Interviu cu publicistul Radu Negrescu-Suţu

Silvia Constantinescu: Domnule Negrescu-Suţu, când am părăsit România, în 1977, deşi lucrasem ca redactor mulţi ani, nu am avut nici cea mai mică cunoştinţă că la acea dată mai exista lagărul de muncă ,,Canalul Dunăre-Marea Neagră”, şi ca mine desigur că au fost extrem de mulţi. Vă rog să povestiţi mai mult despre aceasta. Dar să începem cu întrebarea tradiţională: cine sunteţi, Domnule Radu Negrescu-Suţu?

Radu Negrescu-Suţu: În primul rând, ţin să vă asigur de faptul că apreciez onoarea ce-mi faceţi solicitându-mi acest interviu, dându-mi astfel posibilitatea să-mi exprim câteva idei în paginile publicaţiei Dumneavoastră, pe care românii din Exil o cunosc şi preţuiesc în mod deosebit, de 17 ani. Născut în Bucureşti, din părinţi moldoveni veniţi în Capitală la refugiu, sunt astăzi un român din Paris, publicist. Însă datele biografice, după părerea mea, sunt mai puţin interesante decât ideile unei persoane. Să căutăm deci să discutăm pe marginea unor idei care ne pasionează pe toţi şi să începem cu Canalul Dunăre-Marea Neagră, de a cărui existenţă nu mai aveaţi cunoştinţă în anul de graţie 1977. Ei bine, stimată Doamnă Constantinescu, nici eu însumi nu aveam cea mai mică idee până în iulie 1977, când am ajuns la faţa locului, în duba Securităţii şi cu cătuşe la mâini. Aceasta, posterior condamnării mele, pentru că în momentul pronunţării sentinţei, aceasta a fost exprimată prea laconic pentru a putea avea o idee precisă despre ce mă va aştepta: “Obligă pe Negrescu Radu să presteze muncă pe timp de un an în cadrul unui şantier de Construcţii şi Investiţii din Judeţul Constanţa. Definitivă şi executorie.”, ceea ce putea însemna orice şi se putea petrece oriunde. De fapt, în ultimă instanţă, locul unde eşti bătut şi umilit nu mai importă, contează să rezişti şi să nu cedezi, dacă Dumnezeu îţi dă putere, curaj şi credinţă.

Ne putem însă întreba de ce Domnul acordă doar unora aceste daruri şi nu şi altora? De ce unii cedează în mod voluntar chiar, alţii în urma suferinţelor şi alţii deloc? Cred că, aici, intensitatea credinţei fiecărui individ este factorul decisiv. Nu caut niciun fel de comparaţie cu foştii deţinuţi politici din perioada stalinistă, faţă de care experienţa mea a fost “une petite promenade de santé”. Aceşti oameni, în unanimitate, au revelat şi relevat că doar credinţa i-a ajutat să reziste torturilor fizice şi morale la care au fost supuşi, iar eu nu am nici competenţa, nici dreptul şi nici intenţia să-i judec pe cei care au cedat. Faptul că eu nu am cedat, nu este deloc un merit personal, ci doar Voinţa Domnului care m-a ajutat să trec această încercare faţă de mine însumi.

Suntem, deci, în anul 1977. Acţiunea scriitorului Paul Goma a dat curaj şi altor persoane lipsite de iniţiativă până atunci, dar care nu mai puteau respira aerul din ce în ce mai rarefiat al libertăţii, după metafora poetei Ana Blandiana. Astfel, împreună cu alţi patru tineri, am semnat şi înaintat Conferinţei ONU de la Belgrad, Preşedintelui şi Congresului SUA şi Opiniei publice internaţionale un protest împotriva nerespectării Drepturilor Omului în România ceauşistă. Protestul a apărut în presa occidentală şi a fost aproape imediat difuzat de Radio Europa Liberă, iar a doua zi eram cu toţii arestaţi şi condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, în urma ordinelor venite direct dela Ceauşescu, eu fiind repartizat în comuna Basarabi. Prin intermediul Securităţii, Justiţia română a executat ordinul, dezonorându-se încă o dată ca instituţie, cu ajutorul unor funcţionari obedienţi ca judecătorul Liviu Giurgiu şi procurorul Victor Zeicescu. Cei cinci condamnaţi erau, în ordine alfabetică : Ion Marinescu, Radu Negrescu, Dan Niţă, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch, cu toţii din Bucureşti. Despre condiţiile de pe şantier, nu pot spune decât că erau perfecta oglindă a minciunii comuniste.

În plus, refuzând să muncim, condiţiile noastre se degradau simţitor datorită bătăii punitive zilnice din componenţa meniului anchetelor. Or, ajunşi la capătul răbdărilor şi nemaiîntrezărind nicio schimbare a situaţiei noastre, am decis, după două luni, intrarea în greva foamei, grevă pe care am încetat-o după vreo săptămână, epuizaţi de bătăi, în urma cuvântului de onoare al anchetatorilor că vom fi eliberaţi dacă încetăm greva. Nu trebuie să mai precizez ce valoare are cuvântul de onoare al unor oameni lipsiţi de aşa ceva. Aşa că nu am fost eliberaţi şi coşmarul s’a mai prelungit până la sfârşitul anului, când, în urma presiunilor exercitate asupra lui Ceauşescu de către Preşedintele SUA de atunci, Dl Jimmy Carter, şi de organizaţia Amnesty International, am fost liberaţi, achitaţi şi expulzaţi pe rând din Ţară.

Aceasta a fost experienţa mea, de mică anvergură faţă de oameni cu peste zece ani de închisoare, reeducare sau deportare, însă deosebită faţă de persoanele care nu au avut niciodată de-a face cu Miliţia sau cu Securitatea. Am avut permanent impresia că fiecare anchetator nutrea faţă de mine o ură personală şi vedea în mine un duşman pe care l-ar fi ucis cu plăcere în bătăi, dacă ar fi primit ordin, şi m-am întrebat cum de a fost posibil ca doar o îndoctrinare intensivă să aducă oamenii în stare de a avea un comportament inuman? Exista oare deja un fond prielnic unde s’au putut altoi cu uşurinţă astfel de sentimente bestiale? Este ştiut că oamenii Securităţii erau selecţionaţi dintotdeauna în funcţie de gradul de cruzime şi de obedienţă de care puteau da dovadă. Printre cei care m-au bătut, torturat şi umilit în demnitatea mea de Om, îmi reamintesc pe Col. Chiriac, Col. Stanciu, Col. Rădulescu, Maiorul Cârnaru, Col. Matei, Col. proc. Bârcă, toţi din Bucureşti şi Col. Maxim din Medgidia. Gama supliciilor era largă, mergând dela bătaia cu picioarele în stomac în timpul grevei foamei, bătaia cu bastonul de cauciuc peste testicule, bătaia în cerc a zece contra unul până la pierderea cunoştinţei şi până la ,,accidente’’ ce puteau fi mortale pe şantier, iar presiunile psihice erau şi mai variate. Acesta era doar un aspect al ,,omului nou” creat de comunişti.

Homo comunistus, care există chiar fără a fi conştient de existenţa sa, era însă conştient de ilegitimitatea sa, de unde reacţia de călău care-şi pedepseşte cu sălbăticie victima răzvrătită. Reacţia sa era de fapt cauzată de frica ce i-o dădea sentimentul de ilegitimitate şi frica pierderii privilegiilor abuzive. Un alt aspect al omului nou se regăseşte în massele schimbătoare şi amnezice care l-au susţinut pe comunistul Iliescu timp de şase ani, l-au regretat pe dictatorul paranoic Ceauşescu, pentru a vota, în cele din urnă, cu profesorul Constantinescu. Iată în sfârşit, vom spune, că omul nou nu a fost decât un coşmar trecător al societăţii comuniste, neo-comuniste, post-comuniste sau crypto-comuniste, însă, nu există oare riscul ca tranziţia părându-i-se lungă şi grea, omul nou să se plictisească repede de cei pe care i-a votat? Dar Omul nou nu există numai în Ţară. Fiind o fire adaptabilă şi docilă, el poate fi întâlnit şi în Diasporă, uneori chiar şi în Exil. Numele lui interesează mai puţin decât existenţa sa. El are nume şi pregătiri diverse, face politică şi ştim a cui, susţinând că nu face, sau când o face, mai mult dăunează cauzei pentru care aparent se consumă bombastic, atotştiutor şi fariseic.

Ca să revenim însă la întrebarea iniţială, căci totul are o legătură referitoare la persoana mea, mi-am pus întrebarea dacă sunt şi eu sau nu, nu arhetipul sau prototipul, însă un exemplar al omului nou? Fiind educat în şcolile bolşevice şi comuniste din Ţară, ca toată generaţia mea născută după război, din imposibilitatea de a putea alege alte forme de învăţământ, am respins totuşi de mic ideologia ce mi se preda în scoli, datorită, după mine, a două valori pe care comuniştii nu au reuşit să le distrugă niciodată total : Familia şi Biserica, şi-am învăţat să am curajul opiniilor mele şi să mi le exprim în mod civilizat. Atunci când ţaţele şi mahalagii Bucureştiului îi aplaudau, încurajau şi instigau pe mineri, în iunie 1990, am avut instantaneu un flash back, revăzând şi retrăind în subconştient o scenă din 1977. Arestat fiind de Securitate, cu cătuşe la mâini şi capul plin de cucuie, vecinii mei din bloc, cărora Securitatea le spusese că am vrut să-l omor pe Ceauşescu, m-au scuipat şi huiduit şi m-ar fi linşat cu plăcere spre a se pune bine cu Puterea, dacă aş fi fost lăsat pe mâna lor, deşi în familii îl înjurau cu toţii pe dictator şi-l aplaudau la defilări şi în şedinţe de tot felul. ,,O, sfântă simplitate!”, ar fi rostit Ian Hus pe rug, atunci când o bătrânică năroadă şi-a adus cu mândrie obolul personal, o surcică. Dar să trecem, cu îngăduinţa Dumneavoastră, la întrebările următoare.

SC: Sunteţi un exilat. Ce a însemnat acest exil pentru Dvs.? Există o anume psihologie a exilatului? Cum v-aţi simţit în ţara care v-a primit? V-a fost uşor să vă asimilaţi, să vă integraţi în ţara care v-a adoptat? Aţi devenit un ,,francez” sau aţi continuat să trăiţi printre români, cu speranţa reîntoarcerii în România? Cum a fost?

RN-S: Doamnă Constantinescu, exilul este un fenomen aparte, extrem de interesant şi al cărui comportament individual şi colectiv va merita, cu siguranţă, un amplu studiu. După cum am mai spus şi în alte dăţi, acest fenomen nu poate fi analizat decât dacă este trăit, din interior, după cum un celibatar nu poate vorbi despre căsnicie, ori un ateu despre credinţa în Dumnezeu. În ceea ce mă priveşte, pot distinge două perioade : prima, până în 1989, când orice punte de reîntoarcere în Ţară era ruptă (le rupsesem eu singur pe toate, în 1977), şi a doua, după această dată, când a început să se contureze în mine, din ce în ce mai desluşit, dorinţa de a mă reîntoarce definitiv acasă, cu toate complicaţiile de rigoare. M-am simţit întotdeauna în largul meu în marile metropole ale lumii unde am trăit, fără complexe de asimilare, fiind o fire deschisă şi însetată de cunoaştere.

Din partea mamei mele, născută Suţu, am ascendenţi greci, francezi şi italieni, şi poate de aceea mă simt în largul meu peste tot, cu diferenţa că nu mă pot simţi acasă nicăieri altundeva decât în România. Poţi avea mai multe cetăţenii, însă nu poţi avea decât o patrie. Tatăl meu, colonelul de geniu A. Negrescu, ofiţer de elită deblocat din armată după război, era român sută la sută, exilat sub comunişti în propria-i ţară, pentru care luptase pe Frontul de Răsărit. Ca orice militar de carieră, tatăl meu nu era un om tandru, era însă un om de caracter şi de onoare, care a murit într’o situaţie precară, cu o pensie de mizerie, însă nu a acceptat niciodată vreo formă de colaborare cu regimul comunist, rămânând fidel până la moarte Coroanei, căreia-i jurase credinţă. Cariera sa militară s’a curmat brusc în 1946, la vârsta de 46 de ani, când a fost deblocat din armată, după care s’a simţit inutil. Exilat în propria-mi ţară m-am simţit şi eu până în 1977, când am plecat în Exilul cel mare şi unde trăiesc de 20 de ani, fără a mă fi reîntors în Ţară măcar o dată. Am făcut o încercare în 1993, de Sfintele Sărbători de Paşti, însă Securitatea română, prin reprezentantul de atunci al Companiei Tarom din Paris, tov. Doru Columb, mi-a refuzat îmbarcarea la Aeroportul Orly, sub un pretext cusut cu aţă nu albă, ci … roşie.

Acum, în toţi aceşti ani de exil, 20 pentru mine, 50 pentru primul val de exilaţi, valorile afective şi trăirea interioară au diferit dela caz la caz, dar şi dela epocă la epocă. ,,Coşmarul exilatului”, numit de cei din diasporă ,,visul emigrantului”, s’a manifestat mai mult sau mai puţin frecvent la toţi exilaţii, mai puţin la legionarii care erau în exil din 1941, în Germania, şi care nu au cunoscut teroarea comunistă. Am trăit şi eu efectiv şi intens de câteva ori acest coşmar la începuturile exilului meu, ca toată lumea, însă aceasta reprezenta doar o trăire personală, intimă şi discretă a sentimentelor ascunse în subconştientul meu, aduse din ţară în puţinele bagaje cu care am plecat. Atitudinea publică a acestor sentimente este mai complexă şi mai dificilă. Să mă explic : atunci când Ceauşescu intrase în faza apogeului său paranoic, sau cea premergătoare, veştile care ajungeau în Occident erau din ce în ce mai îngrijorătoare, situaţia din Ţară degradându-se treptat şi simţitor, din an în an. În condiţiile exilului meu, ori de câte ori eram întrebat de un francez curios de ce origine sunt, la răspunsul meu acesta făcea involuntar corelaţia cu ceea ce ştia el despre România din presă, şi, dintr’un instinct afectiv prost înţeles al omului ,,superior’’ mie, datorită originii sale etnice, mă compătimea : “Oh! Mon pauvre Monsieur, vous n’avez vraiment pas de chance! Ah, la Roumanie, quel malheur, quelle misère!” În ochii lui, eu reprezentam această ţară şi viceversa, căci eu venisem să mă exilez în ţara lui şi nu el în a mea. Această compasiune, deşi uneori sinceră, a sfârşit prin a mă exaspera destul de repede.

Şi aici începe o altă dezbatere de-a noastră, de-a românilor, la fel de sterilă ca multe altele, însă les grands esprits ne se rencontrent pas tous les jours, nu-i aşa? Recunoşteam că sunt român, însă eram mândru sau îmi era ruşine de apartenenţa mea etnică? Dacă îmi era ruşine, ruşine mie! Iar dacă nu, şi eram mândru, de ce nu o afirmam? Pentru că una nu exclude pe cealaltă, după părerea mea. Nu îmi era ruşine, însă nici nu aveam cu ce să mă mândresc, când acasă era foamete şi frig, când românii fugeau de teroare solicitând azil politic pe unde puteau şi când ţara mea era privită ca orice ţară bananieră înapoiată din Africa, să nu uităm. Nu toţi occidentalii sunt intelectuali şi, în consecinţă, nu toţi au auzit de Eminescu, de Brâncuşi, Enescu, Ionescu, Cioran, Eliade sau alţii din Pleiada noastră naţională. Toţi însă auziseră de Ceauşescu. Comparaţia cu Africa nu este hazardată. Cum aţi fi văzut Dvs. un congolez sau un biafrez care, cerând azil politic în Franţa, ar fi declarat peste tot că el este biafrez şi mândru de acest lucru? Care ar fi fost raţiunea orgoliului său în ochii occidentalilor care ne privesc, să nu uităm, cu ochii lor, nu cu ai noştri? Ar fi fost cu siguranţă întrebat de ce nu se întoarce la el acasă, dacă tot este atât de mândru. Efectiv, în acea perioadă, nu cred că aveam de ce să fim mândri de nenorocirile de acasă. După părerea mea, ar fi constituit o mândrie prost înţeleasă.

Am comparat, într’un articol, pe exilatul român cu copacul care creşte către cer, întinzându-şi ramurile către libertatea văzduhului, neîngrădit de nicio barieră. Şi totuşi, copacul nu poate exista, biologic vorbind, dacă nu are nişte rădăcini bine înfipte undeva, într’un pământ de unde să-şi poată trage seva şi forţa vitală necesare existenţei sale. Copacul dezrădăcinat încetează să mai existe, libertatea nemaifolosindu-i la mare lucru, decât poate în mod aparent şi iluzoriu. Iar copacul care caută a prinde rădăcini într’un alt pământ decât al său riscă să nu mai semene nici cu copacii lăsaţi acasă, de lângă care a fost silit să plece, dar nici cu cei cu care ar dori poate să se asemene, confundându-se într’un mimetism natural, cauzat de un instinct de autoapărare. Va deveni un nou soi de pom, asemeni celor obţinuţi în mod artificial prin altoire, un soi de hibrid, de cobai al regnului vegetal. Să nu uităm însă că în Exil omul are posibilitatea de a se cunoaşte, de a se descoperi pe sine însuşi, altfel decât în condiţiile unei vieţi normale duse în ţara sa. Aceasta este important.

Totuşi, mulţi români au luat decizia de a se rupe total de trecut şi de a începe o nouă viaţă în ţările care i-au primit. Le respect această decizie personală, fără a putea fi totuşi de acord cu ei, căci poţi rămâne român trăind în străinătate, aceasta neimplicând neapărat şi condiţia de ,,paria” într’o societate care, departe de a fi xenofilă, este totuşi tolerantă. Vechii greci definiseră străinul, metoikos, drept individul a cărui dragoste, iubire, preocupare se află într’altă parte. El nu are şi nu poate avea aceleaşi preocupări ca şi cei din jurul său şi nu şi le face cunoscute, căci nu pot fi înţelese. Pentru ceilalţi oameni, străinul este un om ciudat, altfel decât ei, un visător. Pentru el însuşi, faptul de a fi visător este pozitiv. Visul uşurează trăirea conştientă şi este pentru visător reflectarea imaginii sale, ca într’o oglindă, deci şansa de a se cunoaşte mai profund şi mai bine. Doar că visul nu poate fi constructiv şi, departe de a fi activ, nu poate influenţa decât pe visător. Nu voi insista asupra dorului de ţară care i-a mistuit zi de zi pe exilaţi, cei odată plecaţi pe drumul cel fără de întoarcere, cu plânsul în gât şi amputaţi de o bucată din fiinţa şi făptura lor disperată. Comparaţia cu suferinţa celor pe care i-am lăsat acasă, la plecare, ar fi indecentă. Cu toate acestea, Exilul românesc anticomunist a dat întotdeauna dovadă de judecată dreaptă şi lucidă, care ar fi putut fi o pildă pentru fraţii lor de-acasă.

SC: Ce puteţi spune despre comunitatea română din Franţa sau din alte ţări? Se poate vorbi de o activitate, de o politică a exilului românesc în sensul de a informa Occidentul despre situaţia din România înainte de ‘89 şi după aceea? A fost posibilă o organizare a întregului Exil?

RN-S: Pot afirma că Exilul românesc din Franţa este calitativ superior altor ţări de azil pe care eu le-am cunoscut, prin concentrarea masivă a valorilor exilului în capitala Franţei. Faptul că Bisericile ortodoxe române din Europa occidentală au ieşit de sub oblăduirea Sinodului Rus (Alb, să nu uităm) de la New York, demonstrează fragilitatea acestor comunităţi şi infiltrarea agenţilor Securităţii în posturi cheie, plănuită de mult timp. La Paris, comunitatea fiind mai puternică decât în alte părţi, a fost nevoie ca preşedintele de tristă amintire Iliescu să se deplaseze în persoană, spre a o diviza. Însă, fără voia sa, acesta a făcut un imens serviciu comunităţii, permiţându-i să aleagă bobul de neghină. Ţin minte că după primirea lui Iliescu de către preoţii Mihai Constandache, Valentin Brătan şi ai lor la Biserică, se susţinea de către un vechi exilat, în agora din faţa Bisericii, că, în România, comuniştii au făcut şi lucruri bune! Eram, deci, în plin delir ,,postrevoluţionar’’, la Paris, printre exilaţi români! Domnul Ştefan Racoviţă aprecia organizarea tuturor Românilor din Exil drept o dulce utopie şi avea dreptate. Factorii sunt multipli, căci Exilul este alcătuit din oameni de vârste, valori, experienţe şi calităţi diferite. Apoi intră în joc disputele partinice, care au consumat energiile în discuţii sterile şi, last but not least, infiltrarea cu agenţi comunişti, care a făcut ca informarea Occidentului asupra proble¬melor noastre, atunci când acesta era dispus să le asculte, să fie condiţionată de vederile celor care le prezintă. Exilul, nefiind omogen, informaţiile şi analizele provenite din rândurile sale pot fi, adeseori, contradictorii.

SC: Cum vedeţi rolul Monarhiei în istoria României şi care ar fi rolul ei acum?

RN-S: Prin reinstaurarea Monarhiei constituţionale nu s’ar repara doar o nedreptate făcută M.S. Regele Mihai sau Casei Regale, aşa cum s’ar putea crede la o primă vedere, ci una făcută Istoriei, Ţării şi Poporului român. Şi nu cred că, pentru a repara o nedreptate făcută poporului, acesta trebuie să-şi exprime consimţământul printr’un Referendum, cu atât mai mult cu cât în momentul înfăptuirii nedreptăţii, acum 50 de ani, nu s’a recurs la niciun astfel de referendum. Singura problemă care s’ar putea pune în acest context este dacă actualul popor român este sau nu acelaşi cu cel de acum 50 de ani? După mine nu, dar cu îngăduinţa Dvs., putem lăsa această interesantă dezbatere pentru o dată ulterioară, din lipsă de spaţiu. Personal, consider că Suveranul ar servi infinit mai mult Ţara ca Şef al Statului, decât ca Ambasador onorific în Occident.

SC: Aţi fost martor ocular al conflictului de la Biserica din Paris? Diferite publicaţii, printre care şi ziarul România Liberă, au scris despre comportarea preoţilor veniţi dela alte parohii din Europa, printre care şi cea din Stockholm, reprezentată de preotul Gheorghe Borca. A participat preotul Borca la bătaie? Ce ştiţi despre asta?

RN-S: Sentimentele şi acţiunile omeneşti, pe lângă faptul că pot fi înşelătoare şi neprevăzute, sunt şi deosebit de ramificate, fiecare generând la rândul său alte sau altfel de sentimente şi acţiuni. Asemeni atomului, aş spune, care este compus la rândul său din protoni şi neuroni, dar care la rândul lor, pot da naştere la mesoni sau hyperoni. Dacă cineva mi-ar fi prezis ,,Mineriada’’ din 25 februarie 1996, de la Biserica română din Paris, eu, în naivitatea mea politică, i-aş fi răspuns că acest lucru este imposibil şi de neconceput în Occident. Dacă în iunie 1990 eram ,,Golan sans frontières”, în 1996 am întâlnit pe ,,omul nou” din străinătate. Acesta, sosie cerebrală a muncitorilor de la IMGB, a dovedit din plin că penibila lozincă ,,Noi muncim, nu gândim!”, nu are limite teritoriale şi că reacţiile ignoranţei lui nu pot fi previzibile. Cât despre conducătorii aparenţi ai acestei acţiuni, oamenii de mână, respectiv preoţii Valentin Brătan din Paris, Gheorghe Cernăuţeanu din Offenburg, Gheorghe Borca din Stockholm şi Mircea Coşofreţ-Zmeu din Liège, aceştia s’au compromis definitiv în ochii comunităţii române, în acea Duminică a Izgonirii din Rai. Am fost de faţă în acea tristă zi, în faţa sfântului altar, timp de zece ore cât a durat asediul şi nu pot uita loviturile de pumni, picioare, cuţite, bombele lacrimogene, scaunele aruncate în icoane, kiriela de înjurături birjăreşti şi mahalagismele ca în Matache Măcelaru. Toate acestea într’o Biserică, în Casa Domnului, şi regizate de patru preoţi în sutane sau odăjdii, care strigau : ,,Moarte ruşilor!”

Stimată Doamnă Constantinescu, toate acestea se aseamănă mult prea mult cu metodele unei binecunoscute şi odioase instituţii de la noi, pentru a nu da de gândit până şi celor mai candizi. Dacă eu sau Dumneavoastră am fi dorit să mobilizăm un comando de bătăuşi români pentru a asedia o Biserică românească dintr’o ţară oarecare, am convingerea că nu am fi reuşit. Aşa cum nu ar fi reuşit nici un român oarecare din Ţară să-i aducă pe mineri în Capitală. Concluzia este îngrijorătoare : omul nou există şi în străinătate. Aceasta este ideea care m-a tulburat. Numele lui nu importă, preot sau mirean, el a fost doar un executant care nu discută ordinele. Nu poate fi vorba doar de o simplă carenţă de discernământ politic, deşi şi aceasta ar fi grav. Aceşti oameni de mână ai unui regim definitiv compromis, participanţi la ceea ce eu am numit ,,Mineriada de la Paris”, se încadrau în planul politicii de dezbinare a Exilului, care a culminat cu diversiunea înfiinţării, în condiţii de totală ilegalitate, a Mitropoliei necanonice a preotului Serafim Joantă. Să nu uităm că această Mitropolie a fost creată fără asentimentul credincioşilor, care au fost puşi în faţa unui fapt împlinit. Cu câteva zile înainte de primirea din 28 noiembrie 1994, pe furiş, seara şi cu onoruri necuvenite a ateului Iliescu la Biserică, nişte români care manifestau ca de obicei în faţa Legaţiei şi printre care se afla şi interlocutorul Dvs., erau, la cererea Ambasadei, arestaţi de Poliţia franceză, pentru a nu tulbura recepţia prezidenţială. Iar pe 21 iulie 1995, după revocarea din funcţii a celor care l-au primit pe Ilici Iliescu la Biserică, au fost descoperite în casa parohială a Bisericii patru mari tablouri în ulei, o statuetă şi vreo sută de insigne reprezentând pe un alt Ilici, de data aceasta pe Vladimir Ilici Lenin însuşi, autorul celebrelor maxime: ,,Eu sunt duşmanul personal al lui Dumnezeu”, ,,Cu maţele ultimului popă vom spânzura pe ultimul rege”, şi altele asemănătoare.

Ei bine, primirea lui Iliescu la Biserică se încadra în planul de care am pomenit mai sus, altfel nu-mi explic cum, după acest eveniment, pe preoţii parohi şi pe consilierii lor i-a apucat brusc graba schimbării nejustificate de Sinod, de unde, până mai ieri Sinodul Rus Alb dela New York le dădea deplină satisfacţie canonică. Ori, poate că ideea şi intenţia erau mai vechi şi atunci lucrurile iarăşi s’au petrecut pe ascuns, fără consultarea enoriaşilor, puşi în faţa faptului împlinit, precum în cazul primirii lui Iliescu. Similitudinea cu metodele mitropolitului Serafim Joantă, cu siguranţă ofiţer acoperit, este mult prea evidentă ca să fie doar o simplă coincidenţă. Întâmplarea a făcut să particip activ la tot acest conflict, pe care, în niciun caz, nu-l vom rezolva vreodată cu ajutorul bâtelor. Pericolul ca Sfânta Biserică să fie transformată într’un cuib de spionaj şi de propagandă comunistă a fost evident. Dacă Securitatea a reuşit de-a lungul anilor să creeze şi să dezvolte în mod foarte abil psihoza securistă (uneori excesivă, la fel ca şi virtutea care, împinsă la maximum, devine viciu), este cert că multe bănuieli s’au adeverit cu această ocazie. Această psihoză a Exilului, în cadrul căreia toată lumea bănuieşte pe toată lumea de a fi securist, este reală şi, din păcate, profund întemeiată. Miguel de Unamuno avea perfectă dreptate atunci când spunea că Don Quichotte a sfârşit prin a deveni mai real decât Cervantes.

SC: Cum vedeţi rezolvarea proprietăţii private în România?

RN-S: Dreptul la proprietate fiind imuabil şi, filosofic vorbind, inalienabil, respingând deposedarea individului de acest drept în favoarea statului, consider că noua democraţie română, pentru a fi credibilă, trebuie să pornească de aici, întru repararea abuzurilor trecutului. Proprietăţile furate de comunişti, sub diverse forme, au trecut succesiv prin mai multe mâini, ceea ce face astăzi restituirea lor legitimă, naturală şi necesară destul de dificilă, însă nu imposibilă. Această reformă poate fi înfăptuită de o echipă competentă, precum în Cehia, iar vânturarea ideii că ar ieşi vărsare de sânge la scară naţională, precum în cazul dosarelor din cadrul Securităţii, nu era decât un pretext pentru a camufla inexistenţa unei reale voinţe.

SC: România recunoaşte dubla cetăţenie, dar nu le dă acestor cetăţeni totuşi drepturi depline. Cum vedeţi aspectul moral al dublei cetăţenii?

RN-S: Dubla, ca şi tripla cetăţenie, aceasta din urmă mai frecventă în cazul persoanelor de sex feminin, prin căsătorii, prezintă şi un vădit aspect moral. Pentru simplificare însă, cred că poţi fi un bun cetăţean francez sau suedez, doar respectând legile acestor ţări. Pe plan afectiv, credinţa mea este că deşi poţi avea mai multe cetăţenii, nu poţi avea, în schimb, decât o singură patrie. Problema se complică, din nefericire, la prima şi a doua generaţie născute în exil, în cazul căsătoriilor mixte etc. S’a remarcat totuşi, la a treia generaţie, un interesant fenomen de reîntoarcere către surse, pe plan cultural, familial, afectiv, fenomen care, în condiţiile actuale, s’ar putea concretiza prin solicitarea de către aceştia a cetăţeniei române, deşi acest lucru nu poate fi previzibil în viitorul foarte apropiat. Cât despre noi, românii din Exil, suntem încă consideraţi de guvernanţii dela Bucureşti un fel de români de categoria a doua, care nu trebuie să se amestece în problemele româneşti, ceea ce este inacceptabil pentru noi.

interviu consemnat de Silvia Constantinescu, Stockholm / Paris, septembrie 1997