Radu Negrescu-Suţu

DOMNUL GOMA mi-a făcut onoarea, ca şi în alte daţi, să-mi dăruiască ultima sa apariţie editorială, însoţită de o prietenească dedicaţie. Este vorba de Culoarea curcubeului 77 - Cod „Bărbosul” (Ed. Polirom, Iaşi, 2005, 537 pag.), traducerea ediţiei apărute sub titlul ‘‘Le tremblement des hommes” (Seuil, Paris, 1979), însă adăugită cu diverse documente (note şi rapoarte) din dosarele Securităţii, între 1957-1977 (nu pomenesc aici de versiunea română din 1990, apărută la Humanitas, dar retrasă imediat de pe piaţă de însăşi editura şi trimisă la topit, la Buşteni, în 1992!). Persoanele care au acces la Internet pot consulta şi site-ul: paulgoma.free.fr

Însă adevărata dedicaţie, cea tipărită la începutul cărţii, cea istorică, cea metafizică, cea patetică, se adresează „Celor care în anul de graţie 1977 s’au încăpăţânat să creadă că sunt oameni şi au început cu începutul: s’au liberat de frică, s’au liberat de ei înşişi”.

Eram, pe vremea aceea, prea tânăr spre a-mi analiza în acest fel liberarea de frică, şi lucrurile s’au petrecut atunci mult prea repede spre a mai putea controla ceva, dar astăzi, după aproape 30 ani dela evenimente, mă regăsesc cu nostalgică aducere aminte în dedicaţie, căci listele semnatarilor Apelului Goma atestă o participare nemaiîntâlnită până atunci la cruciada naţională a liberării şi lepădării de frică. În ciuda tuturor barajelor şi persecuţiilor Securităţii, în jur de 200 persoane, timp de o lună de zile, au redescoperit curajul şi demnitatea (nu sunt incluşi în acest număr şi cei care, după o matură chibzuinţă şi din motive doar de ei ştiute, au decis ulterior să-şi retragă semnăturile). Bineînţeles, fiecare îşi cunoştea sau bănuia limitele curajului şi fiecare ştia, precis, ce avea de pierdut; cât despre ce ar avea de câştigat, izbânda era, în acele momente, mai degrabă ipotetică.

Persoanele care au făcut parte din aceste două centurii de sutaşi în luptă cu ei înşişi, cu propria lor spaimă de criminala Securitate, cu frica de a le fi teamă, de a se dezumfla, de a-şi regreta curajul nesăbuit proveneau aproape din toate mediile. Jumătate bucureşteni, jumătate din provincie, muncitori sau intelectuali în proporţie egală, puţine femei (de regulă împreună cu soţii), câţiva elevi de liceu, puţini studenţi, şi mai puţini scriitori, niciun ofiţer, niciun preot, nici măcar Calciu, ,,co-fondator” declarat prin nedezminţire al Mişcării Goma…

Lista s’a curmat brusc odată cu arestarea scriito¬rului şi cu evacuarea curajoasei soţii şi a fiului la o adresă necunoscută. Amploarea ei devenise îngrijorătoare, oamenii nu mai vorbeau decât despre Drepturile Omului şi, treptat-treptat, curajul se propaga şi Securitatea, depăşită de evenimente, nu mai făcea faţă situaţiei, cu metodele obişnuite. După arestarea lui Goma s’au constituit alte grupuri, de mai mică amploare, care au trimis şi ele, după exemplul curajosului opozant, proteste la Conferinţa de la Belgrad, grupuri care au fost condamnate la un an de muncă forţată la Canal sau în Insula Mare a Brăilei, în timp ce un ziar din exil (,,Cuvântul românesc”) intitula sugestiv un articol : „Ogorul semănat de Goma dă roade !” România se cutremurase pentru a doua oară în acelaşi an.

Paul Goma a fost calomniat, hăituit zi şi noapte, umilit, bătut, apoi arestat, anchetat, torturat, expulzat din locuinţă, exclus din Uniunea Scriitorilor şi, în fine, în faţa refuzului de a ceda şi datorită presiunilor venite din Occident, Ceaşescu a decis eliberarea sa urmată de expulzare, chiar dacă cu paşaport turistic, întrucât modul în care a decurs plecarea Domniei sale îi dă dreptul să se considere expulzat. S’a spus că unii dintre semnatari n’au dorit decât paşaport. Este drept, dar aceasta nu le diminuează curajul, întrucât nu toţi cei care solicitau paşaport în România protestau public împotriva nerespectării Drepturilor Omului.

Dar cine-şi mai aduce aminte astăzi în ţară de aceste lucruri ? Şi pe cine mai interesează că acum aproape 30 ani, în plin delir ceauşist, sub cizma Securităţii, cineva s’a revoltat public, cineva a îndrăznit neîndrăznitul, dând curaj şi altor persoane lipsite de iniţiativă până atunci ? Din păcate, în afara câtorva tineri istorici şi cercetători, pe nimeni. Cei din generaţia mea abia-şi mai aduceau aminte, după aşa-zisa Revoluţie din ‘89 : parcă auziseră odată de „unul Goma”, dar nu mai ţineau exact minte cine fusese sau ce făcuse. Copiii lor ? Ori erau prea mici în 1977, ori se născuseră după şi bineînţeles că părinţii nu le-au povestit nimic, de frică. La şcoală nici atât, se înţelege, iar după ‘89 au fost educaţi de aceiaşi profesori de marxism care acum se reprofilaseră şi predau alte materii. Aceşti copii norocoşi nu au cunoscut comunismul şi nu este de mirare că nu pot înţelege că unii oameni au suferit şi s’au luptat odată cu ceva care nu există, care nu mai există. Şi-apoi comunismul a avut şi părţi bune, le-au explicat după ‘89 foştii profesori-activişti. Cât despre Securitate, ea a fost desfiinţată, deşi au fost totuşi şi „securişti patrioţi”! Avem nevoie şi de un Teoctist, întrucât avem nevoie de Biserică, de credinţă, spun astăzi foştii profesori atei de ieri. Ce-a fost, a fost, să nu ne mai uităm în trecut, să privim mai degrabă înainte, spre viitor, căci avem o ţară frumoasă şi o adevărată democraţie acum, să ne fie bine „tuturor” şi să trăim cu toţii în „prospe¬ritate”. Şi la vremuri noi, tot noi !

Ca şi înainte, îndoctrinarea a prins. Doar metoda se schimbase. Tânăra generaţie, cea curată, cea imaculată, cea care nu apucase să fie pervertită înainte de ‘89, speranţa noastră, fusese, cu rare şi lăudabile excepţii, subtil îndoctrinată de tovarăşi în spiritul prosperităţii capitaliste condiţionată de uitarea trecutului, întrucât noi nu trebuie să avem memorie, noi nu avem nevoie de memorie, noi nu avem voie a avea memorie. Din păcate, noi nu avem forţa evreilor, care, după 60 ani dela sfârşitul martiriului lor, îşi aduc aminte totul-totul, nu vor să uite nimic-nimic şi transmit mesajul de neuitare noilor generaţii care nu-l resping.

La noi, noile generaţii au drept model reuşitele gangsterilor politici sau ale afaceriştilor veroşi actuali, „super-şmecheri”. Şmecheria frauduloasă este etalon de reuşită socială, iar Morala şi Justiţia sunt cuvinte incomprehensibile pentru ai noştri tineri. Trecutul nu mai interesează pe nimeni, chiar şi atunci când nu este prea îndepărtat. Ce-a fost, a fost, nu ştim, nu vrem să ştim, nu ne interesează ! - am auzit de nenumărate ori, chiar şi dela tineri care nu erau copii de nomenclaturişti. Repere morale ? Nimeni nu mai are nevoie de aşa ceva astăzi în ţara mea. Unicele repere sunt super-şmecherii care au bani, vile şi Mercedesuri. Cât despre crimele comunismului, m-am convins că este timp pierdut să-i explic ceva unui tânăr care nu vrea să mă asculte, nu-l interesează subiectul şi nici măcar nu mă crede. Şi-apoi li s’a tot explicat ca aşa era pe vremea aceea, ce să facem, nu se putea altfel, dar acum să uităm totul şi să privim doar înainte… Morţii din închisorile comuniste au fost nişte fraieri, care n’au ştiut să se orienteze ca să le fie bine. Super-şmecheria este astăzi mult mai admirată decât curajul, decât demnitatea, decât cinstea, iar monopolul acesteia din urmă o are doar Iliescu cel sărac dar cinstit, care ne-a scăpat de Ceauşescu, ne-a adus prosperitatea şi amnezia şi ne-a promis intrarea în Europa.

Da, noi nu avem memorie, tovarăşii ne-au furat până şi dreptul de a avea memorie. Şi nici măcar nu le-a fost prea dificil. Noi nu avem ce comemora, ca evreii cei cu ţinere de minte, căci în ‘89 la noi nu s’a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Noi nu avem Istorie. Noi nu am meritat să avem un Goma, iar acesta ar fi trebuit mai degrabă să se nască nu român, ci ceh, sau ungur. Noi nu vrem să învăţăm a gândi nici măcar acum, când gândirea nu mai este un delict de opinie. Noi nu mai ştim să avem memorie…