor [36]. Din toponimia românească mai amintim în zonă Tâlva Roşie, Vlaşca, Izvorul Mare, Izvorul Mic, Valaconie.

Populaţie românească se găseşte în Bulgaria în grupuri compacte în întreaga zonă de pe malul drept al Dunării între oraşul Vidin şi râul Timoc (după primul război mondial erau circa 36 sate româneşti). Pe o fâşie de la malul Dunării dintre Rahova şi Şiştov şi pe o alta de la gurile Argeşului până în Dobrogea (cu oraşul Silistra recunoscut prin masivitatea populaţiei româneşti), dar şi insular în Palanca, Plevna, Vraţa locuiesc români. Acelaşi Weigand în lucrarea “Rumanien and Aroumunen în Bulgarien” din 1907 aprecia că 91 comune aveau populaţie masivă românească, iar 45 numai românească fără a-i lua în considerare pe aromâni. Statisticile bulgăreşti dădeau la 1905, 90.000 români, cunoscuţi sub numele de dunăreni cei de la Dunăre şi de pădureni cei de la frontiera cu Serbia.

Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era limitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-Severin pe valea Timocului şi până dincolo de valea Moravei, iar în sud până la muntele Rtanj într-un ţinut ce cuprindea a şasea parte din Serbia. Înainte se întindeau şi dincolo de Morava. Între Niş şi Belgrad e staţiunea Vlaschi-Dol (Valea Românească). La izvoarele Timocului există numiri ca Vlascopolie, Vlascoselo, Petruşa, Vlahova, Tatmişiţa, Periş, Vlaşca. V. Cucu scrie că ţiganii între Rtanj şi Pirot, în 10 sate nu vorbesc decât româneşte. În jurul Pirotului şi Nişului erau în trecut mulţi români – o prelungire a populaţiei româneşti din jurul Sofiei pomenită în hrisoavele vechilor ţari sârbi. Învăţatul sârb Cvyici aprecia că în ţinut ar fi vorba de o veche populaţie românească deznaţionalizată. În cuprinsul regatului sârbesc s-ar fi aflat 250 denumiri de sate alcătuite din cuvântul vlah exceptând alte deumiri de râuri munţi şi ţinuturi întregi (Starii Vlah). Statisticile din 1908-1912 arătau circa 260-300 000 români [37].

Note:
[20]. XXX, Istoria militară …, vol. III, pagina 465
[21]. XXX, Poporul român şi … , pagina 23
[22]. N. Ciachir, România în sud-estul Europei, Bucureşti 1968, pagina 10
[23]. P. Jancovici-Timocanul, op. cit. , pagina 10
[24]. Ion di la Vidin, Românii din Tribalia, în Naţiunea nr. 5/1990, pagina 7
[25]. XXX, Poporul român şi … , pagina 300
[26]. N. Ciachir, op. cit. , pagina 32
[27]. Ion di la Vidin, op. cit.
[28]. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pagina 570
[29]. XXX, Poporul român şi … , pagina 439
[30]. H. Cândroveanu, România şi românii din afară, în Deşteptarea aromânilor, nr. 5/1997, pagina 1
[31]. C. H. Ilia, Suspină români în valea Timocului, în România liberă din 7 aug. 1991, pagina 5
[32]. XXX, Poporul român şi … , pagina 482
[33]. N. Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, pagina 208
[34]. N. Ciachir, op. cit. , pagina 193
[35]. H. Cândroveanu, Andrei Bagav, în Deşteptarea, nr. 6/1994, pagina 1
[36]. G. Giuglea, Fapte de limbă, Bucureşti 1988, pagina 184
[37]. V.S. Cucu, Consideraţiuni geografice privind unitatea etnică a României, în Terra nr. 1-2/1992, pagina 22
[58]. Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, editura astra Română, Timişoara, 1997, pag 12
[71]. Jelavich Charles, Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, ed. Dacia, 1999, pag. 227
[75]. Eminescu Mihai, Românii din afara graniţelor ţării, ed. Saeculum, Bucureşti, 1998

(va urma)