Aflarea lui Vladimir Voronin la putere a coincis în două rânduri cu tulburări în masă de mare rezonanţă. Pe când Voronin era ministru al afacerilor interne, pe 10 noiembrie 1989, mulţimea a luat cu asalt sediul MAI. Pe când era Voronin preşedinte, protestatarii au pătruns în sediile parlamentului şi preşedinţiei. „Analiza acestor evenimente ne duce cu gândul la faptul că există o similitudine evidentă în organizarea devastării clădirilor administrative, a declarat generalul Ion Costaş, ex-ministru al afacerilor interne(1990-1992), într-o emisiune difuzată în direct de postul de radio «Vocea Basarabiei». Acelaşi stil, aceleaşi metode, în ambele cazuri – şi nici o consecinţă pentru organizatorii pogromoruilor. Mie personal, îmi pare foarte bizar acest lucru”.

Evenimentele din 7 aprilie sunt încă proaspete în memorie. Ce s-a întâmplat totuşi pe 10 noiembrie 1989 şi în ce constau similitudinile dintre cele două evenimente? I-am solicitat dlui general Ion Costaş să ne povestească mai amănunţit despre aceasta. Credem că aceste informaţii vor fi nu numai interesante pentru cititor, ci şi destul de utile pentru organele de anchetă.

1. Predecesorul meu în funcţia de şef al MAI, Vladimir Voronin, a fost ministru doar şaisprezece luni. El a fost numit în acest post conform practicii de atunci – „a arunca de pe orbită”, a numi un funcţionar din aparatul de partid sovietic în fruntea MAI. Astfel, absolventul tehnicumului cooperatist, care şi-a început cariera în calitate de şef al unei brutării din Dubăsari, apoi a fost prim-secretar al CO PCM Bender, peste noapte a devenit ministru de interne. Fiind căpitan în rezervă, în regim de urgenţă, aşa cum se proceda atunci, acesta a fost avansat în rangul de general-maior de miliţie. Însă, fără a face o şcoală de ofiţeri, lui îi erau străine astfel de noţiuni precum cinstea si onoarea de ofiţer, demnitatea de ofiţer .

Ulterior, nu se ştie de ce, lui Voronin i s-a atribuit „mentalitatea de poliţist”, însă aceasta era o calitate personală a sa, ci nu o consecinţă a deformării profesionale în cadrul MAI. Acest ministru era străin în sistemul miliţienesc. În esenţă, el a fost şi a rămas pentru totdeauna un „aparatcik” din perioada postbelică: grosolan, trufaş, arogant, încrezut că lui totul i se permite.

Voronin, ca un adevărat carierist de partid, evita problemele dificile, iar în situaţiile de scandal, căuta să rămână în umbră, făcând răspunzători pe alţii. El a rămas în memoria angajaţilor aparatului ca un om cu faţa mereu împietrită, ursuză, îngrijorată. Şeful MAI se deosebea prin cruzime, despotism, având un caracter răzbunător şi extrem de orgolios – aceleaşi calităţi el şi le-a manifestat ulterior în funcţia de preşedinte al ţării.

Unul dintre momentele-cheie de aflare a lui Voronin în funcţia de ministru a fost asaltarea sediului Ministerului de Interne pe 10 noiembrie 1989, în ziua miliţiei sovietice. Atunci, mulţi considerau că agresivitatea Frontului Popular, care a adunat mulţimea de protestatari, era alimentată de însuşi Voronin, care îi ponegrea în fel şi chip pe frontişti în discursurile sale. În evenimentele din acea vreme există multe lucruri provocatoare, inexplicabile, stranii. Nu s-a mai făcut până la urmă o anchetă serioasă pe marginea acestui eveniment, versiunea oficială nu a fost făcută publică, iar probele materiale – înregistrările video şi fotografiile făcute de jurnalişti, confiscate de

procuratură, au dispărut fără urmă. Putem bănui cui îi convenea acest lucru, dacă e să ne amintim că chiar peste o săptămână după devastarea sediului MAI, pe 16 noiembrie, la plenara extraordinară a CC al PCM, Simion Grossu şi-a pierdut funcţia de prim-secretar, în locul acestuia venind Petru Lucinschi.

De fapt, aceasta a fost pregătirea schimbării puterii.

2. Ulterior, s-au făcut în repetate rânduri paralele între evenimentele din 1989 şi distrugerea sediilor administrative din centrul Chişinăului pe 7 aprilie 2009. Într-adevăr, există multe lucruri în comun în scenariu, se întrezăreşte acelaşi „stil”. În esenţă, 7 aprilie a fost un remake al zilei de 10 noiembrie. În ambele cazuri, Voronin şi-a atribuit în mod fariseic meritul că nu a dat indicaţii să se tragă în mulţime. În ambele cazuri, atacatorii erau înarmaţi cu pietre, care s-au găsit, în mod „miraculos”, în mari cantităţi în centrul capitalei. Martorii evenimentelor din 10 noiembrie 1989 au povestit că aceste pietre erau de la carieră – piatră spartă care este folosită la construcţia drumurilor, a caldarâmurilor.

Aceste pietre au fost transportate cu două camioane KAMAZ fără numere de înmatriculare, observate la intersecţia străzii Lenin cu străzile Kotovski şi Armenească. Aceiaşi martori, muncitori la cariera Pruncul, au recunoscut că astfel de piatră a fost încărcată de la cariera lor…

Cu trecerea timpului, multe lucruri au fost date uitării şi unii au început să-i atribuie lui Voronin merite deosebite în respingerea asaltului asupra MAI şi în apărarea clădirii de mulţimea care a atacat clădirea. După ce preşedintele comunist a încheiat „monstruoasa coaliţie” cu liderul PPCD, Iurie Roşca, mulţi au afirmat şi au scris că înţelegerea lor reciprocă s-ar fi născut anume în acea zi, când mulţimea încerca să distrugă clădirea Ministerului de Interne şi că ei amândoi, chipurile, au salvat sediul de distrugere.

Eu am mari dubii când aud această legendă. Roşca avea doar 28 de ani în 1989, când a depus biletul de comsomolist şi a devenit unul dintre cofondatorii frontului, abia începea să instituie controlul absolut asupra FPM. E puţin probabil ca Voronin să fi dorit şi să fi putut să discute între patru ochi cu el, în timp ce alături se aflau lideri cu mai mare autoritate: Leonida Lari, Petru Buburuz, fraţii Ghimpu. Dar situaţia într-atât ieşise de sub control, încât nici aceştia nu au reuşit să facă nimic, cu atât mai puţin Roşca.

Ce s-a întâmplat totuşi pe strada centrală a capitalei la 10 noiembrie? Fiind ministru de interne, am luat cunoştinţă de raportul ofiţerilor MAI, făcut pe urme proaspete. Deşi autorii acestuia îi erau loiali ministrului, ei nu au putut tăinui fapte pe care astăzi le cunosc puţini oameni, deoarece Voronin nu le-a afişat niciodată. Sare în ochi următorul fapt.

Conflictul s-a desfăşurat aproximativ între orele 14.00 şi 23.00, adică pe parcursul a nouă ore. Ar fi fost logic dacă Voronin ar fi condus de la început apărarea clădirii, unul din simbolurile statului, în care se găseau arme şi documente secrete, care constituiau simbolul ordinii în stat. Însă ministrul, oricât ar fi de straniu, a lipsit aproape cinci ore, până la 18.30, adică în toată perioada în care a avut loc escaladarea tensiunii. Chiar din capul locului şi până la ora 20.00, ordinele le-a dat viceministrul G. Jukov, general-maior de miliţie, un specialist responsabil şi de înalt profesionalism, care şi-a asumat întreaga responsabilitate fără ezitare. Ulterior, Voronin l-a acuzat pe acesta de proastă conducere a apărării sediului MAI, după care generalul Jukov, aşa cum îi stă bine unui ofiţer şi om de onoare, a depus raportul de demisie şi a plecat în Rusia.

După ora 20.00, la MAI a sosit un grup de deputaţi şi lideri ai FPM, care a împărţit, de fapt, responsabilitatea cu ministrul de interne şi a constituit pentru acesta o acoperire. Dar iată un detaliu interesant: Voronin a început să dea ordine doar atunci când a obţinut posibilitatea de a le coordona cu Moscova si cu Comitetul Central al PC din RSSM. Rămâi cu impresia că, în timpul asaltului, ministrul a evitat în fel şi chip situaţiile în care ar fi trebuit să ia o decizie de sine stătător şi, potrivit obişnuinţei care persista în „partidul-avangardă”, crea o conjunctură de răspundere colectivă Consider că adevărul ar avea numai de câştigat dacă am descrie mai detaliat cum s-a derulat filmul evenimentelor în acea zi nefastă.

3. La 10 noiembrie 1989, în jurul orei 14.00, a parvenit o informaţie precum că un grup de aproximativ două sute de persoane, care s-a adunat lângă monumentul lui Ştefan cel Mare, intenţionează să blocheze sediul MAI. Până la aceasta, adepţi ai FPM au încercat în mai multe rânduri să pătrundă cu forţa în clădiri ale executivelor raionale şi ale comitetelor raionale de partid.

La ora 15.30, prim-viceministrul Gheorghi Jukov i-a comandat prin telefon comandantului unităţii militare 5447, colonelul Petru Jivora, să aducă în stare de pregătire efectivul regimentului de miliţie pentru ca, în caz de necesitate, să apere sediul MAI. Până la ora 15.00, la sediul ministerului au sosit 84 de colaboratori ai detaşamentului de miliţie cu destinaţie specială (OMON), iar până la ora 16.30, în curtea instituţiei s-au adunat 147 de militari din unitatea militară 5447.

La ora 16.50, de intrarea centrală a sediului MAI s-au apropiat zece persoane cu pancarte pe care era scris: „Violenţa naşte violenţă”, „Jos miliţia antipopulară”, „De ce îi maltrataţi pe fraţii voştri?”, „Faceţi-vă din bastoane prezervative”, „Democraţie cu sorgintea de la 7 noiembrie” (ultima pancartă înfăţişa un baston de miliţian şi pete de sânge). În acest răstimp, la intersecţia fostului bulevard Lenin cu strada Armenească deja se adunaseră circa 150 de persoane. Un alt grup se afla sub arcada unei case de peste drum de MAI (această arcadă nu mai există, în locul ei a fost instalat un butic). Pentru joncţiunea cu protestatarii din zonă se apropia coloana dinspre statuia lui Ştefan cel Mare.

În preajma monumentului au rămas câteva persoane „de serviciu”, care îi îndreptau pe oamenii care soseau spre sediul MAI.

Principala revendicare a mulţimii era eliberarea celor reţinuţi în timpul mitingurilor şi al marşurilor neautorizate, când s-au auzit chemări de a bloca clădirile administrative. Între altele, unii chemau să se înarmeze cu obiecte pe care le au la îndemână şi „să-i înveţe minte” pe miliţieni, îndemnau să se dea foc maşinilor miliţiei şi să-i atace pe miliţieni.

Aceste apeluri au fost ascultate: pe 12 martie, un grup de persoane în frunte cu Viorel Tutunaru, în timpul mitingului neautorizat din faţa sediului CC al PCM, s-a năpustit asupra miliţienilor neînarmaţi, care formau un lanţ de pază, şi le-a cauzat unor colaboratori ai MAI leziuni corporale.

Cu toate acestea, chiar şi în aceste condiţii, vârfurile conducătoare din partid au organizat pe 7 noiembrie parada militară şi demonstraţia „tradiţională”. Mulţimea a încercat să le zădărnicească, dar a împiedicat-o miliţia, după care stările de spirit antimiliţieneşti au sporit, ca şi intenţiile de a se răfui cu colaboratorii MAI.

La ora 17.00, locotenent-colonel V. Zaporojţev, şeful unităţii de alarmă a MAI, revenind de la un eveniment din piaţa centrală, nu a reuşit să intre în sediul MAI şi a dat dispoziţii să fie reţinut unul dintre protestatari.

După acesta, au intrat în holul ministerului din stradă încă şase persoane. Colonelul Mihail Popov, şeful secţiei politice, a discutat cu ei şi a clarificat că aceştia sunt studenţi. Tinerii au fost expediaţi la secţia de interne din sectorul Lenin, pentru întocmirea proceselor verbale. În acest moment, în stradă se adunaseră în jur de 300 de persoane. În rândurile din faţă au ajuns nişte femei surescitate, care îi insultau cu voce tare pe angajaţii MAI şi cereau eliberarea celor reţinuţi.

Au încercat să discute cu cei adunaţi A. Ceaikovski, secretar al comitetului de partid de la MAI, V. Prokopciuk, şeful direcţiei urmărire penală, viceministrul Constantin Antoci, Boris Muravschi, şef-adjunct al secţiei apărarea ordinii publice din Direcţia afacerilor interne,

Mihail Popov, şeful secţiei politice, V. Beleţki, şef-adjunct al Direcţiei afacerilor interne Chişinău. Toţi aceştia îi rugau pe rând prin megafon pe oameni să se împrăştie. Însă mulţimea presa tot mai mult, apropiindu-se de uşile clădirii.

Pe la ora 18.15, în curtea MAI mai sosiră încă 150 de militari din unitatea militară 5447, iar în pridvorul din faţa sediului au ieşit, la indicaţia lui Jukov, 84 de membri ai trupelor OMON, care s-au postat în două rânduri. Doar vreo zece dintre ei erau echipaţi cu mijloace de apărare. Potrivit autorilor raportului făcut ulterior, mulţimea ajunsese deja la o mie cinci sute de persoane. La adresa angajaţilor MAI se striga: „Călăilor!” şi „Fasciştilor!”. Apoi, cineva a aruncat spre militarii din detaşamentul cu destinaţie specială un coş de gunoi.

Protestatarii îşi exprimau intenţia clară de a pătrunde cu forţa în clădire şi, la ora 18.20, Jukov le-a comandat combatanţilor din OMON să-i împingă pe protestatari din pridvor. Când mulţimea a fost împinsă îndărăt de pe scări, cineva a aruncat o petardă. La acest zgomot, dinspre arcada de pe cealaltă parte a străzii au alergat încă vreo mie de persoane.

Acestea au traversat bulevardul şi au început să arunce în miliţieni pietre, sticle, vergele de metal. În acest moment, împotriva mulţimii au fost aplicate bastoanele de cauciuc.

Împingând mulţimea, miliţienii au reţinut câteva persoane mai agresive şi le-au transportat la secţia raională de miliţie. La dispoziţia viceministrului Valeri Garev, o parte din angajaţii aparatului a fost trimisă pentru întărirea pazei sediilor CC al PCM şi Consiliului de miniştri al RSSM, deoarece exista un pericol real că mulţimea se va îndrepta să le ia cu asalt.

Pe la ora 18.30, la ordinul lui Jukov, 150 de militari au descins pe bulevard din curte prin porţile din spatele sediului şi au împins mulţimea spre străzile Kotovski (astăzi – V. Alecsandri) şi Armenească. Concomitent, Jukov a dispus să se pună în aplicare planul de păzire a sediului MAI în situaţii excepţionale, întărind toate posturile cu colaboratori atestaţi ai aparatului.

A fost dată alarma şi chemate efective din secţiile orăşeneşti şi raionale de interne din republică, precum şi alte subunităţi. Între timp, în faţa sediului se adunaseră circa trei mii de persoane. Combatanţii din trupele speciale şi militarii i-au îndepărtat pe protestatari. Cei din urmă s-au împărţit în două grupuri şi aruncau rând pe rând pietre, bâte, coctailuri Molotov, petarde. Femeile strângeau toate acestea şi le aduceau înapoi.

4. Oricât ar părea de straniu, în tot acest răstimp, Voronin s-a aflat la şedinţa Prezidiului Consiliului de miniştri al RSSM şi a revenit de acolo abia după ce deja fuseseră răniţi circa zece miliţieni şi când absenţa lui a început să ridice semne de întrebare. Ministrul a dat dispoziţii să fie chemată o brigadă medicală şi echipe de pompieri. Pe la ora 18.55, au sosit două autospeciale cu pompieri. Abia în acest moment între apărătorii sediului MAI a fost pusă la punct legătura prin radio, ceea ce le-a permis să manevreze.

Până la ora 19.00, atacatorii au început să spargă vitrine ale magazinelor de-a lungul bulevardului Lenin. A apărut un pericol real de a fi jefuit magazinul de bijuterii „Aureola”.

La ora 19.00, în clădirea MAE a intrat preotul Petru Buburuz, deputat al poporului din URSS. El i-a propus lui Voronin să vorbească cu mulţimea. Însă acesta a ezitat. Însuşi Buburuz a făcut apel la mulţime, iniţial printr-un megafon dintr-o maşină a MAI, iar apoi prin megafon pe carosabilul bulevardului. Dar în preot au fost aruncate pietre şi el s-a retras în sediul MAI.

Pe la ora 20.00, s-a adunat tot mai multă lume: ulterior, în urma analizei, s-a estimat că erau circa 10 mii de persoane. A fost pusă în aplicare „Ceriomuha”, lucru care a permis să-i împrăştie cumva pe atacatori. În sediul MAI au apărut vicepreşedinţii Consiliului de miniştri al RSSM, M. Platon şi A. Sangheli, precum şi V. Dobrea, preşedintele executivului orăşenesc Chişinău, locţiitorul său V. Tkacenko, deputaţii poporului URSS Grigore Vieru, Anton Grăjdieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, membrii executivului FPM Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, Iurie Roşca şi alţii. Ei s-au adresat mulţimii, prin megafonul instalat într-o maşină a MAI şi prin megafonul din balconul ministerului, solicitându-le să înceteze dezordinile şi să meargă în piaţă pentru desfăşurarea unui miting. Dar nimeni nu a dat ascultare apelurilor lor.

Reprezentanţii FPM i-au propus lui Voronin să retragă miliţia în sediul MAI, presupunând că acest lucru va calma mulţimea. A fost cel mai nechibzuit plan din câte erau posibile. Căci în acest moment era deja absolut clar că lumea adunată nu se va supune nici politicienilor cu cea mai mare autoritate, prezenţi la faţa locului.

Însă ministrul a decis că aceasta e o idee bună. Forţele apărătorilor sediului MAI au fost scoase de pe poziţii pe străzile Armenească şi Kotovski. Miliţienii şi militarii au intrat în clădire. Doar un mic număr de angajaţi ai MAI au rămas să păzească intrarea centrală.

Începând cu ora 19.00, la indicaţia lui Voronin, viceministrul Vladimir Molojen a luat legătura cu statul major al trupelor de interne ale MAI din URSS şi cu direcţia trupelor de interne pentru Ucraina şi Moldova, solicitând permisiunea de a antrena unitatea militară 7481 pentru paza sediului MAI. Aceasta a fost obţinută la ora 20.45. Încă până la aceasta, Voronin a dat ordin să se împartă arme angajaţilor ministerului, avertizând că acestea pot fi folosite doar la comanda ministrului.

După ce miliţia a fost retrasă din stradă, mulţimea a început să atace cu şi mai mare înverşunare, încercând să pătrundă în sediu şi în curte. Ofiţerii au tras focuri de avertisment cu cartuşe oarbe şi cu cartuşe de război în aer. Coctailurile Molotov au provocat incendii în câteva cabinete ale ministerului şi pe balcon, unde dădea uşa anticamerei ministrului. Maşinile de pompieri nu au reuşit să se apropie de clădire, deoarece au fost atacate de către protestatari. Unul dintre atacatori a urcat pe balcon, încercând să arboreze acolo tricolorul, dar a fost reţinut. Alţii au urcat pe pervazurile unor cabinete incendiate.

La ora 21.00, a sosit un detaşament mixt din unitatea militară 7481 – 150 de militari, care au înconjurat clădirea din spate şi s-au amplasat parţial în hol. Către acest moment, mulţimea îşi concentrase forţele la intrarea centrală. Apărătorii au suportat pierderi şi Voronin a dat ordin iarăşi să se folosească „Ceriomuha”. Între orele 22.10 şi 23.00, au fost utilizate 162 de grenade lacrimogene.

Abia după aceasta, atacatorii au început să se retragă spre piaţa din centrul oraşului. Ulterior, a avut loc un miting acolo, la care au participat liderii FPM şi deputaţi în Sovietul Suprem al URSS. După încheierea mitingului, la ora 00.30, pe 11 noiembrie, mulţimea a început să se împrăştie şi deja la ora 2.30 aproape că nu mai rămăseseră protestatari în centrul capitalei.

5. Pe 10 noiembrie, au fost reţinuţi 75 de participanţi la dezordinile în masă. La indicaţia lui Voronin, care a făcut trimitere la solicitările liderilor Frontului, după ce le-au fost întocmite procese-verbale administrative, toţi au fost eliberaţi, încă până la ora 22.00. Aceşti oameni au tras concluzia că poţi încălca ordinea publică fără a fi pedepsit. Doar unul dintre cei reţinuţi, care era dat în urmărire generală, a fost dus în arestul preventiv din Chişinău. Despre Viorel T. ar merita să relatăm mai amănunţit, deoarece astfel de oameni ca el erau destui la mitingurile din acei ani şi adesea anume ei împingeau mulţimea la acţiuni iresponsabile.

Fiind de baştină din satul Cârpeşti, raionul Leova, T. a învăţat un timp la tehnicumul electromecanic din Chişinău, dar a abandonat studiile, apoi s-a înscris la Institutul Politehnic din Chişinău, de unde a fost exmatriculat pentru huliganism, a devenit student la facultatea de jurnalistică de la Universitatea de Stat, dar a fost exmatriculat şi de aici, de astă dată, pentru restanţe. După aceasta, T. a plecat la Tallinn, a încercat să se înscrie la o facultate din Leningrad, a lucrat la o întreprindere de reparaţii navale din Riga, iar după o încăierare a fost internat într-un spital de psihiatrie. Intenţionând să emigreze în Italia, şi-a schimbat prenumele în „Viorello” şi a încercat să obţină audienţă la Ambasada Italiei din Moscova.

În 1977, T. a ucis un om în bătaie, a fost condamnat la 12 ani privaţiune de libertate, din închisoare a scris plângeri, a încercat să-şi dea foc, afirma că în baza unei povestiri de-a lui a fost turnat filmul „Vreau să cânt”. A fost transferat în spitalul de psihiatrie a unei puşcării din Estonia, unde, potrivit observaţiilor medicilor, a demonstrat „că are confuzie mintală, tulburări în gândire, alunecări în comportament”. I s-au pus de trei ori diagnostice psihiatrice şi de fiecare dată diferite. Apoi, „Viorel” a trecut printr-o perioadă de „remisiune stabilă” şi a fost transferat în Moldova, pentru continuarea tratamentului forţat.

Aici, el a lucrat în secţia de confecţii de la penitenciar, scria versuri, povestiri, declara că şi-a revizuit concepţiile, va munci şi îşi va ajuta părinţii. În consecinţă, el a fost pus în libertate în 1985, cu formula „urmează să fie ţinut în evidenţă în calitate de bolnav ce prezintă pericol social, din cauza manifestărilor agresive în cazul acutizării bolilor”.

Ieşind la libertate, T. a început să încalce cu regularitate ordinea publică. El a fost reţinut pentru jignirea unor deputaţi şi a unor miliţieni, pentru că îşi făcea nevoile fiziologice în public, în faţa cinematografului „Flacăra”, pentru un atac huliganic împotriva oculiştilor de la spitalul orăşenesc nr. 3 care l-au tratat etc. Acest om bolnav, dar extrem de activ şi impulsiv, era mereu prezent la mitinguri. Cine se ascundea în spatele unor astfel de tipi ca el? Cine le-a sfătuit pe persoanele psihic labile să-i atace pe deputaţi şi să blocheze sediile administrative? Mulţi şi-au pus aceste întrebări pe atunci, deoarece astfel de acţiun precum a fost asaltul asupra MAI compromiteau mişcarea de eliberare naţională şi turnau apă la moara criticilor de la Moscova şi Tiraspol.

6. În urma asaltului asupra MAI, au avut de suferit 145 de militari, 34 dintre aceştia au fost spitalizaţi, patru în stare gravă. Au fost răniţi 73 de colaboratori ai miliţiei, nouă dintre ei fiind internaţi în spital. Ulterior, evaluând prejudiciile provocate sediului, MAI a constatat că au fost sparte geamurile la 142 de ferestre, au fost deteriorate 16 rame de ferestre şi 7 uşi, 28 de maşini de scris, 148 de aparate de telefon, pupitrul de comandă al centralei telefonice, o staţie radio staţionară, incendiat un automobil de patrulare «VAZ-2101», sparte parbrizurile la maşini de serviciu, distruse alte bunuri din cabinetele incendiate. Aceste date au fost citate în raportul pe care l-am pomenit deja asupra dezordinilor în masă care au avut loc la 10 noiembrie 1989. Acest document a fost semnat de către Constantin Antoci, preşedintele comisiei de anchetă, precum şi de membrii comisiei, Mihail Popov, Valeri Garev, A. Ceakovski, Gheorghe Costachi, Iuri Ovseannikov, Alexandru Ursachi.

Timp de mai mulţi ani, anturajul lui Voronin nu rata ocazia să sublinieze că la 10 noiembrie 1989 acesta a demonstrat un profesionalism exemplar în reprimarea dezordinilor în masă. E puţin probabil să fi fost aşa, deoarece chiar şi comisia MAI, care depinde de ministru, a ajuns la concluzia că „s-au înregistrat o serie de lacune organizatorice serioase”. Ne miră şi mărimea sumei de care au fost trecute la pierderi bunuri distruse, echipament, materiale de construcţie şi mijloace speciale.

Colaboratorii MAI au rămas cu impresia că cuiva convenea să umfle cât mai mult proporţiile conflictului.

După 7 aprilie 2009, exact la fel, în regim închis, a fost trecut la pierderi tot ce se putea: martorii povesteau că în seara de după incendierea parlamentului erau distruse cu barosul scările de marmură, erau scoase din clădire computere, arse documente… Această pagină din istoria MAI a fost întoarsă foarte repede, deşi există acolo multe lucruri interesante. În schimb, s-a făcut multă vâlvă în legătură cu un astfel de episod, cum a fost ciocnirea poliţiei cu mulţimea pe podul de la Dubăsari…

[Sursa]