Andrei Vartic, Chisinau

PRIMUL LUCRU pe care nu trebuie să-l uităm atunci când vorbim despre Basarabia este că, aşa cum ne învăţa Mihai Eminescu, „Basarabia este pământ românesc!”. Poporul român s-a născut între Nistru şi Prut exact atunci când el s-a manifestat şi pe Mureş, Argeş, Siret, şi în Banat, Crişana, Oltenia, Maramureş, Muntenia, Moldova, Dobrogea şi tot Ardealul. Basarabia, ca parte a străvechii Moldove, este şi parte a întregului spaţiu de locuire a poporului român. Basarabia, ca purtătoare a sintagmei antroponimice a Basarabilor, cei care au creat la 1340 primul stat modern românesc, nici nu poate fi cedată vreodată, fiind şi spaţiu matcă al neamului românesc, şi spaţiu sacru al poporului nostru. Mulţimea de mitropoliţi, episcopi, duhovnici şi simpli călugări pe care Basarabia i-a dat Bisericii Ortodoxe Române, confirmă din plin acest lucru. Faptul că dinspre Basarabia ne vin şi mari sfinţi laici ai poporului român, cum ar fi Valeriu Gafencu, denumit şi Sfântul Închisorilor Româneşti, numai întăreşte acest mare şi neîntinat adevăr. Faptul că mulţi din membrii Sfatului Ţării, care au votat Marea Unire la 27 martie 1918, cum ar fi Vasile Gafencu, tatăl lui Valeriu Gafencu, sau Teodor Heaga, directorul şcolilor din Basarabia, au murit ca martirii în Gulagul comunist, iar România actuală nu e-a pus măcar un monument, repune în toată amploare ei tragică soarta Basarabiei, puritatea ei ritualică, dar şi transformarea morală, despre care vorbea Mircea Eliade pe la 1935, pe care România cea politică, aşa şi nu a mai prins-o.

Basarabia este şi a fost pământ românesc. Mai mult – şi straturile culturale cele mai vechi din care a răsărit în istoria modernă poporul român sunt identice şi pentru basarabeni, şi pentru românii din alte zone istorice româneşti. Arheologia demonstrează ştiinţific că poporul român, popor sedentar şi casnic prin excelenţă, cum avea să-l definească Alecu Russo înainte de Unirea Principatelor, inclusiv cel din Basarabia, nu este venit în spaţiul carpato-dunărean şi nistrean din alte părţi, nu a migrat aici căutându-şi o patrie, ci s-a născut din geto-dacii sedentari şi casnici. Zeci de dave geto-dacice mai mari, şi sute de dave mai mici, cercetate de arheologi pe teritoriul Basarabiei, confirmă acest lucru. Şi geto-dacii, la rândul lor, s-au născut tot pe aceste spaţii din alte seminţii sedentare şi casnice, neoliticul timpuriu cuprinzând împreună prin cultura Starcevo-Criş actualele hotare de locuire ale poporului român, inclusiv pe cele ale Basarabiei.

Al doilea lucru deosebit de important pe care nu trebuie să-l uităm este că poporul român din Basarabia nu a stat cu mâinile în sân atunci când a fost vorba de unirea tuturor românilor într-o singură formaţiune statală. Încă în 1837 basarabeanul Alexandru Hâjdău a formulat la Hotin, în teze înaripate, principiile mesianismului politic, istoric şi cultural românesc, care au şi cucerit imediat elitele din toate cele trei zone istorice, fiind tipărite şi la Iaşi, şi la Braşov şi la Bucureşti şi constituind de facto portaltoiul magnific pe care Aşecu Russo, alt basarabean de geniu, şi ceilalţi fruntaşi ai revoluţiei de la 1848 au scris „Cântarea României”. Anume pentru aceste merite Alexandru Hâjdău stă la loc de cinste printre fondatorii Academiei Române. Dar Bogdan Petriceicu Hasdeu, alt basarabean de geniu? Putem să ne închipuim ştiinţa istorică şi lingvistă românească, intrarea ei performantă în modernitate fără opera fundamentală, uriaşă a acestui titan pe care Mircea Eliade îl punea la locul cel mai de frunte al spiritualităţii româneşti? Doar lipsa unui lobby decent nu a permis ca anume Hasdeu să fie nominalizat printre cei zece „cei mai mari români”… Mama lui Dimitrie Cantemir a fost basarabeancă, provenea dintr-o familie de boiernaşi de lângă Chişinău. Mihai Kogălniceanu, reformatorul României unite la 1859, a fost basarabean. Constantin Stere a creat modelul Marii Uniri, dar a dat pentru România Mare şi votul universal, reforma agrară, reforma sistemului partidelor politice şi a şi salvat România de haosul revoluţiilor bolşevice. Cu siguranţă, dacă în 1940 trăia Stere sau mareşalul Averescu, alt basarabean de geniu, Basarabia nu era cedată la 28 iunie 1940. Cel puţin nu era cedată atât de laş, aşa cum arată în „Săptămâna Roşie” alt basarabean excepţional, Paul Goma, soljeniţinul poporului român, conştiinţa morală şi patriotică a poporului nostru, cel care a declanşat adevărata revoluţie anticomunistă a poporului român şi care o duce, lipsit chiar şi de cele mai elementare drepturi cetăţeneşti, şi acum.

Cum să ne treacă în aceste condiţii prin minte că Basarabia nu este pământ românesc şi că cetăţenia română pentru basarabeni trebuie trasă la loterie, aşa cum ne propunea zilele trecute senatorul Mircea Geoană? Sau să nu fie dată deloc, aşa cum spunea ministrul Vasile Blaga? Basarabenii au fost lipsiţi de cetăţenie în 1940 prin crimă, prin genocid. Peste un milion de român au dispărut din Basarabia în Gulagul comunist. Cum să ni se deschidă gură să spunem că ei nu sunt cetăţeni români? Nici un basarabean nu a cerut de la statul român să i se retragă cetăţenia română. De ce să-i mai umilim pe acei oameni şi să-i purtăm zeci de ani prin cabinetele corupte ale Bucureştiului politic, dacă ei sunt cetăţeni români cu toate actele în regulă? Oare nu e de ajuns un act dintr-o singură propoziţie a Parlamentului României – se redă cetăţenia română tuturor acelor cetăţeni români ai Basarabiei şi Bucovinei şi urmaşilor lor care au avut-o la 28 iunie 1940 şi care, fiţi atenţi, nu au făcut crime împotriva poporului român!?

La 27 martie 1918 Sfatul Ţării de la Chişănău, organ legiuitor legal, făcând parte şi din contextul de atunci al formelor de manifestare politică democratică, a votat cu o majoritate absolută Unirea Basarabiei cu România. Pilda Basarabiei a urmat-o Ardealul şi Bucovina. Cum să uităm acest act? La 27 august 1989 o măreaţă Adunare Naţională a românilor din Basarabia, este vorba de aproape un milion de oameni adunaţi în piaţa centrală din Chişinău, a condamnat fostul regim comunist şi ocupaţiile ruseşti ale Basarabiei, au redat fiinţei româneşti de acolo adevărată limbă românesacă şi scrisul ei latin, şi a cerut re-unirea Basarabiei cu România. Lipsa unei clase politice mature, lipsa unui lobby diplomatic profesional, interesul geoplolitic, dar şi capul plecat al guvernărilor de atunci ale României, nu au permis basarabenilor să fructifice biruinţele lor din anii 1988-1991, dar şi decizia Senatului SUA din 28 iunie 1991. Dar fără jertfa lor de atunci cine poate garanta că România s-ar fi integrat în familia euro-atlantică? Cine poate garanta că fără războiul sângeros de pe Nistru pe care l-au dus basarabenii în 1992 contra Rusiei, şi în România nu se aplica scenariul iugoslav? Cine poate garanta că fantoma socială comunistă nu bântuia şi acum tot spaţiul de locuire românesc, aşa cum mai bântuie, cu ajutorul interesului geo-politic rusesc, sufletul de sacrificiu al Basarabiei?

89 de ani în urmă Basarabia a votat actul re-Unirii acestui străvechi pământ românesc cu Ţara. Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920 a consfinţit şi internaţional voinţa din veac a basarabenilor de a trăi launloc cu tot poporul român. La acea dată, aşa cum avea să confirme însuşi Nicolae Iorga, Basarabia îşi păstrase intacte străvechile tradiţii româneşti. Şi acum, azi, către 27 martie 2007, doina şi cântecul de dor, horele şi obiceiurile calendaristice, limba cea veche a cazaniilor, misterele schiturilor celor mai vechi ale poporului român, sunt păstrate vii în Basarabia. Românii din Basarabia, desigur, sunt prea puţini ca să facă faţă actualei agresiuni geopolitice şi comuniste, realizată şi politic, şi meditic, cu bani foarte mulţi şi de strategi din cei mai pregătiţi pentru asemenea diversiuni. Mai sunt vii şi urmele rănilor din trecut, când sute de mii de basarabeni au fost măcelăriţi de maşina de ucis în masă a fostului imperiu comunist. Atunci când am vrea ca ei, românii din Basarabia, să-şi voteze iar, ca la 27 martie 1918, re-Unirea cu ţara, trebuie să nu uităm că anume ei au votat acel act, şi că anume România nu l-a apărat. Anume România nu a documentat politic şi istoric sacrificiul Basarabiei şi nu l-a depus la Curţile Internaţionale de Apărare a Drepturilor Omului, la ONU, CEDO şi UE. Aşadar nimeni nu ar trebui să mai îndrăznească să spună azi că poporul român din Basarabia nu s-a sacrificat pentru întregirea neamului românesc, că el nu se sacrifică în continuare la cel mai atacat hotar al românităţii, la cel mai atacat hotar european. Basarabia a fost, este şi va fi pământ românesc.