Cristian David

UNELE LUCRURI pur şi simplu se întîmplă. Fără să plănuieşti îndelung fără să planifici, fără să te gîndeşti a doua oară.

Exact aşa am ajuns să plecăm spre Tiraspol în seara zilei 12 aprilie. Despre situaţia liceului, a unicului liceu românesc din Tiraspol, aflasem ceva informaţii de la posturile de televiziune româneşti în special de la Realitatea tv, dacă îmi amintesc corect, în perioada asediului miliţiei transnistrene. Spre ruşinea mea, ştirea mi-a trecut, oarecum pe lîngă urechi la fel ca majoritatea celorlalte ştiri. Ceva mai tîrziu am descoperit, absolut întîmplător portalul Grupului Independent pentru Democraţie, care reda in detaliu întreaga situaţie. Am reuşit chiar să intru în contact „virtual” cu o familie de români transnistreni şi de aici încolo totul a venit de la sine. Am început să strîngem bani de la prieteni şi cunoscuţi, hotărîţi fiind să-i ducem personal „destinatarilor”. La strîngerea banilor pentru cadouri au participat peste 100 de romani. Fiecare cu cît a putut. Ţin să le mulţumesc şi pe această cale!

După cum spunem, pe 12 aprilie, profitînd de o oarecare acalmie la graniţa transnistreană precum si de apropierea Paştelui m-am suit, împreună cu un prieten în „Trenul prieteniei”- rapidul ce face legătura între România şi Basarabia. Călătoria a fost o simplă formalitate iar ora 9.00 a zilei de joi ne-a găsit pe peronul proaspăt renovatei gări din Chişinau.

Pînă la ora stabilită pentru întîlnirea cu dna. profesoară Raisa Pădurean am hotărît să vizităm rapid Chişinăul - Oraş Românesc…cu bune şi cu rele…asta e impresia pe care ne-a lăsat-o: Un bulevard central – Ştefan cel Mare- unde clădirile istorice (bănuiesc, datînd din perioada interbelică) bine întreţinute alternează cu reprezentanţe ale firmelor mari; aglomeraţie şi dezorganizare în zona autogării, cenuşiul „colorînd” periferiile. Pe stradă lumea vorbea un amalgam de română şi rusă, dar nici nu e de mirare avînd în vedere procesul intensiv de deznaţionalizare şi rusificare la care au fost supuşi timp demai bine de 50 de ani românii basarabeni. Chiar şi acum, autorităţile statului provin din fosta „elită” sovietică şi asta se simte. În timp ce categoriile sociale active au luat calea exilului avînd ca destinaţie fie România, fie apusul european în Basarabia au rămas să-şi facă de cap rusofilii şi neo-comuniştii…cea mai elocventă dovadă în acest sens fiind reprezentată de rezultatul ultimelor alegeri…

Dar revenind: după oareşce peripeţii cauzate de o neînţelegere legată de locul exact de întîlnire am reuşit să ne întîlnim cu dna. Raisa. Microbuzele spre Tiraspol pleacă din autogara centrală din jumătate în jumătate de oră. Aşteptînd în autogară am văzut şi primele maşini „înmatriculate în Republica Transnitreană”. Nu am înţeles exact în virtutea cărui fapt circulă aceste maşini neînmatriculate, de drept, dar, oricum, pe la ora 18.00 ne aflam şi noi la bordul unuia dintre aceste microbuze fantomatice, în drum spre Tiraspol. Şoseaua, plină de gropi, m-a făcut din nou să mă simt ca acasă.

Pe drum am vorbit vrute şi nevrute despre România, despre românism, diaspora românească, aşa că timpul a trecut repede pînă la primul punct de control - aparţinînd statului moldovean. A urmat aşa-numitul „punct al pacifiştilor”, deservit în paralel de un soldat basarabean, unul rus şi unul ucrainean. Imediat după ce am depaşit utimul punct al poliţiei basarabene a început să se profileze în depărtare stema, de inspiraţie sovietică, a pseudo-republicii de pe Nistru, stemă ce tronează deasupra punctului vamal. Ca străin la intrarea în Transnistria, trebuie să completezi, în limba rusă şi cu caractere chirilce, un formular special. Odată completate formularele de către dna. Raisa (întrega operaţiune a durat în jur de 15 minute, timp în care microbuzul a trebuit să ne aştepte, spre nemulţumirea vădită a şoferului care vocifera insistent în limba rusă) am putut pleca mai departe.

Primul oraş de pe teritoriul transnistriei este în mod ironic Tighina (sau „Bender” cum îi zic ruşii), străveche cetate moldavă aflată în Basarabia, pe malul drept al Nistrului. Cetatea propriu-zisă a fost transformată, de armata rusă, în cazarmă şi aşa a rămas. În 1992, oraşul a fost unul dintre principalele teatre de război şi „cicatricile” se văd, pînă în ziua de astăzi, pe faţadele unor clădiri. Tighina şi Tiraspolul sunt despărţite de un pod peste Nistru pe care l-am traversat şi noi în drumul nostru. În timpul războiului, trupele basarabene îl ocupaseră avînd astfel drumul deschis spre Tiraspol, însă preşedintele de atunci, Mircea Snegur a ordonat inexplicabil (oare?) oprirea înaintării. Rezultatele se cunosc!!

Am ajuns în Tiraspol pe înserat şi ne-am retras la gazdele noastre. În apartamentul de 2 camere, situat într-un cămin (confort 3 am spune, după standardele noastre) am fost primiţi ca nişte fraţi buni. În Transnistria, după 1992, romanilor le-au fost refuzate sistematic repartiţiile de apartamente fiind preferaţi în schimb cazacii ce au dat în 1992 „o mînă de ajutor” separatiştilor.

Vineri dimineaţă, după o nouă repriză de formalităţi (formularul completat la „frontieră” trebuie predat la un birou special de unde se primeşte in schimb un alt act, care reprezintă practic biletul de ieşire din Transnistria) îndeplinite pentru noi de dna. Raisa am mers pentru prima dată la liceul românesc. Să menţionez, chiar de la început, că liceul „Lucian Blaga” are clase între I-a şi a XI-a şi în el învaţă, la ora actuală în jur de 330 de elevi. La această primă vizită am stat relativ puţin dar suficient încît să apucăm să admiram picturile şi aranjamentele florale realizate de copii pentru a onora „Săptămîna Biologiei” care se desfăşura în liceu. Hotărîsem deja să cumpăram cîte un mic cadou fiecărui copil aşa că am început să sondăm piaţa pentru a vedea cam ce ne putem permite. Cea mai la îndemîna soluţie pentru cumpărături în Tiraspol e lanţul de magazine „Sheriff” (pe lîngă echipa de fotbal, magazinele „sheriff supermarket”, o firmă de taxiuri, „compania-stat” deţine şi monopolul asupra comercializării combustibililor, dar mai mult ca sigur are şi alte afaceri mai puţin vizibile).

Preţurile produselor alimentare nu sînt nici pe departe atît de scăzute pe cit ne-am fi aşteptat. În realitate preţurile sunt doar sensibil mai mici decît în România, şi asta in condiţiile în care salariul minim în Transnistria este de 20 de dolari (!!!). După nişte calcule sumare am decis să cumpărăm cîte o ciocolată (rusească), 2 ouă de ciocolată (simple, fiindcă ouăle ceva mai mari şi mai speciale costau 2 dolari/bucata!!!), un iepuraş de ciocolată precum şi 2 bomboane de ciocolată, pentru fiecare copil. De cumpărat produsele le-am cumpărat seara tîrziu, împreună cu dna. Raisa şi cu doi elevi de la liceu care ne-au ajutat. Unul dintre ei stă la 25 de kilometri de Tiraspol şi face drumul asta, dus-întors, zilnic (!), iar cazul lui nu e singular.

Pentru a-i „premia” pe elevii care au participat la concurs am cumpărat cite o agendă pentru fiecare dintre ei. Acum, că veni vorba de concurs…în liceu concursurile de genul acesta sunt obişnuite, desfaşurîndu-se săptămînal. Pentru noi a fost însă ceva ieşit din comun…privind în urmă îmi dau seama cit de importante sunt astfel de activităţi „extraşcolare” pentru dezvoltarea copiilor, a relaţiilor dintre ei, a spiritului lor critic si aşa mai departe. În plus, la Tiraspol, unde şcoala a rămas printre ultimele oaze de românism eforturile profesorilor de a oferi elevilor o educaţie corectă şi în spirit naţional capătă cu totul alte dimensiuni. Copii se implicau în concurs, atît cei care participau cit şi cei ce erau în public…un spirit de „familie” care la noi s-a pierdut…dacă a existat vreodată.

Sîmbată la liceu s-au ţinut cursuri pentru a se recupera o zi liberă aşa că le-am dat personal copiilor punguţelor…reacţia lor…mai ales a celor mici a fost marcată de un fel de timiditate…majoritatea nici nu se uitau în punguţe decît după ce ieşeam noi din clase. Sper din tot sufletul ca s-au bucurat de cadouri, atîtea cîte au fost ele. La ora 13.00 a avut loc careul de sfîrşit de săptămînă. Copii au prezentat rezultatele concursului din săptămînă ce se încheia, pentru probe ca „poezie”, „ziarul de perete” (în fapt picturile copiilor referitoare la tema săptămînii) s.a. De asemenea, cîte un elev de la fiecare clasă a adus în faţa careului cîte o plantă pe care descris-o. Din nou, lucruri şi reacţii pe care, în 16 ani de şcoală, eu unul, nu le-am cunoscut. Au fost apoi remarcaţi olimpicii liceului.

Mai vreau sa menţionez că în Basarabia, la fel ca şi la noi, olimpiadele au o fază „judeţeană” („raională” se numeşte acolo). Ei bine, elevii liceului romanesc nu pot concura pentru locurile rezervate Transnistriei, fiind respinşi de autorităţiile locale. În aceste condiţii, sînt obligaţi să se deplaseze pe cont propriu pînă în raionul Căuşeni, pentru a avea şansa de a se înscrie la concurs. După careu, am mers acasă la unul dintre elevii liceului… Andrei este elev în clasa a V-a şi este un pictor extrem de talentat. Pe portalul www.gid-romania.com e găzduită o pagina dedicată lui. Deşi e utilă din punctul de vedere al informaţiei nu reuşeşte să surprindă şi să redea adevărata drama pe care acest copil român si mama sa o trăiesc. Să scriu acum despre camera de 3/3 metri in care sunt obligaţi să trăiască, sau despre dificultăţile pe care le întimpină în obţinerea asistenţei medicale minime şi asta doar din cauza refuzului copilului de a se transfera la o şcoala rusească? Nu o voi face, fiindcă, pe de o parte povara lor, purtată cu demnitate nu se pretează unor „apeluri umanitare” pline de patetism, iar pe de altă parte, oricît aş încerca n-aş putea reuşi vreodată să redau sentimentele pe care le-am încercat în jumătatea de oră petrecută în cămăruţa de la etajul I al căminul roşu din vestul Tiraspolului.

După-amiaza am petrecut-o colindînd oraşul, „admirînd” monumentele comuniste păstrate la loc de cinste, precum şi cimitirul ucigaşilor de români, cimitir monumental aflat chiar în centrul Tiraspolului în faţa „parlamentului” şi avînd ca piesă centrală un tanc al armatei ruse. Despre un cimitir al „fasciştilor” romani care au luptat pentru a-şi apăra casele şi familiile nici nu poate fi vorba în Transnistria. Singurul mormînt, de care mulţi dintre ei au avut parte, au fost apele Nistrului. De parcă nu era suficient, peste cimitirul eroilor romani căzuţi în cel de-al doilea razboi mondial, cimitir abandonat în paragină în Tighina, a început de curînd să se construiască un cartier de case. Mergînd prin Tiraspol nu poţi să nu te întrebi cum poate să supravieţuiască în Europa anului 2006 un asemenea sistem anacronic. Un „stat” nerecunoscut de nimeni, un stat ce emite paşapoarte lipsite de orice valabilitate, un „stat” care se auto-proclamă continuator al uniunii sovietice dar care promovează un gen de capitalism sălbatic, un „stat” fără producţie (la ora la care am fost noi, singura fabrică care părea să fie activă era cea de vinuri şi coniacuri) în care totuşi salariile, mizere cum sunt, se plătesc iar unii chiar se îmbogăţesc. Criteriul etnic ce a stat teoretic la bazele acestei „autonomii” pur şi simplu nu stă în picioare, populaţia este împărţită în proporţii relativ egale şi oricum la ora actuală nu se poate vorbi de „puritate etnică” în aproape nici o zonă a continentului. Singura raţiune de a exista a acestui hibrid este interesul şi sprijinul tacit, sau chiar făţiş, al Rusiei. În lipsa acestui sprijin, material, militar şi politic „construcţia” numită „republica transnistreană” s-ar prăbuşi de la sine.

În Duminica de Florii ne-am trezit la ora 6.00 dimineaţa pentru a apuca să vizităm, înainte de plecare, mînăstirea ortodoxă din localitatea Chiţcani. Reunind în incinta ei nu mai puţin de 4 biserici, mînăstirea este cea mai mare din Basarabia. Situată, la fel ca şi Tighina, pe malul drept al Nistrului, Sfînta Mînăstire a fost, chiar de la crearea ei, Românească (!). Tradiţia slujbelor în limba română s-a păstrat chiar şi după ocuparea localităţii şi includerea ei în „transnistria”, asta pînă acum cîţiva ani, atunci cînd miliţiile au asediat mînăstirea, reuşind în cele din urmă rusificarea ei aproape totală. Totuşi, slujba de Florii a fost bilingvă, în condiţiile în care marea majoritate a celor prezenţi erau români.

Spre ceasurile prînzului ne-am luat la revedere de la prietenii noştri şi am plecat spre Tighina, de unde aveam o cursă directă spre Bucureşti. Pentru a evita eventuale probleme şoferul le-a spus „vameşilor transnistreni” că suntem fotbalişti şi ca am fost la club la Sheriff. Drumul prin Basarabia a decurs fără nici un fel de probleme iar la radioul din maşină am ascultat „Vocea Basarabiei” care transmitea o emisiune naţional-istorică extrem de serios documentată despre cedarea de către România a Basarabiei în urma ultimatumului dat de sovietici. Lucruri triste, lucruri adevărate despre care mulţi dintre românii de aici nu ştiu mai nimic…

Pe la ora 21.00, la punctul românesc de trecere al frontierei ni se urează „Bun venit”. Vameşul (după ce ne pusese să scoatem din portbagaj toate lucrurile): „unde mergeţi?” Noi: „acasă!” Vameşul: „ce sa faceţi acolo?” (!!!)…în ce ţară trăim dacă un funcţionar îşi permite să te întrebe aşa ceva!…doar încă un motiv în plus (al cîtelea oare?) să salutăm autorităţile statului cu degetul din mijloc ridicat!

Cristi

P.S.1: un sărut surioarei mele Elena!
P.S.2: îmbrăţişări tuturor copiilor romani din Transnistria care, deşi nu o ştiu, sînt eroi adevăraţi!!