Primul Episcop al românilor din America, sursă de nemulţumiri

Carol Hârşan

DE PARCĂ n-ar fi fost destule problemele pe care Biserica Ortodoxă Română trebuie să le rezolve în timpul de pe urmă, iată că o altă provocare prinde contur, cu consecinţe ce pot deveni extrem de supărătoare pentru Patriarhia Română şi pentru Sfântul Sinod.

În urmă cu aproape trei ani, românii ortodocşi din America au cerut oficial conducerii superioare a Bisericii Ortodoxe Române, acordul pentru transferarea în America a osemintelor Episcopului Policarp Moruşca, primul lider spiritual, Episcop al românilor de pe Noul Continent. Despre cum s-a făcut acest demers şi cu ce rezultate, vorbim în continuare, pentru că, la fel ca în prea multe alte domenii, şi aici românii sunt ca acasă, în România, divizaţi. Pentru înţelegerea deplină de către cititorul mediu a unei situaţii care poate aduce mari deservicii imaginii României în contextul internaţional, de atâtea ori defavorabil ţării noastre, arătăm, în continuare, situaţia exactă a Bisericilor divizate din SUA şi Canada.

Coroborând informaţii din mai multe surse constatăm că pe teritoriul nord-american, românii ortodocşi sunt organizaţi în două grupuri mari ecleziale sub jurisdicţii diferite, după cum urmează:

- Episcopia Ortodoxă Română (Vatra Românească) din America, înfiinţată în anul 1929 şi funcţionând azi sub jurisdicţia Orthodox Churches of America (OCA), având cele mai multe componente pe stil vechi (greci, rusi, sârbi etc.), conţine 90 de parohii, trei mănăstiri, câteva misiuni (şcoli duminicale etc) şi chilii. Este condusă de IPS Arhiepiscop Nathaniel Popp.
- Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi Canada, sub jurisdicţia Patriarhiei Române, condusă de IPS Arhiepiscopul Nicolae Condrea, cu 41 de parohii - 20 în SUA, 21 în Canada - 13 misiuni, trei mănăstiri. Arhiepiscopia este membră a Conferinţei Permanente a Episcopiilor Ortodoxe Canonice din America (SCOBA).

Ruptura dintre cele două structuri episcopale s-a produs după anul 1947. Astfel, la 25 martie 1947, Congresul bisericesc întrunit la Detroit a respins propunerea Sinodului BOR de a-l trimite în America în locul Episcopului Policarp, pe Episcopul Antim Nica. Practic, acum s-a hotărât desprinderea de Patriahia Română şi transformarea în Episcopie autonomă. În acest timp, până la moartea sa, în anul 1958, Policarp Moruşca, primul episcop al românilor de peste ocean, a suferit arestul, domiciliul forţat şi deposedarea de bunuri, fiindu-i interzisă întoarcerea în mijlocul comunităţii care l-a consacrat.

Acesta este şi obiectul unui scandal ce s-a copt la foc mic de cca. trei ani, şi a devenit un conflict de notorietate publică, între BOR şi Episcopia română din SUA de sub jurisdicţia OCA. Motivul îl reprezintă cererea mai sus pomenită, a Episcopiei Ortodoxe din America de a-i fi retrocedate osemintele Episcopului Policarp Moruşca, aflate actualmente la Alba Iulia. Cererea a fost făcută în anul 2003, de Congresul Episcopiei Ortodoxe Române de la Vatra Românească, în numele ctitoriei cu care Episcopul Policarp s-a identificat, precum şi în temeiul testamentului său prin care cerea imperativ întoarcerea după moarte alături de cei direct păstoriţi.

După un an şi jumătate, abia în 2004, Sfântul Sinod al BOR dă un răspuns în care condiţionează retrocedarea osemintelor de actul de unificare a celor două episcopii de pe teritoriu nord-american.

BOR solicită “formarea unei Mitropolii româneşti în America cu doi-trei episcopi, sub jurisdicţia Patriarhiei Române”. În fond, un refuz îmbrăcat în diplomaţie voalată.În acest timp, în decembrie 2004 apare la Cluj cartea Episcopului Remus Grama, “Policarp Moruşca - Scrisori din captivitate”, o amplă prezentare a tragediei despărţirii bisericeşti a românilor americani. În Binecuvântarea la carte, cel de-al doilea succesor al Episcopului Policarp Moruşca, Arhiepiscopul Nathaniel, pune problema în termeni concreţi şi tranşanţi:

“Aceasta este Episcopia (cea de la “Vatra Românească” - n.n.) care a menţinut peste decenii insistenţa ca adevărul despre Policarp să fie recunoscut de către Biserica-mamă. Acesta este subiectul fundamental care trebuie rezolvat înainte ca orice fel de reconciliere să poată avea loc”. De asemenea, Arhiepiscopul observă un fenomen specific românilor trăitori în arii anglofone, că “există o necondiţionată trebuinţă de folosire a limbii engleze şi de înfiinţare a unei Biserici Autocefale locale în America”.

Cartea beneficiază şi de prefaţa Preotului profesor Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, care afirmă legat de cauzele sciziunii din anii ‘50 dar cu referire la situaţia de azi: “Este interesant că tocmai segmentul eparhiei care l-a abandonat cu bună ştiinţă pe acest ierarh, cu încuviinţarea Bisericii din România, alegând un nou episcop, continuă să mistifice adevărul istoric, revendicându-l acum ca ierarh al lor, şi pretinzând a fi cei care îi continuă, de fapt, misiunea”. M. Păcurariu constată că demersul preotului R. Grama încearcă să răspundă la întrebări dificile şi dureroase: “Ce rol au jucat evenimentele şi orientările politice în dezbinarea românilor din America? ; Care sunt cauzele pentru care o întreagă Episcopie românească a ales, în libertate, să rupă legăturile cu Biserica-mamă între anii 1947-1950?”

Am intrat în legătură cu reprezentanţi ai ambelor tabere, solicitându-le explicaţii ale divizării şi viziuni ale rezolvării problemelor şi, în final, ale reunificării. Răspunsuri au venit, cu solicitudine, din ambele părţi.

Astfel, Preotul Remus Grama îşi exprimă credinţa că “BOR ar putea ieşi uşor din situaţia aceasta recunoscând că timpurile de atunci au fost vremuri de restrişte şi suferinţă pentru întreaga Biserică şi, făcând dreptate Episcopului Policarp, acest gest ar putea indica în Apus o deschidere sinceră”. El oferă şi o scuză catalogabilă drept “uşor frivolă” pentru ezitările şi lipsa asumării de răspunderi de către partea sinodală: “Biserica este sfântă şi fără prihană, dar noi oamenii, mai trebuie să urcăm pe cărarea cea strâmtă a mântuirii”.

Legat de apariţia cărţii preotului Remus Grama, şeful părţii sinodale a ortodocşilor din America, preotul Ioan Ioniţă de la “Sf. Gheorghe cel Nou” din Lansing, Ilinois, scria într-un comentariu din ianuarie 2005 adresat Sf. Sinod al BOR, într-o încercare de devalorizare totală a strădaniei preotului Grama:

“Mai există alte documente, atât de la Episcopul Policarp cât şi de la alţii, care aruncă o lumină nu prea favorabilă asupra celor pe care părintele Grama vrea să-i scoată basma curată şi nevinovaţi de dezbinarea bisericească a românilor ortodocşi de pe continentul nord-american. Intenţia comentariilor părintelui Grama pe marginea scrisorilor publicate în această
carte este de a aduce o justificare ruperii legăturilor canonice cu Patriarhia Română de către o parte din parohiile din America şi Canada, lucru pe care Policarp nu l-a dorit niciodată, cât şi a situaţiei prezente de continuă dezbinare şi de lipsă a unei intenţii reale de unire datorită unor motive depăşite demult şi fără rost. Nereuşita acestei intenţii se poate constata din cartea prea-cucernicului Remus Grama, din contradicţiile evidente, cât şi din omiterea unor scrisori sau a unor părţi din scrisorile publicate.

De ce lipseşte pagina 7 din scrisoarea de la pagina 179 din carte? Ba chiar, preotul Grama refuză să publice una din scrisorile trimise părintelui Mihălţan, şi care, în mod voit, a fost omisă. Această greşeală este continuată astăzi prin menţinerea şi perpetuarea dezbinării din motive greu de înţeles. Cei dinaintea noastră au greşit de ambele părţi, distrugând unitatea Episcopiei, oricare ar fi fost motivele lor. Există două Eparhii româneşti ce funcţionează paralel, în dezbinare, fără nici un fel de cooperare pe plan misionar bisericesc, fără continuarea dialogului, ba chiar, într-o competiţie nesănătoasă de acaparare de credincioşi, creindu-se sminteală şi tot mai multă dezbinare.”

Preotul Ioan Ioniţă, din partea sinodală, ne trimite un text amplu documentat dar nu uită să ne spună în prefaţă: “Condiţiile puse sunt legate de trecut, pe care ei nu-l pot depăşi şi, cu toate că majoritatea preoţilor şi credincioşilor din ambele eparhii româneşti de aici vor unirea, un grup restrâns de la eparhia cealaltă, care controlează deocamdată mersul lucrurilor, se opune acestei uniri. Totul vine de sus şi, deocamdată, nu vă pot spune mai mult.”

Tot Prea Cucernicia sa revine, într-un mod mai radical: “Se cunoaşte de mulţi cine se opune acestei unităţi (avem şi dovezi scrise) şi regretăm că am fost duşi în eroare să credem că vom forma împreună o Mitropolie Românească în America de Nord, pentru că în faţă ni s-a spus un lucru, iar pe la spate s-a spus şi se spune cu totul altceva. Acesta este adevăratul motiv care a dus la stagnarea progresului în dialogul spre unitate”.

În cadrul categoriilor argumentelor pentru unire, părintele Ioniţă citează scrisori nepomenite în carte pe care le ia ca doveditoare privind acceptarea de către Episcopul Policarp a sciziunii produse (cea către părintele Mihălţan, din 29 iulie 1951): “M-a mâhnit adânc această împărţire a Bisericii Ortodoxe Române de acolo… dar alegerea m-a scos de sub o gravă şi primejdioasă bănuială că adică eu aş ţine în agitaţie toată împotrivirea faţă de ceea ce a făcut Sf. Sinod”.

Părintele Grama susţine în replică faptul că “reţineţi, cartea nu a fost scrisă ca să atace Biserica Ortodoxă Română, mama neamului românesc, ci ca să o tămăduiască”. Cucernicia sa adaugă şi amănuntul că selecţia scrisorilor în carte “nu schimbă cu nimic situaţia Episcopului, care a fost uzurpat împotriva voii sale de către Biserica din }ară sub presiune politică. Aceasta este adevărata cauză a despărţirii românilor ortodocşi din America”.În anul 1994, cel care semnează prefaţa cărţii, părintele profesor doctor Mircea Păcurariu, a efectuat o vizită de documentare în SUA, unde, cu sprijinul părintelui Remus Grama, a înfiinţat o asociaţie “Andrei Şaguna”, a preoţilor ortodocşi din America, proveniţi din Sibiu şi din zona adiacentă.

Între impresiile sale apare şi următoarea menţiune, interesantă, credem noi: “După moartea Episcopului Andrei Moldovan (”uzurpatorul lui Policarp”, trimis de regimul comunist - n.n.) Sfântul Sinod intenţiona să-l trimită în 1963 pe Episcopul de atunci al Aradului, Teoctist Arăpaşu (actual Patriarh al României - n.n.), cu titlu de Arhiepiscop, dar acesta nu a primit acordul autorităţilor americane. De ce, oare?”

Astăzi, Dr. Păcurariu vede posibilă, prin voinţă de politică eclezială - principiul “alege răul cel mai mic” - înfiinţarea unei Mitropolii nord-americane, sinodale, cu două Episcopii în componenţă, pendinte de Patriarhia română, ca o rezolvare elegantă a crizei.

Reacţia BOR la evenimente a fost, ca de obicei, greoaie şi alambicată. În anul 2002, consilierul patriarhal Mircea Alexă Uţă, declara cu prilejul înscăunării Arhiepiscopului Nicolae în SUA, că “Episcopul Policarp, retras din motive de sănătate, i-a îndemnat în scris pe preoţii şi pe credincioşii români din America să-l primească pe părintele Moldovan, ca succesor al său şi unic Episcop canonic”. Edificatoare pentru politica BOR, afirmaţia este şi greu de crezut, nu doar de enoriaşii americani, ci şi de analiştii avizaţi. Ea a generat reacţii vehemente, de clarificare, ca cea a părintelui Constantin Alexe, din Los Angeles, în textul intitulat “Suntem pentru refacerea unităţii românilor ortodocşi din America”.

Am contactat insistent Departamentul Comunităţi Externe al BOR în vederea obţinerii unei viziuni estimative pentru viitor în problema episcopiilor nord-americane. Biroul de presă al Patriarhiei ne-a remis un comunicat - ca pe o poziţie oficială a BOR - în care regăsim hotărârea Sf. Sinod din noiembrie 2004: “Episcopul Policarp Moruşca a fost primul episcop al românilor ortodocşi de pe continentul american, cel care a întemeiat Vatra Românească. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române împărtăşeşte gândul că el este simbolul unităţii tuturor românilor, neîmpărţiţi şi nedespărţiţi din cele două eparhii româneşti, care trebuie să se regăsească la acelaşi Sf. Potir şi Sf. Altar, ca în vremea Episcopului Policarp Moruşca, la momentul întoarcerii rămăşiţelor sale pământeşti la Vatra”.

Dar, cei care au redactat comunicatul nu ştiu oare că cele două comunităţi americane sunt în comuniune liturgică şi se împărtăşesc din acelaşi potir din anul 1993, de după prima întâlnire a comisiei mixte? Oricum, este un răspuns care va forţa evoluţia evenimentelor.

Într-o vedere concluzivă, BOR susţine cedarea osemintelor Episcopului Policarp, doar dacă reunificarea ortodoxă are loc între comunităţile din SUA şi Canada, în timp ce Episcopia pendinte de OCA susţine prioritar trimiterea osemintelor, în mod sigur, urmată de procedura de canonizare, după care se deschid căile reconcilierii confesionale. Şi într-un caz, şi în celălalt, drama care persistă este a românului obişnuit, ortodox stabilit în SUA şi Canada, şi care priveşte cu păreri de rău sau chiar cu frustrare, faptul că nici acolo unde spera el, în prosperitate, tipicurile vieţii de acasă nu sânt abandonate. Divizarea, delaţiunea, lucrătura pe dedesupt a aproapelui, promovarea suspiciunii şi a neâncrederii sunt factori destabilizatori ai unităţii, fără să se vadă de către publicul neavizat în folosul cui se petrec toate acestea.

Românii au, parcă, o vocaţie deosebită de a fi divizaţi, sciziunile şi fracturile sunt un lucru “normal” în câmpul politic, cultural şi, iată acum, în cel teologic. Niciunde în Europa dictonul “Divide et impera” nu lucrează mai eficient ca la noi. Dorinţa Sf. Sinod de a diviza Mitropolia Ardealului este semnificativă. Astfel de acţiuni determină luări de poziţie ale unor personalităţi cu impact în viaţa publică şi socială. Astfel, prof. dr. Hans Klein, decanul Institutului teologic protestant din Sibiu declară: “Scindarea Mitropoliei Ardealului mă răneşte în adâncul sufletului şi mă-ndurerează. Asemenea situaţii nu pot decât să catalogheze slujitorii Bisericii ca pe oameni cu vicii şi să afecteze modelul moralităţii pe care preoţii doresc să-l promoveze”.

Dincolo de concluziile directe transpare evident faptul că o reformă mult mai profundă este necesară în sânul BOR, un proces de restructurare şi de adaptare la lumea post-modernă în care noile generaţii de enoriaşi trăiesc deja. Procesul trebuie să fie paralel cu aplicarea unei “Legi a lustraţiei ecleziale”, pentru tot mai mulţi oameni devenind evident că nu se pot rupe nici după 16 ani harnaşamentele care ţin BOR legat de sistemul comunist. BOR trebuie să redobândească încrederea, nu numai în cadrul comunităţilor externe, ci şi în ţară, dar nu oricum, ci într-o nou dobândită demnitate, pentru a deveni mai eficientă, mai dinamică, ajutând omul în mod direct să facă faţă unor provocări, faţă de care vechile păcate induse de lumi apuse sunt joacă de copii. Impresia noastră, accentuată de eccelerare a evenimentelor, în paralel cu lentoarea patologică de reacţie a BOR, este că acesta din urmă a scăpat, practic de sub control, acele comunităţi externe care contestă tocmai statutul moral al unor ierarhi superiori din piramida de putere de la Bucureşti, pe temeiul legăturilor lor prelungite cu mecanismele comuniste conservate după 1990 în forme neo-comuniste inclusiv în sânul cultelor.

Dincolo de întreaga dezbatere, părintele Grama spune şi un lucru de mare bun simţ, fapt ce nu poate fi omis sau alunecat în derizoriu nici de BOR şi nici de românii americani, anume, “Policarp este un sfânt mărturisitor al Ortodoxiei în perioada de prigoană a Bisericii şi clipa recunoaşterii şi a canonizării sale între sfinţi va veni cu ajutorul Celui de Sus”.