REVOLUŢIA DIN TIMIŞOARA, PE SCURT (III)

December 17th, 2005 · Comentati (Nu sunt comentarii)

17 decembrie – “duminica sîngeroasă”

Un detaşament militar sub conducerea căpitanului Nicolae Roman (căci maiorul Eugen Gheorghoiu refuzase această misiune), e trimis să defileze prin centrul oraşului cu drapelul de luptă pentru “a arăta populaţiei că nu este de capul ei şi că armata veghează la apărarea cuceririlor revoluţionare ale socialismului” [7]. În urma acestui detaşament, demonstranţii se adună din nou, huiduind militarii. Din centru, manifestanţii se vor îndrepta iarăşi spre complexul studenţesc şi spre sediul Comitetului judeţean PCR. Încercarea de a-i opri cu apă împrăştiată de maşinile de pompieri eşuează. În dreptul hotelului Continental tramvaiele sînt blocate şi ostaşii ocupă întreaga lăţime a străzii. Mulţimea atacă, soldaţii fug. Sediul Partidului Comunist e cucerit de demonstranţi. Funcţionarii din interior fug prin uşile din spate şi prin ferestre. Geamurile sînt sparte şi toate lucrurile legate de regimul comunist (portretele lui Ceauşescu, steaguri) sînt distruse. Şeful serviciului de filaj al Securităţii descrie aceste momente în raportul său din 19 decembrie 1989: “Menţionez că spargerea geamurilor şi alte acte huliganice au fost începute de trei copii de 10-12 ani, ţigani, fiind urmaţi la început de 3-4 tineri prost îmbrăcaţi apoi de circa 40-60 de alţi tineri. O individă a luat steagul RSR şi s-a urcat cu el pe pervazul ferestrei fluturîndu-l în timp ce gloata o aplauda şi striga “Libertate” – referindu-se la statuia din SUA (care a înţeles aşa ceva). Avînd în vedere că individa şi o parte din gloată au înţeles din mimica ei că trecea drept o Ioana d’Arc sau statuia Libertăţii, considerăm că este studentă” (urmează apoi descrierea amănunţită a semnalmentelor respectivei persoane) [6].

După un contraatac clădirea e recucerită de forţele de ordine. Demonstranţii sînt loviţi şi împunşi cu baionetele. Mulţi revoluţionari sînt arestaţi şi bătuţi groaznic. Cei care scapă se retrag spre podul Decebal, luptîndu-se cu vehiculele blindate.

Comitetul Politic Executiv al PCR se întruneşte sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu şi hotărăşte deschiderea focului contra demonstranţilor. Miniştrii apărării, de interne şi şeful Securităţii sînt criticaţi fiindcă n-au dovedit destulă fermitate. Totuşi, în ziare sau la televiziune nu se spune nici un cuvînt despre evenimentele din Timişoara.

Pentru a conduce reprimarea revoluţiei, sînt trimişi la Timişoara: Ion Coman, din partea conducerii PCR, generalii Ştefan Guşe, Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac, din partea Armatei, generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea din partea Inspectoratului General al Miliţiei şi generalul Emil Macri din partea Securităţii. Pe lîngă aceşti generali, sînt trimişi la Timişoara şi alţi ofiţeri din conducerea M.Ap.N. şi M.I., cît şi din procuratură.

Lupte între demonstranţi şi forţele de ordine au loc în Piaţa Traian şi Piaţa Libertăţii. Oamenii aruncă pietre şi sticle împotriva tancurilor şi TABurilor. Traian Orban îşi aminteşte: “Cordonul de militari a început să înainteze spre Piaţa Libertăţii, încercînd să împrăştie mulţimea şi să-i reţină pe cei mai vehemenţi. Un cetăţean s-a apropiat de soldaţi şi le-a cerut să fie înţelegători fiindcă noi nu vrem să agresăm pe nimeni. Ca rezultat, a fost reţinut şi lovit cu paturile de puşcă de către militarii în termen. (…)

Militarii veneau după noi ca să ne împrăştie. Am luat-o pe linia de tramvai spre Piaţa Libertăţii. Pe străduţa aceea a venit un tanc în viteză căutînd să ne calce, cu o şenilă pe trotuarul din stînga, călcînd balustrada. Era cît pe-aci să-mi prindă piciorul. După ce tancul a trecut unii indivizi au scos mobilier din cofetăria Macul Roşu, au făcut o baricadă pe linia de tramvai şi i-au dat foc. Manifestanţii priveau înmărmuriţi. Tancurile treceau şi pe trotuare şi pe spaţii verzi, unul din tancuri a călcat bordura bazinului de apă al porumbeilor. La un moment dat în dreptul staţiei de tramvai s-a oprit un tanc, care a fost înconjurat de tineri ce încercau să-l blocheze. Nişte băieţi voiau să bage o rangă sau alte obiecte între şenile. I-am ajutat şi eu băgînd între roţile şenilelor cablul de remorcare al tancului respectiv. Tancul a fost blocat, dar motorul îi mergea iar turela se mişca ameninţător în toate direcţiile. Un băiat călărea pe ţeavă. Le-am spus tinerilor să înfunde ţeava de eşapament cu cîrpe, ceea ce au şi făcut. Motorul tancului s-a oprit iar mulţimea a izbucnit în urale.

După asta, un grup de militari ne-a alungat şi a recuperat tancul, care a fost retras (…) Din Divizia 18 a început să se tragă în sus (n-am văzut răniţi). Dinspre Centru, pe strada Alba Iulia, a venit un grup mare (cîteva sute) de demonstranţi, atraşi de împuşcături. Printre ei erau şi manifestanţi care se retrăseseră iniţial din Piaţa Libertăţii. Acest grup scanda cu hotărîre “Libertate” şi “Azi în Timişoara, mîine în toată ţara”. Focurile de armă s-au înteţit, dar tot n-am văzut răniţi. Am intrat în vorbă cu militarii din cordonul de pe strada Caraiman, spunîndu-le să nu tragă în noi, că sîntem fraţi şi că armata trebuie să apere ţara, nu să tragă în popor. Cîţiva manifestanţi au dat militarilor ţigări. Un ostaş, plîngînd, ne-a spus că sînt în misiune de la 5 dimineaţa, că n-au mîncat nimic şi ne-a arătat că n-are gloanţe.

Fiindcă se trăgea, mulţimea a încercat să se retragă prin curţi şi pe străzile laterale. (…) Ajungînd la colţul dinspre strada K. Marx, am văzut că din garnizoană (la 10 metri distanţă) au ieşit trei bărbaţi îmbrăcaţi civil cu pistoale mici şi trei bărbaţi în mantale militare (prea bătrîni pentru a fi militari în termen) cu pistoale mitralieră. Aceştia, fără somaţie, au tras în mulţime. Lîngă mine a fost rănit un individ, m-a împroşcat cu sînge pe faţă cînd m-am uitat la el. Cineva a strigat: “L-au omorît!”. Altcineva a strigat: “A fost împuşcat un militar din cordon!”. În clipa următoare am simţit o durere groaznică în piciorul stîng (coapsă) şi am căzut” [8].

Împuşcăturile din centru au fost auzite în întreg oraşul. Grupuri de cetăţeni discutau evenimentele. Pe Calea Girocului oamenii s-au organizat, pentru a nu lăsa unităţile militare să treacă spre centru.

Gheorghe Curpaş relatează: “Ceea ce ne-a unit – că ne strînseserăm mai mult de 2000 de oameni, numai că eram împărţiţi în grupuri şi fiecare spunea ce-i trecea prin cap – a fost apariţia altui grup de tancuri. Dintr-odată am avut un obiectiv al acţiunii: (…) să nu permitem trecerea tancurilor spre zona centrală! Din clipa aceea nu mai eram o adunătură de inşi care nu ştiam ce vrem, ci o formaţiune de luptă. Unii dintre noi au manevrat două firobuze în aşa fel, încît au barat accesul spre centru, alţii au încercat să ridice o baricadă şi pe strada Lidia, cei mai agili au pătruns între tancuri cu răngi, se străduiau să producă avarii cît mai mari. După ce maşinile s-au grupat în faţa barajului, o parte din noi au manevrat alte două firobuze în aşa fel încît am prins tancurile între două linii de netrecut. E, şi după ce i-am avut pe piţigoi în colivie, chiar dacă tancurile se mai fîţîiau în dreapta, în stînga, ca nişte bondari furioşi, am sărit pe ele, am încercat să le dăm foc, să-i scoatem pe militari afară. Noi: “Ieşiţi, că nu vă facem nimic!”, ei: “Nu!”. Atunci, cu răngi, cu drugi, cu ce aveam, zgîndăream orice orificiu. Nu după mult timp un ofiţer a deschis trapa şi a strigat: “Armata e cu voi!”. Ce cu noi? De ce nu ieşise pînă acum? Şi omul s-a trezit cu o piatră în cap. Cînd am văzut sînge, ne-am oprit ca la o comandă şi am sărit să-l ajutăm; l-am ajutat să iasă, l-am dus la cel mai apropiat bloc, într-un apartament, l-am pansat cum am ştiut” [4].

Cu acelaşi scop de a împiedica deplasarea militarilor spre centru, s-a ridicat o baricadă şi în Calea Buziaşului. În Calea Lipovei, focul asupra demonstranţilor s-a deschis de la unitatea militară.

Unele prăvălii au fost devastate. Mai ales librăriile care prezentau cărţile lui Nicolae Ceauşescu au atras furia demonstranţilor.

O coloană de demonstranţi s-a deplasat spre podul Decebal, peste care se mergea spre sediul Comitetului Judeţean PCR. În aceeaşi direcţie se afla şi miliţia, unde mulţi revoluţionari erau deţinuţi. Unii se gîndeau să încerce eliberarea arestaţilor.

Adrian Kali: “Cînd am dat colţul spre podul Decebal, pe acea străduţă îngustă am auzit împuşcături. Cineva a zis că sînt gloanţe de manevră, dar cînd am văzut de la tancul oprit în întuneric flacăra de la gura ţevii mi-am dat seama că sînt gloanţe adevărate. Am fugit spre oameni şi am tras de ei trîntindu-i la pămînt. Cînd am sărit la pămînt am fost lovit prima oară în spate. Exemplul meu a fost urmat de mulţi demonstranţi. Elicopterul de deasupra şi-a aprins reflectorul, luminînd locul. Au urmat clipe de groază. Gloanţele loveau pietrele aflate lîngă mine. Mi-am pus mîinile la cap, crezînd că aşa, dacă mă împuşcă în mînă, nu mă împuşcă în cap. Am strigat: “Nu trageţi, sîntem fraţii voştri!”, răspunsul fiind “Frati pi dracu!” (moldoveneşte). Apoi l-am văzut pe Iovanovici cum ridică capul. Am sărit pe el, atunci fiind lovit a doua oară. Am simţit ca un burghiu în spate şi în piept, m-am ridicat şi am luat-o la fugă, călcînd pe corpuri umane. La colţul parcului am fost ajuns de Iovanovici şi m-am întîlnit cu Leu. Le-am spus că sînt lovit. În spate aveam o pată de sînge, mi-a ieşit sînge pe gură şi am luat-o tîrît de cei doi pînă la strada Daliei unde am fost aşezat pe carosabil lîngă un tînăr împuşcat în picior” [5].

Uneori, oamenii au fost împuşcaţi fără o motivaţie clară. Anton Suharu: “În apropiere de podul de peste Bega a venit dinspre Piaţa Badea Cîrţan un camion cu militari foarte gălăgioşi. Camionul se deplasa cu viteză redusă şi a virat în direcţia mea. Cînd a ajuns lîngă mine mi s-a ordonat de către acei militari: stai!, şi eu am stat. Ei au rîs şi au deschis focul asupra mea, în acelaşi timp mi-au strigat: fugi! Am simţit arsuri în păr pe cap şi lovituri pe spate. După aproximativ 3-4 metri am căzut jos. Am auzit strigînd două femei că l-aţi omorît ucigaşilor, dar eu m-am ridicat şi am încercat să fug spre Badea Cîrţan. Am căzut şi iar m-am ridicat. Nu ştiam ce se întîmplă cu mine. Cînd am ajuns pe pod am văzut la lumina becului de pe stîlp că sînt împuşcat în piciorul drept. A început să mă doară groaznic” [5].

Seara, în Calea Girocului, armata şi-a recuperat tancurile care fuseseră cucerite de revoluţionari. Mihai Ciofu îşi aminteşte: “Dinspre satul Giroc au venit TAB-uri şi tancuri cu soldaţi lîngă ele. Noi (vreo 250 de manifestanţi) stăteam lîngă viaductul din Calea Girocului, hotărîţi să nu lăsăm armata să meargă spre Centru. (…)

Un ofiţer ne-a spus să facem loc ca să poată recupera tancul blocat. Noi n-am vrut şi atunci au început să tragă. Unele focuri erau în sus, dar se trăgea şi orizontal, căci am văzut un om rănit în picior care a început să strige către soldaţi: “Laşilor, comuniştilor, trageţi în fraţii şi părinţii voştri!”.

Lumea s-a dispersat şi soldaţii au înaintat pe Calea Girocului. Eu am fugit printre blocuri.

Pe Calea Girocului era o baricadă din firobuze. Tancurile au înaintat pînă la baricadă şi le-au împins la o parte. În toată perioada asta se trăgea cu rafale. Tancul blocat a fost recuperat.

Cînd se trăgea, ne ascundeam printre blocuri. Cum se mai liniştea, cum ne grupam iarăşi în stradă. După un timp ajunseserăm să rămînem în stradă chiar şi cînd se trăgea, fiindcă se trăgea mai mult în sus. Se trăgea însă şi în oameni. Am văzut lîngă cofetărie un om împuşcat. O salvare a venit să-l ridice, dar militarii nu voiau s-o lase să treacă. Printre noi se vorbea că răniţii care ajung la spitalul judeţean sînt omorîţi pe loc.

Cînd s-a mai liniştit, ne-am apropiat la vreo 3-4 metri de soldaţi şi am discutat cu comandantul lor. Îi întrebam de ce trag în noi, cu ce sîntem vinovaţi că stăm în stradă. Un prieten, Dumitru Vlaic (care a fost şi el rănit) şi-a desfăcut cămaşa şi a spus către ofiţer: “Trageţi în mine dacă sînt vinovat cu ceva!”. Ofiţerul ne-a spus să ne liniştim şi să plecăm acasă, că nu se va întîmpla nimic.

Am făcut un foc în mijlocul străzii. Dansam o horă şi cîntam “Deşteaptă-te române”. Ofiţerul cu care vorbiserăm ne-a anunţat că a primit ordin să tragă şi ne-a spus să plecăm acasă. Noi am refuzat. Atunci s-a tras în sus şi apoi s-a tras în plin. Majoritatea soldaţilor trăgea totuşi în sus. Cînd am văzut că se trage m-am ascuns după un stîlp. Se trăgea intens. Am vrut să fug de după stîlp, să mă ascund după bloc. Atunci am fost împuşcat. Am început să strig: “Copiii mei, copiii mei!”. Un bătrîn m-a văzut şi a spus celorlalţi să mă ridice. Soldaţii înaintau şi dacă m-ar fi găsit probabil m-ar fi omorît. Un verişor de-al nevestei, Ion Obreja, împreună cu încă cineva, m-a băgat în scara unui bloc (…). Cineva din bloc m-a dus cu maşina la Ortopedie. Acolo era plin de răniţi, mi-a venit să vomit de la mirosul de sînge” [5].

62 de persoane au fost ucise în 17 decembrie şi sute au fost rănite. Dintre cei ucişi, 11 au fost omorîţi în Calea Girocului, 16 în Centru, 6 în Calea Lipovei, 2 în Piaţa Libertăţii, 2 în Piaţa 700, 5 lîngă podul Decebal, 2 în Calea Aradului, restul în alte zone ale oraşului.

(va urma – Marius Mioc)

—
Bibliografie
[5]. Marius Mioc – “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”, Editura Sedona, Timişoara 1999
[6]. Marius Mioc – “Revoluţia din Timişoara şi minciunile din Jurnalul Naţional”, Editura Marineasa, Timişoara 2005
[7]. Nicolae Durac – “Neliniştea generalilor”, Editura M.P.S., Timişoara 1991
[8]. Marius Mioc – “Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, Editura Brumar, Timişoara 1997