Viorel Dolha [episoade anterioare si alte articole din rubrica "Români uitati"]

EPISODUL II. SUB TURCI – PRIVILEGII PENTRU SUPUSII ROMANI TIMOCENI

În 1425, printr-o coordonare a armatelor muntene, bănăţene şi transilvănene, trupele bănăţene au cucerit cetatea Vidin după o luptă îndârjită [14]. Şi Iancu de Hunedoara va ţine piept în sudul Dunării otomanilor. În campania din 1443 i se alătură un uriaş număr de voluntari din zona Morava. La 3 nov. va cuceri Nişul. Tot atunci Skanderbeg va întoarce armele împotriva turcilor în Albania în înţelegere cu Iancu de Hunedoara. În 1444 Ioan Corvin ia cetatea Cladova, oraşul Vidin, apoi Razgradul, Şumenul, Novi Pazarul ajungând până la Varna, iar sfârşitul tot în sudul Dunării îl va găsi15. Se spune că el a împărţit satelor de aici dascăli şi popi. Viaţa bisericească era sub ascultarea episcopului de Râmnic. Turcii acordă privilegii românilor. ,,Craina era sub cârmuirea eredidară a familiei Carapancea. Vestit a fost şi Stoian Bulibaşa beg la Cladova care avea o soţie Fira şi care s-a opus turcilor. ,,Raşcovicii” avură timp îndelungat o putere asemănătoare în Starivlah, iar plasa Cheii (Cliuci) îşi păstra dreptul de a-şi alege cnejii săi. Balada lui Pătru din Cobilia spune că satele aveau fiecare cnezi care fac ,,săbor de săteni şi adună birul” [56].

Vlahii din sangeacul Semedriei participă la luptele dintre turci şi unguri. Soliman Magnificul le va acorda în 1521 în schimbul serviciilor cu caracter militar un codice de legi ,,kaun-name” din care cităm: ,,vlahii din Branicevo şi Vidin să nu plătească nici un haraciu, nici ispenge, să fie scutiţi şi liberi de orice dare, nici o dare de muncă să nu dea, gloabe şi pedepse să nu plătească”. Ocuparea Semedriei (de la românescul Sâmedru-Sf. Dumitru) de către turci în 1459 duce la sfârşitul despotatului sârb, în 1521 căzând şi Belgradul. Un eveniment important în timpul ocupaţiei turceşti îl constituie ,,răscoala chinejilor” (cnezilor) de la Dii (numele românesc al Vidinului care în antichitate a fost Bononia). La 22 iunie 1560, în faţa palatului paşei Muzafer din Vidin protestează atunci când se încearcă să li se impună darea ,,filurgiei” 500-600 cneji români din sangiacul Vidin care se întindea până spre Niş şi dincolo de Morava. Este o dovadă că atunci erau peste 500 de sate valahe în zonă [62]. Provincia era autonomă pentru că ţinutul era o moşie a fostei împărătese ,,valide sultanie” de la Aja Sofia din Constantinopol cu rostul de a asigura fonduri pentru întreţinerea bibliotecii şi palatului imperial al sultanei.

Vlad Ţepeş va ucide în aceeaşi zonă 29.000 turci, ale căror capete le va trimite inventariate lui Matei Corvin. În 1595 detaşamente ale banului Craiovei au ars împrejurimile Vidnului şi Vârşeţul înaintând până către râul Sava. Mihai Viteazul spunea că a alungat turcii din 2.000 de sate dintre Ţara Românească şi Grecia, primind la nord de Dunăre 16.000 refugiaţi [16]. El a fost sprijinit şi de haiducii din Balcani. La 1596 românii atacă şi în Dobrogea iar Baba Novac, român sud-dunărean şi el, a eliberat regiunea Vidinului şi a nimicit garnizoanele Cladovei, Plevnei şi Nicopolului [17]. În 1598 Mihai Viteazul a determinat Poarta să-l recunoască domn al Munteniei prin victoriile de răsunet care au dus la cucerirea cetăţilor Nicopol, Vidin, Cladova [18]. Constantin Brâncoveanu va apăra şi reconstrui şi el cetatea Fetislam din Cladova la 1689. În ,,Mărturii româneşti peste hotare”, Virgil Cândea indică un număr impresionant de documente care atestă ctitoriile românilor în zona Timoc şi prezenţa românească la sud de Dunăre. La 1696 marele geograf contele Marsigli a întâlnit un bloc românesc la sud de Dunăre care vorbeau ,,rumuneşce”.

În cursul sec. XVII-XIX în Timoc noi elemente româneşti din Oltenia şi Banat se adaugă celor existente. Pazvantoglu (1793-1807) din Vidin s-a înţeles numai în româneşte cu ofiţerul superior din armata austriacă, Henig, venit într-o vizită de 8 luni [19]. Maxim Radacovici, exarh al mitropolitului din Belgrad a călătorit în 1733 în zona văilor râurilor Poreci, Pec şi Mlava şi găseşte o populaţie majoritar românească.

Dacă astăzi preoţii din Timoc nu au voie să spună nici un cuvânt în româneşte chiar dacă în unele cazuri ei şi toţi credincioşii sunt români, iată cazuri din trecut în care în bisericile lor li se vorbea şi în limba lor de către preoţi dintre ai lor. În Maidanpec la 1734 preotul Şerban ,,nu ştia nicicât sârbeşte”, în Neresniţa, Duboca şi Voluia la 1734 popa Pavel ,,sârbeşte citeşte puţin, iar româneşte ştie bine”. În Pojarevaţ la 1733 preotul Ştefan Arnăutul era venit din Ţara Românească. Pe la 1823 cneazul Miloş îl vrea popă pe ,,vlahul Strahin”. La 1734 în Ruda Glava preotul Crezoi nu ştia sârbeşte. Mai erau veniţi din Ţara Românească popa Barbu (1780-1790) din Zaiecear, popa Simion (1834) din Iabucovaţ, popa Pătru Dimitrie din Kladova, Marcu din Sip, popa Ioanichie din Vratna. Nu ştiau sârbeşte popa Ion Guran din Zlot (sec XVIII) şi popa Ion Vladu (1839) din Bârza Palanka.

Alţi preoţi care slujeau în româneşte: popa Radu şi popa Constantin (1833) în Negotin şi Bucopcea, popa Matei (1837-1847) şi Ion Nedelcu (1847-1855) în Bucopcea, popa Ion Anastasie (până în 1854), popa Radu, popa Gheorghe Nicolaie şi popa Dimitrie (1869) în Geanova (acum Duşanovaţ), popii Dragoie, Călin, Constantin, Dinu, Ion, Ieftimie, Ion (1851) în Mocrani, popii Ieftimie (1837) şi Pătru Iovan în Sârbovlaş, popii Călin (mort în 1738) şi Anghel Dâlboceanu în Cameniţa Mică, popa Simion în Uroviţa, preoţii Lazăr Lăpădat şi Ion Gămanu în Slatina, popa Gheorghe în Podvârşca, popa Radu în Iasicova Mare şi Mică (1837-1860), popii Ghiţă, Radosav, Ion, Nică, Stancu, Constantin, Stan, Ristea, Mitru, Ispas în Bregova, popa Stan în Brădet şi Dii (Vidin), popa Ristea în Dii, românii din Dii şi-au făcut o biserică în 1884 în care se slujea româneşte.

Următorii preoţi au organizat şi şcoli româneşti pe lângă biserică: Ieftimie (1843-1873) în Cobişniţa, Tudor Petru şi Ieftimie Stoian ((1837) în Raduievăţ, călugării mănăstirii Sf. Manasie (1824), dascălii Ion Ciolacu în Bregova şi Pătru Pavel în Bolievaţ (1864). În Techia pe la 1736 a fost popă Marcu Radul, iar mai apoi popa Trăilă. Slujbă românească s-a făcut aici până în 1875 (cel din urmă preot român a fost Dumitru Dungheriu. Românii din Techia au scris în româneşte o solicitare bănească pentru biserică cneazului Miloş la 10 ianuarie 1837. Acesta le-a dat banii şi le-a scris tot în româneşte. După anul 1836 când la Belgrad s-a deschis şcoală de preoţi, în Timoc se introduce treptat slujba doar în sârbeşte.

În Bulgaria preoţii români încep să fie înlocuiţi de cei bulgari începând cu 1878. În unele sate mai era slujbă în româneşte şi la 1918 [63]. Astăzi doar la Sofia este biserică românească. A încercat după anii 2000 în satul Rabrova preotul Gheorghiev să ţină slujbă şi în româneşte dar a fost ameninţat imediat de mai marii bisericii bulgare (Asociaţia Învăţătorilor Arădeni a protestat în presă). La Vârf în 1854 sătenii angajau pentru 150 groşi pe învăţătorul Ion Brudar din Transilvania64. La Vidin în cartierul Cumbair din cei 950 elevi, peste 700 sunt români şi 9 grupe învaţă româna ca limbă străină facultativ. Facultativ se mai învaţă româna şi tot sporadic în Bregova, Rabrova, Vârf, Gumătariţ, Gâmzova, Silistra prin grija organizaţiei AVE, a Comunităţii Românilor din Bulgaria şi a statului român.

Românii nu au statut de minoritate în Bulgaria şi nu au deci şcoli şi biserici. Aceste încercări de cursuri de română sunt organizate după ore, uneori în weekend, uneori în case particulare şi cu plata unor profesori din fonduri ale statului român. Revistele lor bilingve ,,Salut” şi ,,Timpul” cu apariţie sporadică şi în număr ridicol de mic sunt şi ele scoase pe bani din România. Statul bulgar închide chiar şi şcolile bulgăreşti din satele româneşti (Deleina şi Rabrova) [66]. La Sofia am vizitat singura biserică românească din Bulgaria unde am discutat cu preotul Oprea. Clădirea a fost ridicată de comunitatea bogată a aromânilor şi cu sprijinul statului român de altădată. Există tot la Sofia şi un gimnaziu în care 50 elevi învăţau în 2002 şi limba română (pe b-dul Al. Stambolinski 125). Această instituţie este singura cu caracter oficial. La Vidin unde trăiesc întradevăr români mulţi (majoritari în 30 de sate) Bulgaria nu a permis aşa ceva. În Serbia unde românii sunt mult mai mulţi nu se permite nici măcar facultativ limbă română în satele timocene.

Note:
[14]. Istoria militară …, vol. II, pagina 195
[15].M. Stoian, Nici cuceritori, nici cuceriţi, Bucureşti 1982, pagina 353
[16].XXX, Poporul român şi … , pagina 161
[17].XXX, Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti 1987, pagina 172
[18].XXX, Istoria României în date, Chişinău 1992, pagina 124
[19].XXX, Poporul român şi … , pagina 23
[56]. Chestiunea timoceană, sub îngrijirea Ariadnae Filum, 2003 pag.55
[62]. Cristea Sandu Timoc, Istoria românilor timoceni din Serbia şi Bulgaria, ed. ziarului Nădejdea, Vârşeţ, 1944 (editia 2003), pag.2
[63]. Cristea Sandu Timoc, Istoria românilor timoceni din Serbia şi Bulgaria, ed. ziarului Nădejdea, Vârşeţ, 1944, pag. 142
[64]. ,,Timpul”, editat de Asociaţia vlahilor/românilor din Bulgaria, august 2004, pag 8
66 Salut românesc, editată de AVE-Uniunea tinerilor etnici români din Bulgaria, nr.1 şi 3/ 2004 pag.18 şi 14

(va urma)