Viorel Dolha [episod anterior si alte articole din rubrica "Români uitati"]

II. Împărţirea Maramureşului – o rană veşnică

În 1553 Maramureşul a fost inclus în principatul Transilvania.[23] Demn de menţionat că şi Petru Rareş viza stăpânirea cetăţilor Muncaciu şi Hust, prin urmare a Maramureşului de unde se coborâseră strămoşii săi cu două veacuri în urmă şi face demersuri în acest sens pe lângă Ferdinand. [24]

Împăratul Rudolf al II-lea întoarce Transilvaniei în 1606 comitatele Tokai, Bereg şi Ugocsa cedate în 1570 Habsburgilor de către Ioan Sigismund care păstrase totuşi Maramuresul cu Hustul. [25] O altă etapă în extinderea stăpânirii transilvane la nord-vest de Tisa este campania lui Gheorghe Rakoczi I care a ţinut din primăvara până în toamna anului 1644. Kosice a fost cucerită de trupele transilvănene la 11 martie punând pe fugă circa 14000 soldaţi imperiali. Un atlas rusesc arată că Transilvania secolului XVI cuprindea şi oraşul Kosice (azi în Slovacia) [39]

În noiembrie au început tratativele de pace între Imperiul habsburgic şi Gheorghe Rakoczi I iar în august 1645 prin pacea de la Linz, Transilvaniei i-a fost recunoscută stăpânirea comitatelor Barsod, Abauj, Zempleu, Ugocsa şi Bereg, Satu-Mare şi Szabolcs. [26] La schimbarea suzeranităţii turceşti cu cea austriacă, cei din urmă se vor instala în 1688 în cetatea Hust.

O contribuţie însemnată în propăsirea cultural-naţională a românilor maramureşeni aflaţi sub monarhia habsburgică este înfiinţarea la Sighet în 5 februarie 1 861 a ,,Asociaţei pentru cultura poporului român din Maramureş”. [27]

Până în 1920, Maramureşul a rămas unitar în perimetrul numit la începutul lucrării cuprinzând 157 comune locuite în mare parte de români. Din 1 920 Maramureşul de la nord de Tisa (6873 km2) a intrat în componenta Cehoslovaciei, în hotarul României rămânând doar 3381 km2 în stânga Tisei.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat şi delegaţi [37] ai satelor româneşti din Maramureşul de peste Tisa. În 14 noiembrie 1 918 s-au ales pentru a reprezenta oficial la Alba Iulia satele lor: D. Vereş, I. Simon, (din Apşa de jos); G. Stet, I. Marina (din Apşa de Mijloc); P. Cozar, V. Pop, C. Pavel, P. Bota, (din Slatina); A. Darabath, G. Simon (Biserica Albă). Învăţătorul I.Blitz din Slatina a reprezentat Reuniunea învăţătorilor din Maramureş iar I. Filip din Apşa de Jos şi M. Dan din Apşa de mijloc sunt trimişi cu ,,credenţionale”; la Alba Iulia. Când s-a proclamat ,,Trăiască România Mare de la Nistru până la Tisa”, maramureşenii au insistat să se revină şi de la tribună s-a strigat ,,Trăiască România Mare de la Nistru până dincolo de Tisa”.

Consiliul Diligent trimite în 3 ianuarie 1918 un memoriu lui Brătianu în care se spune că vechiul Maramureş se întindea până în Slovăcime şi cuprindea comitatele Ung, Bereg, Ugocea şi Maramureş. Se spunea că românii au început să emigreze din Bereg şi Ung de la 1354 când prinţul T. Koriatovici a schimbat cu Ludovic cel Mare moşia sa din Podolia în schimbul domeniului de la Muncaciu şi a adus în ţară pentru cultivarea moşiilor sale ruşi, înfiinţând pentru acestia biserică la Muncaciu. În 1310 Andrei III a adus la Visc, Teceu şi Câmpulung “hospesi”. Se mai menţionau luptele dintre episcopii de la Peri şi Muncaci (la 1498 regele Vladislav apăra dreptul episcopului din Peri). Aici unirea cu Roma a început din 1650.

La 1710 “curuţii” aprind mănăstirea Perilor secularizează averile, încât episcopii români se retrag la Moisei şi Bârsana. Până la 1856 românii greco-catolici de aici erau sub stăpânire bisericească slavonă. În acest timp s-au slavizat şi clericii dar şi mult popor. Se cerea cuprinderea la România şi a comunelor Bedeu şi Chirva. Memoriul menţiona munţii din dreapta Tisei care erau în proprietatea românilor (Plăiucul, Măgura-Apşănescul, Curpanul, Oprişa, Săndreasca…) arătându-se diplomele din 1390, 1402, 1406, 1418, 1411, 1419, 1442, 1463 prin care le-au fost atribuiţi. Şi din Galiţia erau ai românilor munţii Păpădia, Ciursa şi Prelucile. Se cerea o graniţă care dădea României 114.293 români (60%), 45.265 evrei, 34.210 ruteni, 17.872 nemţi şi 7.429 unguri. [38]

În timpul primului război mondial, armata română ocupând linia Muncaci-Cop a constituit un tampon între armatele roşii maghiare şi ucrainene.28 În 1919 existase o situaţie favorabilă unirii întregului Maramureş cu România dar guvernul Brătianu, preocupat de Banat, a abandonat tratativele în care partea cehă se arătase disponibilă în ceea ce priveşte retrocedarea Maramureşului, cerând ajutorul României pentru a stabili ofensiva maghiară. În ultimele luni ale lui 1919 guvernul Văitoianu a făcut demersuri în urma cărora România urma să primească plasele Sighet, Tisa, Taras şi Teceu. Au urmat trei luni de guvernare ale lui Vaida. Cehoslovacia acceptase cedarea întregului Maramureş mai puţin plasa Dolha. La căderea guvernului Vaida, cehii refuză semnarea acordului deoarece delegaţia română nu avea împuternicirea noului guvern condus de Averescu care a ordonat armatei române să se retragă în stânga Tisei. [29]

În 9 decembrie 1919 senatorii şi deputaţii din Maramureş, Ugocea, şi Sătmar adresează un memoriu30 guvernului român în legătură cu fixarea graniţei de nord a României ,,conform liniei de demarcaţiune stabilită la 1919, iunie, de către Comandamentul trupelor române, de comun acord cu comandamentul trupelor cehoslovace,,- linie ce dădea întreg Maramureşul istoric, României. Se invoca faptul că în cazul unei partajări a Maramureşului s-ar pierde comunele curat româneşti de pe malul drept al Tisei (Slatina, Biserica Albă, Apşa de jos, Apşa de mijloc, Lunca, etc.) şi comune cu populaţie semiromânească (Bedeu, Nereşniţa, Apşa de sus etc.) ,,Notăm că şi celelalte comune ruseşti care cad în zona noastră au fost şi ele tot româneşti dar în decursul timpului s-au rutenizat, n-au uitat originea lor şi insistă toate să li se dea preoţi şi şcoli româneşti” spunea memoriul.

Se mai invoca şi pierderea salinelor renumite de la Slatina şi Hust, a pădurilor de peste Tisa (681.000 iugăre) proprietate a comunelor româneşti din stânga Tisei, calea ferată ce lega Maramureşul prin Hust cu Satu-Mare şi păşunile a 12 comune româneşti de la sud de Tisa.

Se solicita a se da ordin trupelor să nu se retragă din teritoriu întrucât cehi înşişi au oferit românilor acest teritoriu fixând de comun acord şi din ruga cehilor linia de demarcaţie pe culmile munţilor de către experţi militari ai ambelor state ţinându-se seama de interesele locale, istorice şi administrative.

Se amintea că rutenii au emigrat în comitatele Maramureş, Bereg şi Ung abia în secolul al XV-lea şi al XVI-lea ca lucrători de pe moşiile româneşti. Cu toate acestea nu se cerea tot ce a fost al nostru ci numai pământul românesc al Maramureşului unitar ce forma o unitate geografică indivizibilă.

De la Carpaţi la râul Tarackz, teritoriul este eminamente românesc iar în zona dintre Tarackz şi linia democraţională stabilită în iunie 1919 şi chiar dincolo de linie, elementul românesc este reprezentat destul de pregnant dovadă numirile topografice şi numele locuitorilor. Satul Hust a fost o cetate veche românească, orăşelul Sălăuşul Mare este încă românesc iar în Craia nu există nici măcar un singur rutean. [31]

De caracterul românesc al Maramureşului au ţinut cont chiar şi ungurii. El a fost singurul judeţ în întreaga Transilvanie, în care erau prefecţi, subprefecţi şi pretori de naţionalitate română şi în regiunile rutene până înainte de asta cu 25-30 ani.

În toamna lui 1919 la alegerile parlamentare din România a participat întrega populaţie (şi ruteană) care şi-a ales deputaţi şi senatori şi de naţionalitate ruteană. La 13 decembrie 1919 Orestie Ilniczki reprezentant al rutenilor în Maramureş a făcut o declaraţie în faţa Adunării Deputaţilor în care îşi exprima ataşamentul fată de România. [32]

La începutul lui ianuarie 1919 trupele ucrainene ocupă Valea Tisei, Sighetul şi ţinutul din dreapta Vişeului până din sus de Leordina. Armata română intervine la 16 ianuarie când regimentul 14 din Roman trece Gutâiul şi la 17 ianuarie zdrobeşte trupele ucrainene în lupta de la Cămara-Sighet şi controlează ambele maluri ale Tisei. Cu trupele bolşevice maghiare se duc lupte la Peri –30 martie şi Hust-3 mai. [39]

România era dispusă chiar să organizeze un plebiscit în zone cu majoritate ruteană. Se spunea înainte de conferinţa de pace că ,,dacă nu s-ar acorda României acest mic ţinut, el va forma o rană veşnică, un izvor veşnic de conflicte între România şi Cehoslovacia”. Însă nu a fost să fie al nostru Maramureşul de Nord ci al cehoslovacilor.

În etape, în urma actelor de la 2 noiembrie 1938 şi 15 martie 1939 Ungaria va anexa întreg teritoriul Ucrainei Subcarpatice. [34] După război Maramureşul de peste Tisa a intrat în componenţa URSS-ului, respectiv în regiunea Transcarpatia (cu centrul la Ujgorod) din cadrul Ucrainei, situaţie existentă şi azi.

O delegaţie de scriitori români în frunte cu Laurenţiu Ulici au vizitat în 1990 Maramureşul din Ucraina la invitaţia Societăţii Culturale ,,G.Coşbuc” din localitatea ucraineană Slatina. Scriitorii noştri află că în regiune trăiesc peste 40.000 români, cele trei Apşe, Biserica Albă, Peri şi Slatina păstrându-şi caracterul românesc. Se deschise în acel an la Universitatea din Ujgorod, o facultate de istorie cu 11 studenţi care învăţau în româneşte. [35]

Din nordul Maramureşului, din vechile judeţe Bereg şi Ugocea care în evul mediu se întindeau peste creasta Beskizilor până în apropiere de Tatra au rămas astăzi doar 5 localităţi cu populaţie preponderent românească în imediata apropiere a Sighetului. Oronimia Carpaţilor din zonă este net autohtonă: Tomnatic, Chicera, Zboru, Bârjava, Cuc, Trihotare, Gorgan, Strunga, Căputa, Groapa. Numele localităţilor au fost însă schimbate- Apşa a devenit Dibrova, Slatina în Solotvina, Biserica Albă în Bela Ţerkva.

În 1992 românii se plângeau că trecerea de la limba rusă la ucraineană a dus la dispariţia revistei ,,Prietenia română” dar că postul T.V din Ujgorod transmitea de trei ori pe săptămână şi în limba română. [36]

Statul român trebuie să asigure condiţii învăţământului şi limba română în zonă pentru că ,,totdeauna noi am locuit în Limba Română” spunea învăţătoarea Florica Hriţ, româncă din oblastia ucraineană Zakarpatskaia.

–
NOTE:
[23]. XXX Judeţele României Socialiste, Bucureşti 1969, pag.341
[24]. N.Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău 1992, pag.98
[25]. XXX Istoria României în date, Chişinău 1992, pag.127
[26]. XXX Istoria militară a poporului român, vol.III, Bucureşti 1987, pag.265
[27]. XXX Istoria României în date, Chişinău 1992, pag.204
[28]. XXX În apărarea României Mari, Bucureşti 1994, pag.247
[29] .L.V.Szabo, De la Nistru până dincolo de Tisa, ,,Timişoara”, 8 I 1992, pag.5
[30]. XXX 1918 Desăvârşirea unităţii naţionale statele, vol.V, Bucureşti 1986 pag.323
[31]. XXX 1918 Desăvârşirea unităţii naţionale statele, vol.V, Bucureşti 1986 pag.325
[32]. XXX 1918 Desăvârşirea unităţii naţionale statele, vol.V, Bucureşti 1986 pag.330
[33]. P. Bărbulescu, I.Cloşca, Repere de cronologie internaţională, Bucureşti 1982
[34]. V.Georgescu, Istoria românilor, Bucureşti 1992, pag.225
[35]. I.Zubaşcu, Nordul poetic al limbii noastre, ,,Flacăra”, 24 octombrie 1990, pag.12
[36]. C.Ivanciuc, Prin ţările române vecine, ,,Tinerama” 24-30 ianuarie 1992, pag.11
[37]. XXX Românii la 1918, vol.IX Bucureşti 1989,pag.4
[38]. XXX Atlas istorii srednih vekov, Moscova 1991, pag.1
[39]. A.Filipaşcu de Dolha, Istoria Maramureşului, ed Gutinul, Baia Mare, 1997, pag 203